Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici (1)

de Cezarina Adamescu | Septembrie 6, 2010

LITERATURA OMILETICĂ ŞI SAPIENŢIALĂ – ÎNDRUMAR DE ÎNŢELPCIUNE CULTICĂ ÎN ORTODOXIE

Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2009

Aceste „ferestre” primesc şi împrăştie raze benefice, atât pe orizontală, cât şi pe verticală, spre cer şi spre oameni. Şi nici nu se putea altfel, de vreme ce fereastra este un obiect care filtrează Lumina şi totodată oglindeşte, ea constituie o modalitate de aerisire, dar şi de apărare împotriva frigului. Într-o fereastră îţi poţi vedea foarte bine chipul. Uneori, fereastra îţi poate oglindi şi sufletul. Este ceea ce doreşte autorul lucrării de faţă, părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan, de a ne oferi o ferastră, prin care să putem privi dar şi în care să ne putem vedea, aşa cum suntem.
Este ştiut că un toţi creştinii acced la tainele şi înţelepciunea pildelor evanghelice, dacă un au un îndrumar la îndemână pentru a-şi explica unele gesturi şi simbolistica lor în liturghie. De asemenea, pricep mai anevoie învăţăturile creştineşti dacă nu există o persoană consacrată sau un teolog să le explice pe îndelete. Nu toţi oamenii au credinţa infuzată de Duh, direct în suflet şi aceasta să le fie de ajuns. Majoritatea creştinilor caută permanent răspunsuri la unele nedumeriri, mai ales în timpurile din urmă, când s-au amestecat atâtea lucruri în învăţăturile creştine şi când valorile morale s-au răsturnat, încât omul nu mai discerne binele de rău, adevărul de minciună, când se vede înşelat în aşteptările sale de oameni, de stat sau de instituţii.
De aceea, străduinţa unui preot de a explica unele pasaje din Evanghelia zilei, de a traduce unele fraze mai greu de înţeles şi de a le îmbogăţi cu exemple şi literatură din Filocalie sau din Sfinţii Părinţi, este cu adevărat meritorie.
Părintele Gheorghe Nicolae Şincan este un astfel de preot care şi-a asumat răspunderea de a “traduce” în limbaj accesibil omeliile duminicale şi ale timpului de peste an şi din diferite sărbători ale sfinţilor ori din Săptămâna patimilor, sau comemorări prilejuite de plecarea în eternitate a unor prsonalităţi mureşene, pentru a-i îmbogăţi pe credincioşi cu o salbă de meditaţii, cuvinte de reculegere, pilde, ilustraţii, povestioare, de mare folos sufletesc pentru noi, fiecare.
Cartea care cuprinde aceste predici şi cuvinte de folos, este mai mult decât un ghid, decât un breviar sufletesc, este, alături de Biblie, o carte necesară, care nu trebuie să lipsească de pe noptiera niciunui creştin care doreşte să se adape şi să se hrănească din tezaurul învăţăturilor creştine pentru a-şi îmbunătăţi sufletul.
Cartea este apărută cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, după cum cere tipicul ortodox şi este, aşa cum specifică IPS Andrei, „Un ajutor minunat pentru a privi obiectiv realitatea” şi este o perspectivă integrală asupra realităţii, atât privind valorile ei terestre, cât şi cele duhovniceşti spirituale, ale aceleiaşi realităţi. Şi, precum firele de iarbă care înfăptuiesc fenomenul de fotosinteză, printre floricele, sunt presărate în carte, pilde şi istorioare, învăţăminte duhovniceşti care dau farmec scriiturii şi aduc o notă de prospeţime întregii cărţi care ar părea dificil de asimilat fără aceste îndrumări.
La rândul lui, editorul acestei cărţi, Nicolae Băciuţ, Director coordonator, Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Mureş, scrie despre părintele Gheorghe Nicolae Şincan că pe lângă vocaţie şi credinţă, mai are un har special, acela de a scrie.
„Până la aceste „Ferestre către cer şi lume”, părintele protopop Gheorghe Nicolae Şincan a mai aşezat în raftul credinţei noastre strămoşeşti şi alte lucrări care s-au dovedit de mare folos celor care cred precum şi celor care vor să-l (re)descopere pe Dumnezeu.
Preacucernicul părinte protopop găseşte pentru toţi „cuvinte potrivite”, oferind în acelaşi timp şi modele, în rezonanţă cu ceea ce înseamnă cerul şi lumea pentru cei de azi, find al credinţei noastre dintotdeauna, dar şi al nevoilor ei de acum.”
Darurile adunate în această carte – spune Nicolae Băciuţ – „se constituie într-o „fereastră” prin care putem privi înlăuntrul nostru, putem privi lumea care ne-a fost dat s-o înţoţim, dar şi cerul spre care să ne înveşnicim.”
Părintele Gheorghe Nicolae Şincan mărturiseşte în explicaţia ce prefaţează volumul că demersul său a fost motivat de scrierile altor figuri iluminate ale Ortodoxiei: „am ascultând şi citind cuvintele părintelui Nicolae Steinhardt, ale părintelui Coman, Bartolomeu Anania sau ale Mitropolitului Plămădeală, ale căror urme mă simt nevrednic a le călca.”
Folos practic în îmbogăţirea cunoştinţelor, desfătare sufletească, îndreptare dacă te afli pe alt drum al credinţei, adâncirea în tainele duhovniceşti şi în tainele cultului liturghic rânduite de Biserică toate acestea, nu numai pentru tinerii preoţi, dar şi pentru cei care vor să crească şi să se edifice în credinţă şi virtuţi creştineşti.
„Predicile – afirmă părintele – sunt însă şi un izvor de meditaţie, pentru oricine e dornic de autoperfecţionare, de clarificare a vieţii sale interioare, un îndrumar pentru toate vârstele, dar, mai ales, pentru tineri, scopul pedagogic, fiind evident”.
Secţiunea I este rezervată Duminicilor de peste an.
Cartea începe cu Duminica a I-a din Post, a cărui Evanghelie este din Ioan 1,43-51 pricopă referitoare la întâlnirea lui Iisus cu Filip şi Natanael, prilej cu care, Iisus a spus despre Natanael: „Iată, cu adevărat, israelit în care nu este vicleşug.”
Predica are ca motto: “Nu numai cu pâine trăieşte omul, dar şi cu tot cuvântul care vine din gura lui Dumnezeu” (Mt 4,4).
Autorul subliniază tradiţia Postului Mare şi originea lui.
“Originea Postului Sfintelor Paşti, se afla în tradiţia creştină, unde el înseamnă o perioadă de şapte săptămâni în care, din solidaritate cu patimile lui Hristos, îţi impui un regim sever de hrană şi viaţă.”
Autorul presară afirmaţiile sale cu exemple din viaţa de zi cu zi şi cu explicarea sensurilor duhovniceşti ale prescripţiilor.
“Postul este definit ca .
A vorbi despre post şi chiar a-i da o definiţie, pare foarte simplu, deoarece postul este cunoscut în toată lumea, în toate tradiţiile şi culturile lumii. Ştim, de asemenea, că se referă la un anumit set de reguli restrictive din punct de vedere alimentar. Postul creştin, îşi are originea în viaţa Mântuitorului. După ce Domnul Hristos a fost botezat de către Ioan în râul Iordan, s-a retras în pustie, unde a petrecut 40 de zile şi 40 de nopţi, în post şi rugăciune. A fost o pregătire, înainte de a începe propovăduirea evangheliei, urmată de patimile, moartea şi Învierea Sa.”
Autorul merge şi mai departe cu motivaţiile Postului şi anume:
“Răspunsul la întrebarea: “de ce este nevoie să postim?” ne-a fost dat, cu secole în urmă, de Sfântul Vasile cel Mare:
”.
Se precizează că principiile postului sunt rodul experienţei milenare a Bisericii, realismul lor fiind demonstrat de generaţiile de înaintaşi care l-au respectat cu multă sfinţenie.
“Este însă foarte important, spune părintele Gheorghe Nicolae Şincan – ca postul alimentar să fie dublat de cel duhovnicesc, prin înmulţirea rugăciunilor şi prin participarea la slujbele Bisericii”.
În continuare, autorul oferă pilde şi istorioare despre lăcomia de bani şi avere şi ignorarea advăratelor valori.
“Dacă îi întrebi, oamenii înţelepţi îţi răspund că adevăratele comori sunt dragostea, familia şi sănătatea, înţelepciunea, bunătatea, omenia, generozitatea… Să ajuţi un om aflat în necaz, să spui o vorbă bună unui om necăjit, să înveţi să ierţi şi să ceri iertare, la rândul tău. Iată comori pe care oricine le are la îndemână! Nu ne rămâne decât să le folosim, căci aceste comori nu dispar niciodată, dimpotrivă, se tot adună.”
Părintele duhovnic precizează în încheiere:
“Încercând să-i dăm postului sensul său adevarat, acela de curăţire de patimi şi apropiere de Dumnezeu, şi să nu-l ţinem doar pentru că este “un obicei sănătos”, vom reuşi ca la sfârşitul acestei perioade, să-L primim, curaţi la trup şi suflet, pe Mântuitorul Hristos şi să ne bucurăm cu toată fiinţa de Sfântă Învierea Sa.”
În Duminica a II-a din Post – părintele explică Evanghelia zilei. Este uimitor faptul că părintele încearcă să descopere o legătură între Cuvântul Evanghelic şi practica vieţii de zi cu zi. Şi aici ar trebui subliniat faptul că, fără exemplificări actuale, învăţăturile evanghelice nu ar putea fi atât de uşor însuşite. Evanghelia acestei duminici se referă la vindecarea slăbănogului din Capernaum care, la îndemnul lui Iisus, se scoală, îşi ia patul şi umblă!
Uimirea cărturarilor şi a fariseilor este cu atât mai mare, cu cât Iisus îi spusese slăbănogului: “Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!” Scandalizarea loc nu cunoaşte margini.
Predica are drept motto: „Luaţi Duh Sfânt! Cărora veti ierta păcatele, vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 22-23),
şi se axează pe valorile supreme ale omului:
“În ierarhia valorilor pe care oamenii le deţin, viaţa şi sănătatea sunt în vârful piramidei. (…) Da, sănătatea şi viaţa pe care încă o mai avem, sunt valori inestimabile. Dar sunt ele oare valorile supreme pe care le deţinem?” Autorul lucrării explică pericopa din Evanghelia zilei:
„Înainte de a-l vindeca, Domnul Iisus se ocupă de urgenţa urgenţelor. Acest om, ca oricare altul, era înainte de toate, un păcatos. Cea mai tristă realitate despre el nu era situaţia lui fizică, ci era starea lui spirituală. Problema lui cea mai mare nu era faptul că se găsea imobilizat pe patul de suferinţă, ci faptul că păcatele lui nu erau iertate. Spre marea mirare şi indignare a celor prezenţi în acel loc, Domnul Iisus i-a spus bolnavului: “Fiule iertate-ţi sunt păcatele tale !”, Unii din cei prezenţi l-au şi acuzat în mintea lor pe Domnul de blasfemie: “Cum vorbeşte omul acesta astfel? Huleşte! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?” Ce trist era faptul că ei stăteau chiar atunci în faţa lui Dumnezeu întrupat în Hristos, şi nu l-au cunoscut. Domnul Iisus, cunoscându-le gândurile, le-a răspuns: “Pentru ce aveţi astfel de gânduri în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: “Păcatele îţi sunt iertate”, ori a zice : “Scoală-te ia-ţi patul, şi du-te la casa ta.” Imediat, omul din centrul atenţiei s-a sculat, şi-a luat rogojina pe care fusese întins şi a ieşit sub privirile uimite ale celor prezenţi.
Înainte ca acest om să fie vindecat, el a fost iertat. Înainte ca Domnul să-i rezolve problema picioarelor lui, Domnul Iisus i-a rezolvat problema sufletului. Urgenţa numărul unu a existenţei, este iertarea de păcate. Această iertare nimeni nu o poate oferi decât Dumnezeu. Domnul Iisus are autoritatea să ierte păcatele pentru că El este Dumnezeu şi prin moartea Sa pe cruce, El este Mântuitorul păcătoşilor”.
Cum să nu înţeleagă cineva nişte adevăruri atât de simple? Şi totuşi… oamenii se gândesc întâi la trup şi apoi la suflet. Şi aceasta pentru că le este mai aproape trupul, sunt oameni trupeşti înainte de a fi oameni duhovniceşti.
Următoarea duminică din Post ar ca subiect evanghelic Chemarea ucenicilor (Marcu 8,34-38; 9,1). Foarte important în acest context este asumarea crucii de către fiecare « Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa. Căci ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă, dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?”
Cuvintele Sfântului Apostol Pavel din Scrisoarea către Galateni, aduse aici drept motto, sunt edificatoare: “M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”. (Gal. 2, 20)
După ce explică Evanghelia, Gheorghe Nicolae Şincan aduce unele precizări necesare, referitoare la purtarea crucii la două milenii după Învierea lui Hristos.
„În cuvintele Evangheliei din a treia Duminică a Postului Mare, Învăţătorul desluşeşte taina legăturii dintre suflet, mântuire şi Sfânta Cruce. Şi de ce ni s-ar părea ciudat că, la începutul celui de al treilea mileniu, Sfânta noastră Biserică, arată încă o dată Crucea, ca drum de viaţă şi de fericire autentică, că Biserica dintotdeauna crede şi mărturiseşte că numai în Crucea lui Hristos este mântuire”.
Părintele subliniază şi scoate în evidenţă importanţa crucii în viaţa creştinului şi face un apel ferm pentru ca oamenii să nu refuze crucea şi să n-o scoată din şcoli, instituţii, case şi mai ales, din sufletul lor:
“Astăzi, după cum vedeţi, se scoate cu mare evlavie în mijlocul Bisericii Sfînta Cruce. De ce se scoate Crucea la jumătatea postului în Biserică pentru închinare, unde stă o săptămînă? Se scoate pentru a ne întări şi a ne îmbărbăta în nevoinţa postului, ca să-l putem parcurge cu folos până la capăt. Căci privind la Sfânta Cruce şi cugetând la patimile Domnului, uităm de necazurile vieţii şi primim putere pe calea mântuirii. Şi până nu este prea târziu trebuie să înţelegem că salvarea noastră ne este dată prin Cruce. Crucea este prima şi ultima hartă a lumii. A-ţi lua Crucea înseamnă a avea propria Cruce, fără de care nu te poţi orienta pe pământ. A nu avea Cruce, a nu-ţi lua Crucea, înseamnă că nu poţi, nu vrei, nu ştii, nu înţelegi să răspunzi la chemarea lui Dumnezeu, la iubirea lui Hristos, la împlinirea Duhului Sfânt; înseamnă că-ţi pierzi definitiv sufletul în cotloanele acestui neam desfrânat şi păcătos. A-I urma lui Hristos, înseamnă a te orienta în Cer. Fără de cruce pierim, oameni buni !”
Dumnezeu ne cheamă să-L urmăm. Nu-l putem urma fără crucea noastră. N-o putem lăsa în seama altora.
“Este chemarea la a fi oameni adevăraţi, deplini, desăvârşiţi, fii ai lui Dumnezeu. Astăzi Domnul Hristos nu ne spune cum le spunea contemporanilor Săi : “Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”, nouă ne spune : “Luaţi Crucea şi veniţi după Mine! Vă voi face Oameni”!
A IV-a Duminică din Post este reezervată alungării diavolului dintr-un copil, imediat după minunea Schimbării la Faţă a lui Iisus. De remarcat, dorinţa tatălui copilului demonizat de a ajunge la credinţa advărată: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele.” (Marcu 9,17-32)
Autorul porneşte în predica sa de la un cântec popular: “Omul când e necăjit / Se cunoaşte pe păşit, / Că păşeşte-ncetinel/Cu năcazul după el”, şi de la faptul că suferinţele copiilor îi afectează şi sunt adevărate drame pentru părinţi.
Părintele explică de ce prezenţa lui Iisus i-a dat Tatălui speranţă şi încredere de a apela la El, deşi ucenicii nu putuseră să-l vindece pentru că lipsea rugăciunea şi postul.
“Dar în prezenţa lui Iisus, o lumină puternică de credinţă năpădeşte în sufletul tatălui şi îi dă o stare de linişte, de pace, de bucurie, că s-a regăsit pe sine în puterea adevărului dumnezeiesc şi s-a vindecat fiul său.”
(…) Credinţa, rugăciunea şi postul, iată medicamentele adevărate ale tuturor necazurilor noastre. Nu credinţa formală, de mântuială, ci aceea străbătută de adâncul smereniei. Nu rugăciunea mecanică, întâmplătoare, ci aceea care actualizează dialogul minţii şi sufletului nostru cu Dumnezeu.”
În a V-a Duminică din Post, Evanghelia este axată pe cearta fiilor lui Zevedeu pentru locurile din stânga şi dreapta Învăţătorului, la care Iisus le-a spus: “Nu ştiţi ce cereţi! Puteţi să beţi paharul pe care îl beau Eu sau să vă botezaţi cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei I-au zis: Putem. Şi Iisus le-a zis: Paharul pe care Eu îl beau îl veţi bea, şi cu botezul cu care Eu mă botez vă veţi boteza. Dar a şedea de-a dreapta Mea, sau de-a stânga Mea, nu este al Meu a da, ci celor pentru care s-a pregătit” (Marcu 10,32-45).
Şi aici, pentru prima oară, Învăţătorul le dezvăluie ucenicilor pentru ce a venit în această lume.
“Dar între voi nu trebuie să fie aşa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Şi care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că şi Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi”. (Ev. Marcu 10,44-45).
Părintele Gheorghe Nicolae Şincan oferă mai departe interpretări ale acestei pericope.
“Între atitudinea lui Iacob şi Ioan şi cea a lui Iisus, vedem cum se desfăşoară două logici opozante. Cea a fiilor lui Zevedeu, care este o logică foarte umană. Cu ea suntem alimentaţi de regulă la ieşirea din şcoală, sau din mijlocul familiei: “să munceşti, să lupţi, să ai succes” şi logica dumnezeiască a lui Iisus, care vine să anunţe suferinţa şi perspectiva morţii pe Cruce în legătură de iubire cu Tatăl.
Un lucru de luat în seamă. După Sf. Ev. Matei, cei doi nu îndrăznesc să-I adreseze ei înşişi cererea, ci o lasă pe mama lor s-o facă pentru ei. »
(…) Este dificil să refuzi fiinţa care dăruieşte şi se dăruieşte, fiinţa care se roagă. Şi mama a ales momentul când era singur Mântuitorul, s-a apropiat de El închinându-I-se, şi a cerut ca cei doi fii ai ei “să stea unul de-a dreapta şi altul de-a stânga Sa” întru împărăţia Sa.
Aşadar Salomea a servit numai ca mijlocitoare pentru ambiţia fiilor ei. Şi n-a prevăzut nici ea şi nici copiii săi, unde duce această pretenţie oarbă. Iată de ce au şi meritat un răspuns aspru: ” Nu ştiţi ce cereţi!”
Pentru că Sfânta Scriptură nu ascunde nimic şi prezintă evenimentele corect şi realist, trebuie să spunem că ceilalţi ucenici “când au auzit s-au mâniat pe cei doi fraţi ».
Următoarea interpretare este cea din Duminica Floriilor, din pericopa (Ev. Ioan 12,1-18.) – referitoare la episodul Învierii lui Lazăr din Betania, ceea ce constituie prilej de reflecţii:
« Intrarea solemnă în Cetatea Sfântă Iisus este momentul care marchează sfârşitul perioadei de discreţie şi siguranţă şi începutul unei inevitabile confruntări cu autorităţile politice şi religioase. Când fariseii s-au scandalizat de această efervescenţă veselă, Mântuitorul le spune: “Dacă vor tăcea aceştia, pietrele vor striga” (Lc.19,40).
Este curios cum mulţimea a ştiut să-l recunoască pe Hristos ca Mesia întâmpinându-l cu cuvintele „Osana!… Osana!”. Ce frumos, ce minunat! Nu ştim însă cât se bucura Hristos în acele clipe. Ce va fi fost în sufletul Său, nu putem şti. Sigur însă, nu avea motiv de prăznuire cu cei adunaţi acolo. Înviase pe Lazăr pentru că-L iubea, dar socotesc că a vrut totodată să pregătească Ierusalimul! Acum toţi ştiau că se învie din morţi, că aceasta nu-i o poveste de adormit copiii. “Osana” era mai mult decât o urare frumoasă sau o manifestare simplă de bucurie. “Osana” s-a constituit într-o mărturisire deosebită a identităţii lui Iisus. „Osana“ era un strigăt, „ Doamne-ajută“, în timp ce „Fiul lui David“ era o recunoaştere a originii Sale, dar şi confirmarea împlinirii profeţiilor mesianice, căci Dumnezeu îi făgăduise lui David un Răscumpărător din neamul său. Declaraţia „Cel ce vine întru numele Domnului!“ îl identifică explicit pe Iisus cu Mesia cel aşteptat, aceasta fiind şi formula preferată de profeţi.
Este curios, că de multe sute de ani iudeii îl aşteptau pe Mesia şi acum îl aclamă pe acest Învăţător ce intră în Ierusalim călare pe un asin. Dar şi mai curios este, că nu putem înţelege, cum această mulţime L-a recunoscut ca Mesia duminica, iar vineri în faţa lui Pilat, nu a mai avut puterea sau curajul să o facă. Ba mai mult, cei ce au strigat în acea zi de vineri, au fost cei care şi-au asumat osânda asupra lor şi a copiilor lor, pentru condamnarea Celui nevinovat. Între „Osana…” şi „Răstigneşte-L”, erau doar patru zile. Au aclamat într-o zi şi au hulit în alta. Într-o zi L-au primit ca pe un împărat, iar după câteva zile L-au condamnat ca pe un răufăcător.”
Anumite amănunte din această predică sunt menite să lămurească unii termeni:
“Şi ce a fost mai surprinzător este că, fără nici o pregătire, sau plănuire dinainte, poporul cu un glas L-a proslăvit, cântând următoarele: ” Osana Fiului lui David; binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului! Osana întru cei de sus!” (Matei 21:9). Cîntarea Osanei a continuat pînă la templu, unde chiar şi copiii strigau cu glas tare. Întâmpinarea Domnului Iisus la intrarea în Ierusalim şi strigătele de Osana, i-au facut pe mai marii religioşi să-L învinuiască de tolerarea blesfamiei. “Osana” nu se rostea pentru muritori, ci era păstrat doar pentru divinitate (Ioan12:13 ; Luca 19:38).
Personal, eu am înţeles foarte târziu sensul cuvântului “osana”. Mai sunt şi alte cuvinte al căror sens nu l-am dezlegat pe deplin decât foarte târziu. Osana, este un cuvînt care exprimă bucurie şi provine din aramaicul hosanna. Literal termenul are semnificaţia de “ajută-ne, te rugăm” sau “mântuieşte-ne”! Fiind un strigăt, o rugăminte adresată divinităţii pentru a interveni, a ajuta în actul salvării sau a mântuirii. Cu timpul, ea a devenit şi o expresie de laudă, dar fără îndoială, mulţi o mai foloseau în sensul ei primar în care apare în Psalmul 118,25 : ”Doamne ajută, Doamne dă izbândă”.
Părintele Gheorghe Nicolae Şincan adresează cu acest prilej întrebări credincioşilor, şi anume, cum îl întâmpină ei pe Iisus Hristos?
“E Duminica Floriilor şi e vremea să ne întrebăm şi noi cu ce fel de
rugăciune Îl întâmpinăm pe Domnul Hristos. Care sunt faptele noastre? Ne-am învrednicit şi noi să postim după putere? Ne-am pus în minte şi în inimă gândul bun de a ne mărturisi păcatele? Suntem şi noi apostoli bucuroşi sau vicleană Iudă? Cântăm „Osana” şi mai apoi „Răstigneşte-L”? Azi îl cinstim, iar mâine-l scuipăm şi-l batjocorim? El nu vrea să-i strigăm „Osana… Osana”, dacă faptele noastre spun „Răstigneşte-L”, că spune Scriptura: „Nu cel ce zice Doamne, Doamne va intra în Împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care M-a trimis”.
Învierea Domnului este prilejul unei predici de excepţie în care părintele subliniază, conform Evangheliei lui Ioan 1,1-17 faptul că Isus este Lumina lumii şi că Paştele este “sărbătoarea speranţei pentru cei prăbuşiţi”. Este subliniată semnificaţia Învierii pentru cei de atunci şi pentru cei de azi.
În Duminica a II-a după Paşti se citaste Evangelia după Ioan 20,19-31, adunarea ucenicilor în Cenacol, apariţia Învăţătorului, neîncrederea şi apoi mărturisirea lui Toma, după ce-şi aşează degetul în coasta Mântuitorului, cu fraza care a rămas până în zilele noastre la Sfânta Liturghie, “Domnul meu şi Dumnezul meu” (Ioan, 20,28).
“Astăzi Toma apostolul, e purtătorul nostru de cuvânt. În această lume fără speranţă şi dezorientată, suntem chemaţi ca să-L mărturisim pe Iisus prin viaţa noastră, conştienţi fiind, că într-o zi şi El ne va mărturisi înaintea Tatălui (Matei 10:32)”.
Următoarea predică este, în mod firesc, conform Calendarului Liturgic, cea despre Paştele Blajinilor.
“Paştele Blajinilor este, în primul rând, sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi, Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în altele, după Săptămâna Luminată. În trecut strămoşii răposaţi se numeau ,,blajini”. (din slavonă) Poporul a denumit această zi Paştele Blajinilor, în mod impropriu. Unii necunoscând adevărul au inventat diferite pseudolegende. Prima luni din a doua săptămâna după Paşti, se mai numeşte Lunea Morţilor, Paştele Morţilor, Paştele Mici, Paştele Rohmanilor, Paştele Blajinilor, Păştelele sau Matcalăul. De obicei, credincioşii se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi.
Blajinii sunt fiinţe mitice, care trăiesc pe Tărâmul celălalt, dar păstrează legături cu lumea noastră. Se crede că ei provin din copii nebotezaţi, morţi imediat după naştere. Alţii spun că Rohmanii sunt oameni vechi, care au o credinţă mai curată decât a actualilor pământeni, şi duc cam aceeaşi viaţă ca noi, având oraşe şi sate. La sfârşitul lumii, ei vor lua locul oamenilor pe pământ.
Li se mai spune Rohmani, Rocamni, Rugmani, Urici şi Oameni Roşii. Ei locuiesc în Ostroavele Albe ale Apei Sâmbetei. Unii dintre ei au apucături duşmănoase. Cele mai multe legende îi prezintă însă ca pe nişte fiinţe miloase, devotate lui Dumnezeu.”
Părintele subliniază în încheiere că bucuria de odinioară prilejuită de Paştele Blajinilor, nu mai este aceeaşi, astăzi.
În Duminica a III-a după Paşti se citeşte Evanghelia lui Marcu 15,43-47 si 16,1-8 – referitoare la înmormântarea lui Iisus şi la apariţia acestuia a treia zi în faţa Mariei Magdalena, şi episodul mironosiţelor care vin la mormânt şi nu-L mai găsesc pe Învăţător, ci doar un tânăr înveşmântat în alb care le-a spus că Iisus a înviat şi să meargă să spună în Galileea, ucenicilor şi lui Petru.
Sub titlul atât de inspirat “Bucură-te dăruind” – autorul lucrării explică versetele biblice şi semnificaţia lor.
În Duminica a IV-a după Paşti Evanghelia este din Ioan 5, 1-15, referitor la vindecarea unui bolnav la scăldătoarea din Vitezda, care sufera de 38 de ani.
Autorul face o pledoarie pentru prietenie.
“În aceasta Duminică, cuvântul Evangheliei ne vorbeşte despre una dintre multele minuni săvârşite de Mântuitorul nostru, în Ierusalim. Aflându-se la o scăldătoare numita Vitezda (sau Bethesda), Domnul a întâlnit pe un om care era bolnav de treizeci şi opt de ani şi nu putea umbla. La acea scăldătoare, în jurul căreia se adunau o mulţime de bolnavi, un înger al Domnului se cobora din vreme în vreme şi tulbura apa, iar primul om care reuşea să intre în apă după acea tulburare, se vindeca.
Cel pe care l-a intâlnit Hristos, neputând umbla, se târa şi de aceea nu ajungea niciodată la timp. El însă astepta în continuare acolo, nutrind speranţa că o dată va reuşi şi el să intre primul în apă şi se va vindeca. Mântuitorului i s-a făcut milă de acel om şi când l-a întâlnit i-a spus: “Ia-ţi patul şi umblă”, iar bolnavul s-a vindecat pe loc şi a început a umbla.
Textul evangheliei ne mai dezvăluie un detaliu, un amănunt semnificativ, foarte interesant şi extrem de important, care merită consemnat şi de care trebuie să ţinem cont. Bietul slăbănog, buimăcit şi intimidat, căci se vedea în faţa unei persoane atât de impunătoare şi uimitoare, a început să-şi plângă necazul înaintea Domnului, zicând: “Doamne, nu am pe nimeni să mă arunce în scăldătoarea aceasta când se tulbură apa, iar până când merg eu altul se coboară înaintea mea” .
Din atâţia oameni care se aflau în acel loc, nu se găsea nimeni ca să-i ajute acestui slăbănog. Pe acesta însă l-a găsit Hristos Fiul lui Dumnezeu. Aşa se şi prezenta pe Sine Domnul, ca fiind Prietenul celor în nevoi, al celor marginalizaţi, al celor fără prieteni. De multe ori a intrat în casele celor urâţi de oameni sau izolaţi, a mâncat cu ei şi le-a adus mângâiere sufletească, arătându-le o prietenie sinceră. Mulţi din cei care ajungeau să-L cunoască simţeau în El un Prieten devotat, care se interesează de nevoile lor şi le slujeşte. Aceia care-L aveau Prieten, simţeau că bucuria cerului a coborât în mijlocul lor.”
În Duminica a V-a după Paşti se vorbeşte în Evanghelie despre văduva din Samaria pe care Iisus a întâlnit-o la Fântâna lui Iacov.
Părintele Şincan explică despre simbolistica fântânii.
“Fântâna este locul unde poţi să-ţi astâmperi setea. Dacă fântâna este mai adâncă, apa ei va fi mai curată şi mai rece. Dezvoltată în textul sacru ca o realitate concretă bine conturată prin ceea ce s-a scris sub inspiraţie divină, tema fântânii, apare în Sfânta Scriptură, în cartea „Facerii”, cap. 24. Sluga lui Avraam, Eliezer, e trimisă de acesta să-i găsească soţie fiului său. Poposeşte la o fântană, şi o întâlneşte pe Rebeca, cea care-i va deveni soţie lui Isaac. Tot în cartea „Facerii”, în cap. 29 apare fântana, ca element de întâlnire între Isaac, şi viitoarea sa soţie. Iar Moise se întâlneşte cu fiicele lui Raguel, preotul din Madian ( Exod 2, 15 – 21), tot lângă fântână.
Dacă Vechiul Testament relatează rolul fântânii în vieţile unor persoane biblice importante pentru istoria omenirii, în Noul Testament, în preajma unei fântâni, lui Hristos i se făcu foame, apoi i se făcu sete, apoi le ţine apostolilor un scurt cuvânt despre holde şi seceriş, realităţi ce duc cu gândul la pâine şi la apă, la lucruri obişnuite cu alte cuvinte.”
Predicile părintelui Şincan sunt adevărate întoarceri în timp, istorisiri reînviate la care cu toţii luăm parte, uneori ca protagonişti pentru că autorul ne introduce cu tact în atmosfera aceea.
De asemenea, ne aminteşte că una din virtuţile creştine pe care Iisus pune mare preţ este caritatea. El ne învaţă să fim buni şi iertători cu semenii noştri şi să împărţim cu ei ce avem.
“A da de băut unui călător însetat, era considerat ca o datorie sfântă, însă ura dintre iudei şi samariteni, oprea femeia să facă un bine lui Iisus. Şi se uită la el ciudat, şi toate prejudecăţile care erau în mintea ei au început să se manifeste. (…)
Ca un trăznet din cerul arzător de vară a căzut peste ea declaraţia divină, bruscă, totală. Femeia s-a cutremurat. O mână misterioasă întoarce paginile din istoria vieţii ei şi scoate la iveală lucruri pe care ea le credea ascunse pentru totdeauna. Trăia în păcat şi nu era dispusă să admită acest lucru. Nu putea să nege nimic, dar a încercat să ocolească orice aluzie cu privire la un subiect atât de neplăcut. A început să vorbească despre diferenţele religioase dintre evrei şi samarineni, deşi nu era interesată de aceste diferenţe, că nu punea preţ pe rânduielile lui Dumnezeu, dar astfel căuta să mute de pe ea lumina reflectorului.
Aşa fac oamenii, când religia le cere o schimbare în comportamentul lor, schimbă subiectul. Fiinţa umană nu îşi recunoaşte cu uşurinţă starea disperată. Când însă o face, e cu un pas mai aproape de Împărăţia cerurilor. A încercat şi ea să schimbe subiectul. Dar, spre fericirea ei, când L-a întalnit pe Hristos, care i-a dezvăluit calea către viaţa liberă de păcat, cu adânc respect i-a zis: “Doamne văd că eşti prooroc”.
Cu adevărat, femeia l-a găsit pe cel de care avea mare trebuinţă. Şi spre lauda ei, a înţeles într-o clipită că trebuie să se privească pe sine cu onestitate. Mântuitorul, a ajutat-o să se spovedească şi a vindecat-o de viaţa ei dezordonată. Ba mai mult, s-a dovedit a fi femeie dintr-o bucată şi om de caracter. A devenit propovăduitoare a cuvântului lui Dumnezeu. Şi nu una oarecare, ci o sfântă, sfânta Fotini! Episodul relatat de pericopa evan- ghelică, se încheie în cetatea în care Iisus acceptă să rămână “două zile”, oaspete al poporului samarinean.”
Duminica a VI-a după Paşti (Ioan IX, 1-38) – este Duminica orbului din naştere. Predica are ca titlu: „Judecata fără cap” iar ca motto, cuvintele lui Iisus: „Vă spun că pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, şi din cuvintele tale vei fi osândit”. (Matei 12, 36-37)
Părintele Şincan se apleacă asupra noţiunii de “prejudecată” şi influenţa ei asupra oamenilor. „Definiţia pe care ne-o oferă Micul Dictionar Enciclopedic, (Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986), referitoare la prejudecată, este următoarea: “Prejudecata este o idee pe care cineva şi-o face, înainte de a avea un minim de informaţii legate de un anumit subiect, eveniment sau persoană. (…)
În Sfânta Scriptură nu există termenul “prejudecată”, însă cartea Sfântă are multe de spus despre ea. Aflat în plin interogatoriu în faţa lui Pilat, Mântuitorul este întrebat de acesta :“ Tu eşti regele iudeilor?” “ De la tine însuţi zici aceasta, sau alţii ţi-au spus-o despre Mine?”( Ioan 18,33-34 ). Parafrazând cuvintele Mântuitorului, putem înţelege astfel sensul întrebării Lui: “Este convingerea ta personală, sau este o prejudecată?”
O ilustrare a prejudecăţii o putem găsi şi în relatarea vindecării orbului din naştere, a cărei pericopă evanghelică s-a citit astăzi, la Sfânta Liturghie”.
Aici se ridică o problemă spinoasă. Dacă un om este în necaz, ceilalţi întreabă, aşa cum au făcut şi ucenicii în cazul orbului din naştere: cine a greşit, el sau părinţii lui?
“La întrebarea lipsită de logică a ucenicilor, Iisus le răspunde: “Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” ( v. 3 ). Domnul Hristos avea toate motivele să se mânie pe ei, pentru felul greşit în care interpretau lucrurile, pentru prejudecăţile care le dominau mintea, pentru lipsa de logică în gândire, pentru necunoaşterea Scripturilor. Şi totuşi, Iisus le-a răspuns calm, demontând şurub cu şurub prejudecata lor. Dacă ar fi cunoscut mai bine Scripturile, ucenicii nu ar mai fi pus o asemenea întrebare. Cunoaşterea adevărului ne va feri de o mulţime de amăgiri, rătăciri şi prejudecăţi.”
Împletind în chip duhovnicesc Cuvântul lui Dumnezeu cu practica oamenilor, părintele explică, dând nenumărate exemple, toate lucrurile, conceptele şi întâmplările care ar putea creea nedumeriri. Pentru că dacă omul nu înţelege, refuză mesajul.
În Duminica a VII-a după Paşti Evanghelia se axează pe cuvintele lui Iisus adresate Tatălui, în legătură cu Preaslăvirea Sa (Ioan XVII, 1-13).
Părintele îşi intitulează predica într-un mod foarte plastic: “Un partener pentru proiectele noastre” şi subliniază prezenţa permanentă a lui Dumnezeu în mijlocul nostru. A doua parte a predicii are ca temă cunoaşterea lui Dumnezeu. „Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.”(Ioan 17,3) .
“Calea spre nemurire este aceasta: să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe Care L-a trimis. Unii oameni sunt surprinşi de faptul că Sfântul Ioan vorbeşte despre “a-l cunoaşte” şi nu despre “a crede” în Dumnezeu. Dar “a cunoaşte” este folosit aici într-un sens tipic ebraic, ceva care se întâmplă între două persoane, nu ceva care are loc în capul cuiva.”
Părintele arată şi câteva căi de a-L cunoaşte pe Dumnezeu:
“O cale de a-L cunoaşte pe Dumnezeu, iubiţi credincioşi, este să citim Sfânta Scriptură. (…)
O altă cale, care ne duce în intimitatea lui Hristos, care ne face să-L simţim, să-L pipăim şi să-L gustăm pe Hristos, sunt Sfintele Taine. În Biserică unde se oficiază Sfintele Taine, omul se întâlneşte cu Dumnezeu.”
Predica despre Rusalii este, desigur, una dintre cele mai relevante, pentru că ea este legată de prezenţa Celei de-a Treia Persoane Divine – Duhul Sfânt.
“Pogorârea Duhului Sfânt este un act istoric şi un fapt vizibil, cu urmări pentru umanitate. În turnul lui Babel, pentru prima oară, neamurile de sub cer încep să înţeleagă, că nu mai pot trăi de capul lor, fără Cuvântul lui Dumnezeu. Acum, se întemeiază Biserica creştină şi primele suflete primesc un certificat de Botez, fiindcă Hristos deja este un Crez. Pogorârea Sfântului Duh este actul prin care Dumnezeu a pecetluit întru eternitate naşterea Bisericii Sale.
Suntem chemaţi astăzi să retrăim un eveniment, nu care s-a petrecut cândva şi care ţine exclusiv de domeniul trecutului, ci la fel de actual şi pentru noi. Este invitaţia pe care Dumnezeu ne-o face şi nouă de a ne sfinţi şi mântui prin Biserică. Aşa după cum apostolii şi contemporanii lor, s-au schimbat radical prin umplerea lor cu darul Duhului Sfânt, fiind apoi capabili să săvârşească fapte la care mai înainte nici măcar nu puteau visa, la fel şi noi suntem chemaţi să ne deschidem sufletele aceluiaşi Duh Sfânt, şi să ne adăpăm din izvorul vieţii celei veşnice care răsare pururea din Biserica lui Hristos.”
Partea a doua a predicii este numită foarte sugestiv: “Zidul plângerilor noastre”
“Se spune că de două ori pe an, evreii se duc la Zidul Plângerii şi scot bucăţelele de hârtie îndesate între crăpăturile acestuia, apoi le duc pe Muntele Măslinilor unde le îngroapă. Din crăpăturile zidului se scot milioane de bucăţi de hârtie, pentru a face loc noilor rugăciuni. Templul din Ierusalim nu a fost pentru poporul evreu doar un simbol al credinţei lor în Dumnezeu, sau locul suprem al săvârşirii cultului public. Pe muntele unde regele Solomon a zidit pentru prima oară casa lui Dumnezeu, evreii au considerat, pe bună dreptate, că sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu, Care veghează, le ascultă rugăciunile şi îi povăţuieşte.
Citind acestea, m-am gândit că şi noi avem cu toţii un „zid al plângerilor” noastre. Un zid pe care-l vizităm uneori doar pentru a ne depune acolo plângerile. Nu şi mulţumirile. Şi slavă Domnului, plângeri avem până-i lumea! Mulţumiri avem puţine! Zidul acesta este Sfânta Biserică. Ea e mereu vie, modernă, actuală, de o vârstă cu orice popor ce se perindă în istorie.”
Urmează în ordinea Calendarului Liturgic, Duminica tuturor Sfinţilor, bazată pe Evanghelia după Matei X, 32-35; 37-38; XIX, 27-30 . Predica poartă un titlu edificator : « Cine cinsteşte sfinţii, nu este niciodată singur ».
« Cinstirea lor are ca scop păstrarea vie în memoria Bisericii luptătoare, a vieţii şi a faptelor bune săvârşite de aceştia, spre a servi drept pilde vrednice de urmat pentru credincioşii din toate veacurile. Prezenţa lor ne dă curaj. Sunt cei mai apropiaţi prieteni ai omului. În ceruri fiind, cunosc nevoile celor de pe pământ, se bucură sau se întristează de faptele noastre şi pot interveni atunci când sunt chemaţi în ajutor. În lumea celor adormiţi se roagă lui Dumnezeu pentru sănătatea, pacea, ferirea de orice rău a tuturor celor care pomenesc şi măresc pe pământ numele lor. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru că El este creatorul şi Stăpânul nostru suprem, iar pe sfinţi, pentru că sunt slujitorii şi prietenii Lui. Pe Dumnezeu Îl cinstim pentru Sine Însuşi, iar pe sfinţi, pentru darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu.
În cultul Bisericii Ortodoxe, cinstirea Sfinţilor ocupă un loc de seamă, iar slujbele prin care cerem ajutorul şi mijlocirea lor pentru mântuire, sunt multe şi felurite. Cinstirea sfinţilor nu este un obicei, o tradiţie omenească, ceva fără temei, ci o poruncă divină, cuprinsă în Sfânta Scriptură. Sfântul şi Marele Apostol Pavel, adresându-se neamului său zicea: ” Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi le urmaţi credinţa” (Evr. 13, 7). Cuvântul acesta este o porunca azi şi pentru noi.”
Părintele încheie astfel predica sa:
“În viaţa de zi cu zi omul are nevoie de modele pentru a se ghida. Modelele crestinului sunt sfinţii.”
În partea a doua a predicii, autorul subliniază că aceasta este “O sărbătoare plină de speranţă”:
“Biserica, se face astăzi purtătoarea de cuvânt a valorii care se numeşte: “sfinţenie”.
Nu este uşor pentru oameni să înţeleagă ce înseamnă să fii sfânt, ce înseamnă sfinţenia. Le este greu şi celor care, în fiecare dimineaţă, după ce se trezesc, încep ziua cu rugăciunea, “în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Unii însă au anumite standarde la care se raportează. Omul pragmatic al zilelor noastre ar spune astfel: fericiţi cei bogaţi, cei care râd şi se distrează, cei vicleni care nu sunt prinşi. Sunt fericiţi cei care pretind, cer şi obţin totul imediat, cei puternici, cei care duc războaie şi le câştigă, sau cei care-i persecută pe alţii. Fără îndoială, toţi oamenii caută fericirea. Dar este riscul de a o căuta în locuri şi moduri greşite. Cei mai mulţi se înghesuie în aceleaşi locuri.”
Părintele lansează următoarea întrebare:
“Este posibilă sfinţenia? Un răspuns ar trebui să îl căutăm în perioada de început a Bisericii, în timpul când creştinismul se propovaduia în taină, când în Biserică apăreau primii martiri pentru credinţă. Un alt răspuns ar trebui să-l căutăm în perioada Sfinţilor Părinţi, a celor care au aprofundat învăţătura Bisericii, au apărat-o împotriva erorilor dogmatice, a ereziilor şi a schismelor. Un alt răspuns trebuie să-l căutăm în timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, când căutarea bogăţiei era pe primul loc în viaţa tuturor. El, sfântul, îl îndemna pe bogat zicând : “Averile pe care le pui în mâna săracilor le pui într-o visterie sigură”.

– va continua –

Topice: Recenzii | Comments Off on Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici (1)

Comentarii închise.