Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

MIRACOLUL DEVENIRII DE LA CONTINGENŢĂ LA TRANSCENDENŢĂ

de Cezarina Adamescu | Septembrie 13, 2010

CONSTANTIN MÎNDRUŢĂ, „Emanuel”, Poezii creştine, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2005.

Moto:

„Când zarea din privire-ntinereşte
Te am în suflet şi mă cred iubit”.

De la experiment literar la trăire autentică, poeziile creştine ale lui Constantin Mîndruţă glisează sugestiv în realitatea contingentă şi, o dată cu veghea de rugăciune şi visul, se înalţă în transcendent pe calea Luminii divine, singura de urmat de orice creştin pentru a-şi asigura viaţa veşnică.
Îl aflăm pe autor în ipostaze creatoare diferite, de la poezia spirituală la cea satirico-umoristică şi de expresie socială, creaţia sa constituindu-se într-o permanentă, plăcută şi edificatoare surpriză.
Mesaj izvorând din străfunduri de suflet şi răzbătând la suprafaţă ca un filon de aer reavăn împrospătând fibrele cele mai intime, apoi, prin undele ideatice atingând spaţii nebănuite, poemele care alcătuiesc volumul „Emanuel”, poezii creştine, Editura Zodia Fecioarei, Piteşti, 2005, rezonează de la o tâmplă la cealaltă, atingând ochiul minţii şi întorcându-se ecou-bumerang înăuntru, acolo unde încheieturile sufletului îmbrăţişează inima fiecăruia. Entropie de stări şi imagini vădite-n Cuvânt cu alonjă subtilă în conştiinţe.
Supraliminal şi subliminal ideile au forţa germinativă a bobului de grâu înmormântat în fărâma de lut, care, la timp potrivit, încolţeşte fără-de-lege, muşcând sfios din razele blânde ale astrului zilei. Întremat, uimit de propria cutezanţă bobul mărunt se deschide discret sub ochii şi nările mirositorilor tineri.
Tăiate cu precizie în floarea de bazalt a versului clasic, poemele respiră aerul sfânt al ceremoniilor matrimoniale scăldate în ivoriul rochiei şi al voalului de mireasă dar şi în decenţa costumului impecabil şi fără de pată al mirelui.
Este mai curând vorba de pregătirea pentru nunta celestă la care suntem invitaţi să participăm în straie alese şi neprihănite. Căci nimeni n-ar îndrăzni să se înfăţişeze în strai de prihană la întâlnirea cu Mirele.
Cu sufletele – candele vii -, oaspeţii aşteaptă ospăţul euharistic. Aceste versuri pot nutri şi potoli setea la fel ca odinioară în Joia cea Mare a vânzării, Pâinea şi Vinul, transformate în Trup şi în Sânge, la Cina de Taină.
Dar ce dovadă mai „palpabilă” de iubire există decât kenoza hristică, nimicirea de Sine a Cuvântului Veşnic până la moarte şi încă moartea pe cruce. Cuvântul venit în lume în chip de Om să slujească şi nu să fie slujit, culminând cu : „Şi a primit blestem făcut să fie,/ Noi să scăpăm de a mai fi blestem” („Dovada veşnică”).
„Misterul credinţei” – atât de adânc şi de nepătruns, chiar şi de ucenicii care s-au aflat în preajma Lui şi au fost martori ai suferinţei, morţii iar apoi ai mormântului gol şi implicit, ai Învierii – constituie arvuna mântuirii noastre : „E Învierea veşnică dovadă/ De mântuire astfel împlinită,/ Statornic inima în ea să creadă – / Împărăţie de noi toţi râvnită” („Dovada veşnică”).
Îmbărbătarea, îndemnul la răbdare în necazuri şi dureri care „primite de la El devin averi” („Să-L aşteptăm”), stăruinţa în rugăciune, înfruntarea păcatului cu tărie, vor avea ca răsplată unirea definitivă, vederea lui Dumnezeu faţă către faţă : „Vom fi atunci cu Domnul împreună/ Când măreţia îşi va arăta” („Să-L aşteptăm”). De aceea noi trebuie : „Să-L aşteptăm, doar El ne poate duce/ La Tatăl Lui ce nu ne-a părăsit”(„Să-L aşteptăm”).
Din mâna lui Mesia toate neajunsurile devin binecuvântări şi „făgăduinţa este mângâiere”(„Naşterea din nou”).
Constantin Mîndruţă poate spune cu deplin temei : „Sunt un părtaş al Casei Sale,/ Călătoresc necunoscut,/ Nedespărţit pe a mea cale/ De Tatăl care m-a născut.// Rămân în El ca nepăcat/ Şi-aceasta-nseamnă mărturie/ Spre slava Celui ce-a iertat/ Prin jertfa Fiului simbrie.” („Copil al lui Dumnezeu”).
Întoarcerea la Cuvânt este punctul cheie, determinarea creştinului pe cale, în mersul şi devenirea lui spre Patria cerească : „Nimic pentru folosul tău,/ Eşti mădular al Lui Hristos/ Şi dacă crezi cuvântul Său/ Fii semenilor de folos.// Un duh smerit se lasă judecat,/ Smerenia mândriei e-n mormânt,/ Dacă trufia s-a-nrădăcinat,/Să ne întoarcem la Cuvânt” („Smerenia”).
Deşi „Greşim fără să ne gândim la Judecată,/ Aşa ne înşelăm singuri iertarea,/ Cu cât ea este mai îndepărtată/ Şi drumul nostru a găsit pierzarea.” („Să nu uităm de Judecată”) – autorul ne dă asigurări că Dumnezeu e dragoste-n credinţă şi „bunătatea, îngăduinţa şi răbdarea/ Ne fac şi mai bogaţi în pocăinţă”(„Să nu uităm de Judecată”).
O carte având ca personaj principal Divinitatea Supremă. O veste bună adusă de un Înger sau de Înaintemergătorul lui Dumnezeu, cel care netezea Căile Lui. „Pocăiţi-vă căci s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu”. Kerigma vestită încă de profeţii Vechiului Legământ e foarte promiţătoare : „Emanuel – Dumnezeu e cu noi!” Nu suntem singuri. Moartea pentru credincios nu există. Dumnezeu a sfâşiat băierele morţii, s-a înălţat deasupra ei, a biruit-o, „cu moartea pre moarte călcând” – şi ne va face şi pe noi s-o biruim. „Boldul morţii” – păcatul – nu mai are putere. Un mesaj îmbucurător de speranţă străbate – fir roşu de foc – Dumnezeu vine, să-L aşteptăm. El ne va mântui, ne va ierta păcatele luând asupra Sa totul din iubire pentru noi, uşa harului e deschisă, vom dobândi cetăţenie în Cer : „Trecând prin lume-aceasta peste toate/ Să vadă toţi că suntem cu Iisus” („Cetăţenie în Cer”).
Ca să nu rămânem goi, Dumnezeu ne aşează în suflete Duhul Său, partea de divinitate hărăzită fiecăruia. De felul cum înţelegem părtăşia cu Dumnezeu depinde mântuirea noastră. Şi aceasta deoarece : „Cu Hristos în Dumnezeul Viu,/ Moartea nu-i îndeajunsă”(„Chrisostom”).
Din toate versurile răzbate îndemnul la iubire – poruncă sacră în Noul Legământ, lăsată chezăşie ca Lege de Har prin care ne recunoaştem ca şi creştini, fii ai Tatălui şi fraţi ai lui Hristos, demni de cetăţenia cerească: „Să punem deci în fapte bunătate/ Şi să iubim aşa cum El ne-a spus”(„Cetăţenie în Cer”).
Veşnicia trebuie clădită aidoma unui sfânt edificiu încă din această viaţă, având ca temelie credinţa. „Oricine crede, nu e judecat,/ Cere-ţi iertare deci şi te supune,/ Numai aşa mai poţi fi împăcat,/ Copacul unde cade va rămâne” („Încotro?”).
În sfârşit, autorul ne îndeamnă la rugăciune smerită care e foarte plăcută lui Dumnezeu : „Nu ridicaţi spre Domnul doar oftări,/ Smerenie, supunere să vadă,/ Îngenuncheaţi în rugă şi cărări/ Vor duce în a Raiului Livadă.// La fel spre Tată se ruga Iisus,/ Numai aşa cu Dumnezeu vorbim,/ În inimi cercetează Cel de Sus/ Şi nu le urgiseşte de-L iubim.// Să nu uităm Sfânta Rugăciune,/ Credinţa o va face ascultată, Doar inima înfrântă poate spune/ Că Dumnezeu nu uită niciodată.” („Să ne rugăm”).
Un alt îndemn este acela de a fi noi înşine lumină lumii : „Făclia de har luminează/ Şi pentru noi ea este divină,/ Credinţa singură veghează,/ Cu ea suntem lumii lumină.” („Lumina”).
Respectul, ascultarea faţă de bătrâni sunt de asemenea evidenţiate în poeme şi sunt plăcute Domnului care le-a lăsat drept porunci : „Domnul stă celor mândri împotrivă,/ Celor smeriţi le dăruieşte har,/ Bătrâni şi tineri, fiţi deopotrivă,/ Ca totul să nu fie în zadar.” („Alături”).
Să nu îndepărtăm Lumina iubirii lăsată de Hristos, spune autorul : „Ajută, Doamne, cu credinţă trează,/ Pe care nu mai ştim că am primit-o,/ Lumina-n întuneric luminează/ Şi întunericul n-a biruit-o.”(„Lumina credinţei”).
La rându-ne suntem izvoditori de lumină, părticele din Lumina lui Hristos: „În faţa Lui noi strălucim/ De la lumina Lui Hristos,/ Putem să ne deosebim/ Dumnezeieşte de frumos.// Suntem pietre scânteietoare,/ Domnul pe ele a săpat/ Numele nostru de răscumpărare,/ Dar lumea nu îl vede de păcat” („Lumina noastră”).
Un lucru cert : „Nu avuţia pământească/ E legătura către veşnicie,/ Iubirea de făptura omenească/ Alegere în inimă să-ţi fie.”(„Iubirea”).
Porunca Iubirii trebuie să ne fie călăuză după modelul lui Hristos : „Porunca e dulce şi este durată/ O dată cu Crucea ce ne izbăveşte.// Iubindu-ne, dragostea noastră e sfântă,/ De raza Golgotei eternă lucrată,/ E de la Dumnezeu trimisă şi cântă/ În inima care cu ea e-mbrăcată.// De cei care sunt iubitorii de sine/ Nu e pricepută venirea de Sus,/ Mă rog pentru tine ca şi pentru mine/ Iar Tatăl ne vede la fel ca Iisus.” („Porunca Iubirii”).
Doar Iubirea Divină ne deschide Poarta spre nemurire: „Nu e o mântuire să crezi în Dumnezeu/ Şi demonii cred şi se înfioară,/ Hristos a murit în numele meu/ Iar eu I-am fost o povară.// Golgota respiră în sânge uitat,/ Mi-e frică să pot a-nţelege/ De ce Cel trimis pentru noi a-ndurat/ O moarte ce nimeni n-alege.// Există poartă dincolo de Cer,/ Spre nemurirea noastră-a fost lăsată,/ Învaţă-mi, Doamne, sufletul să sper/ Că răstignirea Ta mereu mă iartă.”(„Poartă de Cer”).
Dacă vom putea conştientiza harul primit, ne vom face părtaşi sfinţeniei în har: „Ce har nemărginit ne este dat!/ Iubind ca El, intrăm în a Lui voie,/ Numai Iisus ne este Împărat/ E tot de ce putem avea nevoie.”(„Har”).
Pâinea care ne trebuie – Iubirea – ne este dată şi prin acest frumos volum de poezii creştine, împletite cu Iubire de Dumnezeu şi de semeni.

Galaţi, 2 august 2009

Topice: Recenzii | Comments Off on MIRACOLUL DEVENIRII DE LA CONTINGENŢĂ LA TRANSCENDENŢĂ

Comentarii închise.