Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici (2)

de Cezarina Adamescu | Septembrie 7, 2010

LITERATURA OMILETICĂ ŞI SAPIENŢIALĂ – ÎNDRUMAR DE ÎNŢELPCIUNE CULTICĂ ÎN ORTODOXIE

Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2009

– continuare  –

Iar în încheiere, adresează o invitaţie tuturor creştinilor:
“Avem obiceiul să îngenunchem în faţa sfinţilor, dar astăzi mai mult ca oricând fiecare sfânt, ne face un semn şi ne spune: “Acum ridică-te, mergi, şi fă şi tu ceva”.
Duminica a doua după Rusalii – are ca Evanghelie chemarea lui Petru şi a lui Andrei de către Iisus pentru a-i face “pescari de oameni.” (Matei IV, 18-23), numindu-i pe sfinţi “Ambasadorii cerului pe pământ”.
Părintele oferă şi o definiţie a sfântului, dată de Dan Puric.
« Ştiţi ce este un sfânt? Un sfânt este un om din univers, ca şi noi, care îşi face sufletul şi trupul treaptă pe care Dumnezeu să coboare, să ne ierte şi să ne ajute. Şi ca să-şi facă trupul treaptă, el trebuie să fie de o curăţie extraordinară. (Dan Puric).
A treia Duminică după Rusalii – (Matei VI, 22-33) – se referă la ispite, la « Îngrijorările vieţii » şi la « Prioritatea priorităţilor » „o chemare din partea Mântuitorului Hristos, ca mai înainte de a ne îngriji de trup, să vedem ce este mai folositor sufletului. “Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”, (Mt. 6,33) a spus Domnul. (…)
Iar în Evanghelia după Ioan, cap.16,v.33, Domnul Hristos avertizează şi îmbărbătează în acelaşi timp: “În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”.
Duminica a IV-a după Rusalii (Matei VIII, 5-13) – referitor la vindecarea slugii sutaşului, un exemplu minunat de grijă a stăpânului pentru slujitorul său şi de milostivire a lui Iisus care a văzut credinţa acestui sutaş şi i-a îndeplinit dorinţa: “Facă-ţi-se ţie după credinţa ta”.
Duminica a V-a după Rusalii (Matei VIII, 28-34; IX,1) – eliberarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor.
Autorul insistă asaupra pasajului scripturistic în care cei din Gadara L-au rugat pe Iisus să plece. Predica este intitulată: “Rămâi, nu pleca”.
“Fiecare dintre noi ne întâlnim cu Iisus în fel de fel de circumstanţe. În bucurie, în durere, în boală, în speranţă, în dezamăgire, în câştiguri şi pierderi. Dar nici un moment nu este nepotrivit de a-I spune lui Hristos „rămâi” şi nici o ocazie nu este justificată de a-I spune „pleacă”. Unii se întâlnesc cu El numai o dată, precum gadarenii. Alţii se întâlnesc o dată şi încă o dată şi încă o dată. De mai multe ori.
În Sfinta Scriptura, Domnul Hristos spune:” Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Apocalipsa 3:20). Acestea sunt cuvintele Lui. Şi cuvintele Lui sună ca o invitaţie.
Iată invitaţia Lui: „Eu stau la uşă şi bat”. El vrea o întâlnire cu fiecare faţă în faţă. Să stea la masă cu noi. La masa mântuirii noastre. Dar nu intră cu forţa, ci bate. Revoltător de frumoasă aceasta privelişte. Regele cerului bate la uşă şi aşteaptă. Şi bate iar şi asteapta din nou. Doar doar, va auzi marele raspuns de la noi : „Intră”!”
Duminica a VII-a după Rusalii (Matei IX, 27-35) – vindecarea celor doi orbi şi a unui mut demonizat.
Această predică are în componenţa sa, aşa cum spune părintele “O
întrebare interesantă şi un răspuns pe măsură : « Şi Iisus i-a zis (Martei): Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? (Ioan 11,25-26)”.
Duminica a VIII-a după Rusalii (Matei XIV, 14-22) – este episodul înmulţirii pâinilor şi a peştilor. Predica este intitulată: Pâinea iubirii – şi reflectă Iubirea şi Milostivirea Divină.
A IX-a Duminică după Rusalii – (Matei, XIV, v. 22-34) este episodul când, Iisus aflat în corabie cu ucenicii, îl îndeamnă pe Petru să meargă pe apă, după ce Iisus potolise furtuna.
Şi precizează părintele Şincan: „Fragmentul evanghelic nu este o parabolă, o istorioară moralizatoare imaginată de Domnul nostru Iisus Hristos, ci o situaţie concretă, ceva ce s-a petrecut în realitate. Vă propun să-i însoţim pe ucenicii Domnului Hristos într-o călătorie pe Marea Galileii, pentru a înţelege câte ceva din tainele călătoriei pe care fiecare dintre noi o facem pe “marea vieţii”, spre ţărmul celălalt. (…)
În timp ce Mântuitorul era în rugăciune, ucenicii erau în corabia ce-i purta pe lacul cuprins de furtună, cu valuri enorme şi vânturi puternice, luptându-se în miez de noapte să ajungă la celălalt mal al lacului. Erau pescari experimentaţi, dar acum erau îngrijoraţi. Aveau nevoie de sprijin. În zorii dimineţii le-a venit în ajutor Bunul lor Învăţător, ca să le dea o lecţie de credinţă, de viaţă, de biruinţă. A venit mergând pe ape, ca pe uscat. Când L-au zărit cei doisprezece, i-a apucat teama şi au început să strige, crezând că este o nălucă, dar Iisus le-a zis: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Doamne, I-a răspuns Petru, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe ape”. Domnul i-a poruncit să vină şi Petru a început să meargă pe ape, păşind spre Învăţătorul, dar valurile parcă erau şi mai mari şi vântul bătea mai tare, iar lui Petru i-a slăbit credinţa şi a început să se afunde în apă şi disperat a strigat: „Doamne, scapă-mă!”„Îndată, Iisus a întins mâna, l-a apucat, şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” După ce Mântuitorul şi cu Petru s-au suit în corabie, vântul s-a oprit, iar cei ce erau în corabie au venit de s-au închinat înaintea Lui, şi I-au zis: „Cu adevărat, Tu eşti Fiul Lui Dumnezeu!” Faptul că s-a întâmplat şi altădată, ca mica lor corabie să fie surprinsă de furtună pe Marea Galileii, are o semnificaţie importantă (Mat. 8:23-27). În timpul acelui incident, Iisus era cu ei în corabie, dar dormea. Spăimântaţi de valuri, ei L-au deşteptat, spunându-i: “Doamne, mântuieşte-ne, că pierim”. Şi atunci au auzit de la El o mustrare blândă: “De ce vă este frică, puţin credincioşilor”, şi a certat marea şi vântul şi s-a făcut linişte deplină. “Cine este Acesta, se întrebau ei, că şi vânturile şi marea ascultă de El?” (Mat. 8, 27).
Iată o evanghelie pe care o “traim“ şi noi de multe ori. Una din realităţile cele mai neplăcute ale vieţii, este cea a furtunii.”
Duminica a X-a după Rusalii (Matei XVII, 14-23) – predica poartă titlul: “Eu alerg la Dumnezeu şi-I arăt necazul meu şi se bazează pe
îndemnul: “Bucuraţi-vă în nădejde. Fiţi răbdători în necaz. Stăruiţi în rugăciune” (Romani 12:12)
Părintele aduce exemple, pilde şi sfaturi, de cum trebuie să se comporte omul în necaz. “Ce ne spune Sfânta Scriptură în asemenea momente? Că Dumnezeu ştie necazul nostru şi Lui Îi pasă de noi. “Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci El Însuşi îngrijeşte de voi” (1 Petru 5:7). Nu numai că El cunoaşte necazul nostru, întrucât îl vede, ci de fapt El îl împărtăşeşte cu noi. El a luat natura nostră, fiind făcut în toate lucrurile asemenea fraţilor Săi. Chiar dacă ar veni moartea, nu trebuie să ne zguduie credinţa, pentru că El a murit şi prin acest fapt a biruit moartea. Chiar şi în aceasta ne putem bucura. “Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia sau sabia? Căci sunt bine încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici puterile, nici lucrurile de acum, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici o altă făptură, nu vor fi în stare să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Iisus Hristos, Domnul nostru.” (Romani 8:35-39) Oricare ar fi pericolul, oricât de năprasnică furtuna, noi putem rămâne calmi având încrederea ca Acela pe care-L căutăm cu disperare şi care domneşte peste toate lucrurile, este cu noi.”
Duminica a XI-a după Rusalii aduce pilda datornicilor din (Matei XVIII, 23-35). Dumnezeu ne adresează îndemnul: Iertaţi şi veţi fi iertaţi:
“În Duminica a XI-a după Rusalii, Sfânta noastră Biserică ne pune înainte o pildă teribilă rostită de Mântuitorul Hristos, a datornicului nemilostiv, care ne prilejuieşte o meditaţie asupra împietririi inimii, nerecunoştinţei şi nemilostivirii, de care putem fi capabili noi, oamenii, chiar atunci când ni se face un bine, dar mai ales asupra unui lucru atât de simplu şi atât de greu totodată cum este iertarea.”
De asemenea, predica mai pune în evidenţă faptul că:
”Cea mai mare virtute creştină este iubirea. Ea este viaţa noastră si avem nevoie de ea ca de aer. De aceea, spune Sfantul Ioan evanghelistul: “Dumnezeu este iubire”. Iar iertarea, împăcarea, milostenia, cercetarea bolnavilor, primirea străinilor şi altele asemenea, sunt fiicele cele mai mari ale iubirii creştine. Iubirea de Dumnezeu şi iubirea de aproapele, sunt poruncile cele mai mari din Sfânta Evanghelie care stau la temelia mântuirii noastre. De felul cum vom şti să iertăm, să ajutăm aproapele, să răbdăm pe toţi, să facem pace, să nu ne răzbunăm. De aceasta depinde pacea noastră, bucuria vieţii noastre, mântuirea fiecăruia dintre noi. (…) Într-o lume ca cea în care trăim, iubirea aproapelui este unica soluţie. Într-un lanţ al urii, ca din nou să domnească pacea, e necesar să fie cineva care să rupă acest lanţ, altfel duşmănia şi rănile provocate persistă la infinit. Dacă vom aştepta mereu ca celălalt să ierte primul, pacea nu va veni niciodată. Iubeşte primul şi iartă primul, pentru că nu vei avea nimic de pierdut! Avem nevoie de iertare ca de aer. În lumina evangheliei de astăzi, descoperim cine trebuie să fim noi cu adevărat pentru fraţii noştri. Cu toţii greşim şi primim iertarea, cu toţii avem dreptul şi datoria de a ierta. Aşa să ne ajute Dumnezeu!”
Duminica a XII-a după Rusalii – Evanghelia se referă la tânărul care a dorit să-L urmeze pe Iisus, dar care nu s-a putut despărţi de averile sale prilejuind Învăţătorului următoarea remarcă: „Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. (Matei XIX, 16-26)
Următoarea Duminică de după Rusalii, cea de-a 13-a – se referă la Vie, la stăpân şi la pilda lucrătorilor răi, nerecunoştinţa şi nestatornicia lor.
„Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: “Piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri”? De aceea vă spun că împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi. (Matei XXI, 33-44)”
Autorul lucrării spune: “Totuşi, iubirea sfârşeşte prin a învinge ura, oricât de înverşunată ar fi ea. Dumnezeu Îşi continuă planul de mântuire, cu sau fără voia poporului. Pentru realizarea planului Său, Dumnezeu foloseşte Întruparea. “Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.“(Ioan 3,16) “Şi Cuvântul s-a făcut trup“. (Ioan 1,14) Odată cu venirea lui Hristos, Dumnezeu nu se va mai îndepărta de via Lui, care e Biserica, pentru că această vie e însuşi Hristos. Înfiinţând un nou popor, Biserica, Hristos nu rămâne în afara ei, ci îi este Cap, piatră de temelie. În plus, toţi cei care cred în Hristos intră în componenţa Bisericii. Dumnezeu a triumfat! Împărăţia a fost luată din mâinile viticultorilor răi şi a fost încredinţată “unui popor care o va face să rodească“. (Matei 21,42) Via va da roadele aşteptate pentru că în ea lucrează acum Fiul Stăpânului care a fost trimis de către Tatăl Său şi care va lucra până când întreaga vie va da roadele cele mai bogate.”
Duminica Înaintea Înălţării Sfintei Cruci (Ioan III, 13-17) are ca titlu firesc “Cruce sfântă, părăsită” – şi izvorăşte din versurile unui poet mistic, Traian Dorz. Părintene Şincan aduce precizări în privinţa crucii ca obiect de cult, ca simbol, ori ca simple obiect de decor. “Pentru persoana care nu crede în “Crucea lui Hristos”, Crucea rămâne un simplu obiect de decor, un element de înfrumuseţare care nu diferă cu nimic de alte simboluri orientale purtate la gât, pe mână, sau în alte locuri de pseudo-creştini. Purtată în felul acesta, Crucea devine o ofensă adusă lui Hristos.”
A doua parte a predicii se axează pe Convorbirea Domnului Hristos cu Nicodim. “Sfintele Evanghelii redau şi convorbiri personale, cum au fost cele cu ucenicii Săi, cu Nicodim sau cu Samariteanca. Din grupul de prieteni ai Mântuitorului Hristos, Evanghelia de azi, din Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, pomeneşte şi reţine numele acestui personaj de reală duioşie, sincer preocupat să dezlege sensurile şi tainele învăţăturii lui Iisus, un urmaş neabătut, devotat şi aprig apărător al Lui în faţa claselor ostile. Numele acestui iudeu fruntaş şi fariseu învăţat, era Nicodim. Cu tact şi cu prudenţă, pentru a nu fi detectat de ceata fariseilor, care taxau cu severitate orice formă de trădare sau de inconsecvenţă a membrilor săi, Nicodim s-a strecurat, învăluit de întunericul nopţii în casa unde locuia Iisus. Biruit de curiozitate şi de dorinţa de a afla cât mai grabnic din gura Învăţătorului adevărurile care îl frământau, Nicodim deschide discuţia printr-o mărturisire de credinţă, cel puţin la fel de impresionantă ca cea a sutaşului ce asigura ordinea şi tipicul în ziua răstignirii lui Iisus. În clipa când Iisus şi-a dat duhul pe cruce, forţele naturii s-au dezlănţuit cu atâta furie încât “catapeteasma templului s-a sfâşiat în două de sus până jos, pământul s-a cutremurat şi pietrele s-au despicat: mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor s-au sculat. Şi ieşind din morminte după Învierea Lui, au intrat în Sfânta Cetate şi s-au arătat multora” (Matei XXVII, 51-53). Năucit de iuţeala şi forţa fenomenelor, păgânul sutaş roman, încrustează pe răbojul veşniciei, neştersele cuvinte: “Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu era Acesta”
(Matei XXVII, 54).”
Părintele explică sintagma “a doua naştere”. “În istoria relaţiilor divino-umane, întâlnirea lui Domnului Iisus cu Nicodim, constituie un moment notabil de cea mai mare însemnătate, deoarece, Iisus îi limpezeşte acestuia, neclarităţile de credinţă referitoare la naşterea “de sus” şi naşterea “din apă şi din duh”. Astfel, la fel ca ucenicii, ca Nicodim şi ca mulţi alţii asemenea lor, suntem şi noi chemaţi a ne pregăti pentru înţelegerea Crucii Mântuitorului, spre a ne duce cu demnitate, apoi, propria cruce a vieţii, în sens de misiune creştină curajoasă şi jertfelnică înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.”
Duminica după Înalţarea Sfintei Cruci are drept Evanghelie (Marcu VIII, 34-38; IX, 1), şi se referă tot la urmarea Crucii şi la purtarea ei cu demnitate.
Duminica a XIV-a după Rusalii – Parabola nunţii fiului de împărat, (Matei 22,1-14), una din pildele Împărăţiei cerurilor.
„Pilda nunţii fiului de împărat este o pilda relativ simplă, dar plină de semnificaţii: Fiul de Împărat care face nunta este Domnul Hristos; Împăratul este Tatăl Ceresc; nunta este legatura dintre Hristos şi Biserica Sa; cei chemaţi la nuntă sunt cei chemaţi să creadă în Hristos, până la sfarşitul lumii. Dacă evreii, popor ales, au refuzat chemarea la nuntă, au fost poftite „neamurile toate”, prin predica Apostolilor, care L-au vestit pe Hristos în întreaga lume. S-ar putea spune că au fost găsiţi, în sfârşit, oamenii care să stea la masa Mirelui.”
Duminica a XV-a după Rusalii se referă la întrbarea:”Care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.” (Matei 22,35-46).
Predica este deosebit de grăitoare şi poartă titlul: Iubirea este esenţialul vieţii. Se defineşte cu acest prilej, conceptul de “aproapele nostru”.
Duminica a XVI-a după Rusalii – are ca Evanghelie pricopa din (Matei 25, 14-30) cu privire la pilda talanţilor, una dintre cele mai frumoase pilde despre darurile lui Dumnezeu.
Duminica următoare (Matei 15, 21-28) o are în centru pe femeia cananeiancă a cărei fiică era stăpânită de demon iar predica se intitulează semnificativ: “Rugăciunile mamei ne urmează peste tot”.
Duminica a XVIII-a după Rusalii se referă la ceea ce în Biblie se numeşte “Pescuirea minunată” (Luca 5,1-11).
Evanghelia după Sfântul Luca istoriseşte momentul în care Mântuitorul cheamă la apostolat primii ucenici.
Duminica a XIX-a după Rusalii – Îndemnurile Mântuitorului de a întoarce răul în bine şi de a întoarce şi celălalt obraz, celui care ne-a lovit. (Luca VI, 31-36). Această pericopă este un fragment din “Predica de pe Munte” în care Învăţătorul insistă asupra a trei fapte bune: iertarea, milostenia şi postul.
În partea a doua a predicii se vorbeşte despre iubirea vrăjmaşilor.
Părintele Şincan concluzionează: “De multe ori credem că, a ierta pe cineva este un favor pe care i-l facem acelei persoane. În realitate însă, acesta este cel mai mare favor pe care ni-l putem face chiar nouă înşine”.
Duminica a XX-a după Rusalii – este axată pe învierea fiului văduvei din Naim (Luca 7, 11-16).
Următoarea duminică are în centru pilda Semănătorului din (Lc 8,5-15).
Duminica a XXII-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului şi a săracului Lazăr, ajuns în sânul lui Avraam (Lc 16,19-31).
Duminica a XXIII-a după Rusalii are în centru pe demonizatul din ţinutul Gerghesenilor, iar predica se intitulează sugestiv: “Diavolul nu e jucărie de copii ».
Duminica a XXIV-a după Rusalii. (Lc 8,41-56) – Învierea fiicei lui Iair. Ca titlu, predica sună aşa: “Moartea nu e o alegere. Dar viaţa… este” – şi ca motto o strofă din poezia lui Alexandru Vlahuţă “Dormi în pace”.
Duminica a XXV-a după Rusalii – are ca subiect pilda samarineanului
milostiv şi a omului căzut care cobora de la Ierusalim la Ierihon.(Lc 10,25-37).
Părintele Şincan oferă poveţe « Despre ştiinţa de a călători », despre căderi şi ridicări şi despre cum să-l ajutăm pe aproapele nostru atunci când îl vedem căzut.
Duminica a XXVI-a după Rusalii – se referă la Pilda bogatului care-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu (Luca XII, 16-21).
A XXVII-a Duminică după Rusalii – are în centru pilda femeii gârbove care avea de doisprezce ani un duh de neputinţă şi se duce la sinagogă şi este vindecată în zi de sâmbătă spre indignarea mai-marelui sinagogii (Lc 13,10-17). Predica se numeşte: “Ascultă-mă cu ochii”.
Duminica a XXVIII-a după Rusalii se referă la parabola celui care a invitat la cină pe mai mulţi, dar fiecare a găsit un motiv să nu se ducă şi atunci i-a invitat pe străinii care treceau pe acolo. (Lc 14,16-24).
Duminica a XXIX-a după Rusalii – Parabola celor zece leproşi care au fost vindecaţi şi dintre toţi, doar unul s-a întors la Iisus ca să-i mulţumească. (Luca 17, 12-19). Predica se numeşte : « Ce seamănă omul aceea va culege » – şi titlul este destul de sugestiv. «Sfânta Scriptură afirmă limpede şi clar că omul are libertatea să aleagă ceea ce vrea în viaţă şi apoi să suporte consecinţele propriei alegeri. (…) Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa noastră, nu fără un scop anume. O nenorocire gravă, o boală grea şi istovitoare, ne face să înţelegem că suntem nimic şi totodată ne determină să ne gândim la Dumnezeu, să ne plângem păcatele, şi cu durere în suflet să cerem dumnezeiască milă şi ajutor. În felul acesta vom şti, unde vom petrece veşnicia”.
Duminica a XXX-a după Rusalii (Luca 18, 18-24) – aceeaşi pildă a tânărului bogat care nu se îndură să se lepede de averile sale şi să-L urmeze pe Iisus.
Duminica dinaintea Naşterii Domnului. Predica are ca titlu – Să-L căutăm pe Dumnezeu – şi se axează pe călătoria celor trei Magi – călăuziţi de steaua de la Răsărit.
Predica despre Crăciun nu mai are nevoie de prezentare. Întrebarea, însă, din final, ne pune pe gânduri: „Nu cumva în prag de sărbatoare, sacul bunătăţilor ne este gol? “
Duminica după Naşterea Domnului (Matei 2,13-23) are în centru Fuga în Egipt a Familiei Sfinte.
Duminica dinaintea Botezului Domnului (Marcu 1,1-8) – predica poartă titlul: Un om nou, cu un mesaj nou. În centrul predicii este figura lui Ioan Botzătorul “Iată Eu trimit îngerul Meu înaintea feţei Tale, care va pregăti calea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”.(Marcu 1, 2-3).
“Astfel era noul profet. Se numea Ioan, iar poporul i-a dat numele de Botezătorul, fiindcă chema pe oameni la pocăinţă şi-i boteza în râul Iordan afundându-i cu tot trupul în apă. El zicea poporului: “Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor! Auziţi, împărăţia cerurilor, nu a pământu-lui, cum cred unii!
Mulţimea venea şi se îngrămădea în jurul lui, ca să-l asculte, din toate parţile, din Ierusalim, din Pereea, din Samaria, din Galileea, veneau farisei, saduchei, cărturari, veneau preoţi, vameşi şi soldaţi. Veneau şi cei cei umiliţi şi cei săraci. Mulţimea alerga pe malul Iordanului, să primească botezul şi se mărturisea de pacatele ei. Ioan Botezătorul era un om nou cu un mesaj nou. Văzând ei pe Ioan ziceau între ei: “Nu cumva este acesta Mesia, Hristos?” Ioan însă le răspundea: “Eu vă botez cu apă, dar vine Cel mai tare decât mine, căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintei Lui. Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc”! Tuturor, Ioan le răspundea ca un adevărat profet ce era. (…)
Sfântul Ioan Botezătorul nu va înceta niciodată să fie cel care pregăteşte calea ce duce la Hristos. Chemarea lui la pocăinţă, la reînnoirea sufletească, îşi păstrează, şi astăzi, întreaga ei actualitate” – spune părintele Şincan în predica acestei zile.
Duminica după Botezul Domnului Începutul propovăduirii lui Iisus a Veştii celei bune că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 4,12- 17).
“Cu Hristos în faţa ispitelor” – aşa se intitulează predica iar cea de a doua parte, Smerenia întrupată – se referă la îndemnul lui Iisus de a purta Jugul său : „Luaţi jugul meu peste voi şi vă învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihna sufletelor voastre”. (Matei 11, 29).
Duminica a XXXI-a după Rusalii se referă la Lc 18,35-43 Orbul condamnat la “lumină”. Orbul îl recunoaşte pe Iisus. « Ce ironie a vietii! Un orb vede ceea ce nu reuşesc să vadă cei care au ochi! Sufletul lui vede ceea ce ochii multora nu percep. (…) Grea trebuie să fi fost suferinţa orbului din naştere. Dar suferinţa celor ale căror suflete nu percepeau Lumina Dumnezeiască era şi mai mare, iar “drumul” vieţii lor îi ducea spre pierzanie”.
Duminica a XXXII-a după Rusalii (Luca 19,1-10) se referă la mai-marele vameşilor, bogatul Zaheu care s-a suit într-un sicomor ca să-L poată vedea pe Iisus şi apoi L-a ospeţit pe Dumnzeu în casa lui. Dumnezeu i–a dăruit harul de a-şi vedea propriile păcate şi să se îndrepte, împărăţind jumătate de averea lui săracilor pe care-i năpăstuise până atunci.
Predica împrumută cuvintele Maicii Tereza de Calcutta: “Dacă îi judeci pe oameni, nu mai ai timp să-i iubeşti”.
Ca aprofundare a acestei pericope evanghelice, părintele Şincan aduce noi argumente în partea a doua a predicii, intitulată: “Colectorul de taxe căzut în dizgraţia tuturor”.
“În pregătirea postului Paştelui, pericopa cu Zacheu vameşul, ne vorbeşte despre setea de Dumnezeu, care, altfel spus, e setea de fericire.
Două categorii de oameni erau greu de mântuit în Israel. Vameşii care storceau taxele de la evrei în folosul străinilor şi prostituatele care storceau taxe de pe unde puteau. Interlocutorii, cărora Iisus le spusese că vameşii şi “fetele de pe centură”, vor ajunge în cer înaintea lor, erau iudeii pioşi şi credincioşi, convinşi de corectitudinea lor, pentru că respectau Legea iudaică pe care o identificau cu voia lui Dumnezeu. Adică aceştia, vameşii şi desfrânatele, mai aveau o şansă la mântuire, dacă se pocăiau, însă fariseii în neprihănirea lor nu se mai puteau pocăi, că n-aveau de ce.
În “Salonul de înfrumuseţare al sufletului”, patronat de Iisus, vameşii, prostituatele pocăite şi săracii care l-au însoţit pe El prin Iudeea, erau ridicaţi la statutul de oameni. Domnul Hristos mântuise deja un vameş, pe Matei. Apoi îi mântuise şi şeful. Pe unul micuţ, chel şi burtos, din vărful unui sicomor: Zacheu.”
În Duminica a XXXIII-a după Rusalii (Vameşul si fariseul) (Luca 18, 10-14), părintele Şincan subliniază faptul că “Dumnezeu se uită la inimă” şi nu la înfăţişarea exterioară a omului.
“Ne putem da seama uşor – spune părintele Şincan, – că Mântuitorul a vrut să scoată astăzi în evidenţă un păcat: mândria, şi o virtute: smerenia. Din aceste motive, parabola a fost, este şi va fi de-a pururi actuală, căci farisei, adică oameni mândri, făţarnici şi prefăcuţi au trăit şi vor trăi întotdeauna.
Duminica a XXXIV-a după Rusalii are ca Evanghelie pilda Fiului risipitor (Luca 15,11-32). Predica se numeşte, pe bună dreptate “O poveste de iubire fără sfârşit”. După ce explică parabola, îmbogăţită cu exemple grăitoare, părintele conchide: “Dacă este cineva departe de casa părintească, departe de Dumnezeu şi de Biserica Lui, dacă este cineva singur, părăsit, care îşi vede viaţa ratată si visele spulberate, să-şi aducă aminte că pilda Fiului Risipitor este o delicată şi discretă declaraţie de dragoste a lui Hristos pentru noi.”
Următoarea Duminică se referă la Înfricoşătoarea Judecată (Matei 25,31-46) – şi se referă la credinţa şi faptele noastre după care vom fi judecaţi la sfârşitul timpurilor.
„Duminica de astăzi se numeşte Duminica Judecăţii, Duminica în care se pomeneşte Judecata de apoi, sau Judecata viitoare, ultima Judecată, la care se vor prezenta în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii de pe pământ. O zi straşnică şi înspăimântătoare. (…)
Ne găsim, cu acest fragment, în faţa uneia dintre paginile cele mai frumoase şi mai intense din literatura religioasă a tuturor popoarelor şi a tuturor timpurilor. Nimeni înainte de Hristos nu reuşise să spună cu mai mare claritate şi simplitate în ce consistă judecata lui Dumnezeu. Potrivit acesteia, cei necredincioşi nu vor fi judecaţi pentru că sunt răi, ci pentru că nu au lucrat binele, nu au putut iubi şi nu au putut ieşi din egoismul lor distructiv.
Din analiza fragmentul scripturistic, uşor ne dăm seama că ne găsim în faţa unei sinteze a Evangheliei, care a fost ordonată în jurul poruncii iubirii. Domnul Hristos ne spune că la judecată, unul dintre criteriile după care ne va judeca va fi acesta: Cu ce fel de judecată ai judecat tu pe alţii, cu aceea vei fi judecat şi tu! De ce? Pentru că prin judecata ta, ai scos la iveală ce era în adâncul tău, şi ai făcut rău altora prin ceea ce era în tine! Răul pe care l-ai făcut celor cărora le-ai aplicat cuvinte înjositoare, umilitoare, şi ucigătoare, trebuie să cadă acum asupra ta”.
În această pericopă este cuprinsă şi Regula de Aur a creştinismului.
Duminica Izgonirii lui Adam din Rai (Matei 6, 14-21) – mai este numită şi Duminica Iertării „întrucât în această zi ne amintim de căderea în păcat a lui Adam şi a Evei, de faptul că ei au pierdut Raiul, mâncând din ”fructul oprit”, şi în loc să recunoască păcatul neascultării de Dumnezeu şi să-şi ceară iertare, amândoi au pus vina pe altcineva. Acest păcat se numeşte păcatul strămoşesc, fiindcă îşi are originea în căderea protopărinţilor noştri. De la acel moment, păcatul s-a transmis din generaţie în generaţie la toată omenirea, şi noi, ca descendenţi ai lui Adam, am moştenit păcatul de la ei, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, întrucât “plata păcatului este moartea” (Romani 6:23). Căderea a fost cel mai dramatic moment pentru toată istoria omenirii.”
Secţiunea a II-a a lucrării se referă la “Predici la sărbători de peste an” – şi începe cu Ioan Botezătorul, “ultimul şi cel mai mare profet al evreilor”. O altă Sărbătoare este “Întâmpinarea Domnului” (Luca 2, 21-40) şi predica se numeşte “ În templu, cu Mesia în braţe”.
“Întâmpinarea Domnului, ultimul praznic împărătesc care ne aminteşte de pruncia Mântuitorului Hristos, este un eveniment care nu trece neobservat. În fiecare an, la 2 februarie, biserica noastră sărbătoreşte această importanta zi, în amintirea împlinirii de către Sfânta Fecioară Maria şi a dreptului Iosif, a două porunci ale Legii lui Moise: slujba curăţirii unei femei la 40 de zile de la naştere şi ceremonia închinării primului născut de parte bărbătească lui Dumnezeu (Lc. 2, 22-23). Misterul sărbătorit nu are menirea să ne surprindă ca eveniment istoric, fiindcă este strâns legat de cel al naşterii Domnului, de Crăciun şi Anul Nou. Acum pruncul Iisus este prezentat la templu ca să împlinească, să ia asupra sa, să desăvârşească tot ce s-a scris despre el în Legea lui Moise, în profeţi şi în psalmi (cf. Lc 24,44).”
Sărbătoarea Maicii Domnului (Luca 1,24-38) – şi se referă la Bunavestire de către Îngerul Gabriel a Naşterii Pruncului Iisus.
O altă sărbătoare este a Sfântului Gheorghe purtătorul de biruinţă iar Evanghelia zilei este din Luca 21, 12-19 referitor la pătimirile suferite de cei care-l mărturisesc pe Hristos. Unul din aceşti mărturisitori, a fost “Tânarul Gheorghe care a mărturisit deschis, în faţa întregii curţi imperiale, că este şi va rămâne creştin. A fost supus la chinuri inimaginabile: lovit cu suliţa, bătut la tălpi, strivit cu lespezi de piatră aşezate pe piept, chinuit pe roată, aruncat în groapa cu var, silit să poarte încălţăminte din cuie, obligat să bea otravă, bătut cu bestialitate. El a îndurat toate acestea cu o răbdare extraordinară. Văzând tăria credinţei lui, toţi cei de faţă s-au convertit la creştinism, depărtându-se de idolatrie.
Istoriografii bisericesti, au notat că suferinţele îndurate l-au purificat sufleteşte, dându-i puteri duhovniceşti luminate.
Se spune că, în temniţă fiind, atingându-se de un mort, acesta a înviat pe loc. Însăşi împărăteasa Alexandra, soţia lui Diocleţian, s-a convertit la creştinism şi şi-a mărturisit credinţa în Mântuitorul Hristos. Împăratul, orbit de furie, a dat poruncă să li se taie capetele amândurora. Slăbită, împărăteasa a murit înainte de a ajunge la locul execuţiei.
Pe 23 aprilie 303, Sfântului Gheorghe i s-a tăiat capul, în faţa întregii oştiri, sufletul său primind cununa muceniciei ».
Înălţarea Domnului o altă sărbătoare importantă a Bisericii.
“Şi iată, Eu trimit peste voi făgăduinţa Tatălui Meu; voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus. Şi i-a dus afară până spre Betania şi, ridicându-Şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare. Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu. Amin. (Luca 24,49-53)
Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul ( Luca 1,5-80) despre care Domnul Cristos spune: “Între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan” (Luca 7, 28).
Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul despre care, în Stihira Utreniei se spune: „În căruţă de foc urcându-te, te-ai mutat în latura cea luminoasă, o Ilie Tesvitene! Şi pe prorocii cei de ruşine i-ai ruşinat. Cel ce ai legat cerul cu cuvântul, asemenea dezleagă şi greşelile noastre cu rugăciunile tale cele către Domnul şi mântuieşte sufletele noastre!“
“Există în tradiţia Vechiului Testament, doi oameni care nu au murit. Unul este Enoh, iar celălalt Proorocul Ilie, sărbătorit în fiecare an pe 20 iulie. Credinţa creştină afirmă că cei doi, Enoh şi Ilie, vor muri abia la sfârşitul istoriei întregii lumi când vor vesti cea de a doua venire a lui Hristos, împlinindu-şi în felul acesta destinul pământesc.
Sfânta noastră Biserică praznuieşte şi cinsteşte în chip cu totul deosebit prin slujbe înălţătoare, pe Sfântul Prooroc Ilie. Viaţa acestuia se desfăşoară în sec. IX î.Hr. şi o găsim în Sfânta Scriptură în “Cartea a treia a regilor”, capitolele 17-19 şi în “Cartea a patra a regilor”, capitolele 1 şi 2. În aceste scrieri se vede lupta grea, pe care a dus-o Sfântul Ilie cu păgânii din acele timpuri.”
Sfântul Apostol Petru o altă mare sărbătoare creştină. Autorul subliniază în predica sa, curajul şi temerea care au existat în acest om care, pe de o parte, L-a mărturisit pe Iisus Hristos, iar pe de alta, s-a lepădat de El.
“La acest răspuns Hristos îi întreabă din nou: „Dar voi cine ziceti că sunt?” (Mt.16,15) Apostolii tac. Se ridică în numele lor Petru si răspunde înflăcărat, fără ezitări, precis: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu!”.(Mt.16,16) Fără dubii, exact, direct. Domnul este încîntat, uimit, poate şi puţin surprins de acest răspuns corect dat de Petru, drept pentru care pe loc îl fericeşte: „Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri”. (Matei, 16,17)”
Schimbarea la Faţă (Matei 17, 1-9.)
“Unul dintre praznicile împărăteşti de peste an, pe care Biserica crestină îl sărbătoreşte în Postul Sfintei Mării, este Schimbarea la Faţă a Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În fiecare an, în ziua de şase august. Acest mare eveniment, s-a petrecut în anul treizeci şi trei al vieţii Domnului Hristos. În ultimul an, al propovăduirii Sale. Domnul, le-a spus ucenicilor Săi, că vor merge la Ierusalim, unde trebuia să pătimească de la farisei, de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât. Ucenicii s-au întristat foarte tare. Iar Petru I-a spus: „Fie-Ţi milă de Tine, să nu Ţi se întâmple aceasta” (Matei 16, 22). Atunci, Domnul Hristos, le-a făgăduit unor ucenici că, după puţine zile, le va arăta Slava Sa. „Sunt unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea, până nu vor vedea pe Fiul Omului, venind în împărăţia Sa” (Matei 16, 28).
Adormirea Maicii Domnului (Luca 10, 38-42; 11, 27-28) – este adus în discuţie episodul cu cele două surori, Marta şi Maria atunci când au primit vizita Învăţătorului.
“Toate predaniile vechi ne spun, că viaţa Maicii Domnului pe acest pământ, a fost ca o prea frumoasă cunună, împletită din bunătate şi blândeţe, din milă şi iubire. Pe cei bolnavi îi ingrijea, pe cei necăjiţi îi mângâia, pe cei căzuţi îi îndrepta, deznădăjduiţilor le umplea sufletul de lină şi senină nădejde şi tărie, sădind în inimile tuturor, dragostea de Dumnezeu, ca o adevărată mamă a milostivirilor. Iar dacă viaţa Maicii Domnului a fost sfântă, sfârşitul a fost dumnezeiesc.
Sfânta Fecioară Maria, este scăparea noastră din nevoi, apărătoarea noastră în primejdii, mângâietoare în suferinţe, mijlocitoare către Dumnezeu şi scăparea păcătoşilor care se întorc cu căinţă la Fiul Său. Nimic mai curat, nimic mai dulce, nimic mai sfânt ca numele de mamă. O mamă bună, este un înger pe care Dumnezeu l-a pus lângă noi, ca să ne sprijine în lupte, şi să ne mângâie în suferinţe. Cel din urmă cuvânt pe care-l murmură buzele muritorului este numele scump de mamă. Fie bărbat sau femeie, fie copil sau bătrân, pe patul morţii toţi murmură cuvântul mamă, pentru că o mamă întotdeauna este gata a se jertfi pentru fiul său. Aşa e Sfânta Fecioară Maria, mama noastră a creştinilor, care este gata să nu ne refuze rugăciunile şi să nu ne părăsească în necazuri şi primejdii, dacă o chemăm în ajutor. (…)
Noi suntem ataşaţi de Maica Domnului şi o simţim ca fiind mama noastră. Într-un imn religios îi cântăm: „O măicuţă sfântă, te rugăm fierbinte/Să ne-asculţi de-a pururi marea rugăminte/Nu lăsa măicuţă să pierim pe cale,/ Căci noi suntem fiii lacrimilor Tale“.
*Sărbătorile Maicii Domnului: Naşterea Maicii Domnului, Intrarea în biserică a Maicii Domnului, Bunavestire, Soborul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Acoperământul Maicii Domnului-1 octombrie, Zămislirea Sfintei Fecioare,- 9 decembrie, Punerea în raclă a cinstitului veşmânt al Maicii Domnului-2 iulie,cPunerea în raclă a brâului Maicii Domnului- 31 august.”
Sfântul Mare Mucenic Mina – o altă sărbătoare importantă în calendarul ortodox.
“La începutul secolului al V-lea, unui păstor i s-a descoperit locul mormântului Sfântului Mina. El a văzut cum unul din mieii bolnavi de râie a intrat în apă, apoi s-a culcat pe pământ şi s-a vindecat imediat. Văzând minunea, păstorul a uns cu tină toate oile bolnave şi acestea au fost vindecate. Răspândindu-se vestea, au venit numeroşi bolnavi, tămăduindu-se de orice boală. Între aceştia s-a aflat şi fiica împăratului Zenon, care a fost vindecată de lepră. Sfântul Mina i s-a arătat în vis, spunându-i că în acel loc se află înmormântat trupul său. În semn de recunoştinţă, împăratul a construit o frumoasă biserică, în care a aşezat racla Sfântului. În jurul bisericii a construit mai multe clădiri, încât în scurt timp a apărut un nou oraş, numit Abu Mena, în Deşertul Mariout din Egipt ».
Sfânta Cuvioasa Paraschiva – nu mai are nevoie de prezentare.
„În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Ortodoxă prăznuieşte pe Cuvioasa Maică Parascheva. Aceasta floare aleasă a Bisericii, numită şi ,,Sfânta Vineri”, este cinstită în chip deosebit în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani, moaştele ei se găsesc la Iaşi.”
Sfinţii îngeri Mihail şi Gavriil această sărbătoare îi prilejuieşte părintelui Şincan meditaţia: “Îngerii din viaţa noastră”.
Sfântul Nicolae – Sfântul cel atât de îndrăgit.
„Sfântul Nicolae este pentru creştinii ortodocşi si catolici, de pe toate meridianele, unul din cei mai îndrăgiti sfinţi pentru facerile sale de minuni, ziua pomenirii sale deschizînd sirul sărbătorilor de iarnă, cînd copiii îl asteaptă, cu emotie, să le aducă daruri. El este ocrotitorul copiilor, dar, totodată, este şi apărătorul marinarilor, brutarilor, fetelor fără zestre, al celor osândiţi fără vină. Ţări ca Rusia şi Grecia, precum şi multe oraşe din Apus sunt patronate de Sfântul”.
Partea a III-a a lucrării este rezervată Meditaţiilor la săptămâna mare şi îi are ca figuri centrale pe Simon din Cirene, pe Iosif din Arimateea, dar şi Trădarea lui Iuda, meditaţii despre Vinerea Mare, gânduri despre Tâlharul de pe cruce, despre Soldaţii, martori ai Răstignirii lui Hristos. Aceste teme sunt dezbătute cu citate şi exemple din Scriptură, din Vieţile Sfinţilor şi din Patristică.
Partea a IV-a – Cuvinte de reculegere are diferite meditaţii la plecarea la cele veşnice a unor persoane pioase, Luciana Petrean, Steluţa Doina Lădariu, Cezara Codruţa Marica, profesorul Constantin Georgescu, Uţu Moldovan, Serafim Duicu, Grigore Miron, Grigore Ploieşteanu, profesorului Traian Bosoancă, tânăra Raluca Petronela Marian, studentă în anul II la Facultatea de Teologie, Specializarea Artă Sacră, Părintelui Ioan Pădureanu, directorului Ioan Bogdan, Victor Suciu, Aldea Mihai, profesor Teodor Chirteş, Gheeorghe Goina, Aurelia Borda.
Şi în sfârşit, partea a V-a – Pilde, ilustraţii, povestioare încheie în chip binecuvântat acest periplu prin spiritualitatea unui om consacrat Bisericii. Sunt reflecţii despre Dumnezeu şi Marea Lui Îndurare, despre Sfânta Cruce, Biserică – instituţie divino-umană, despre Om, Călător şi Oaspete pe acest pământ, despre Familia creştină, despre Viaţă, moarte, judecată, despre Păcat, despre Virtuţi, despre Rugăciune şi Diverse teme culese din viaţă.
Pline de tâlc, pline de miez, spumoase, bine alese şi bine întocmite în cadrul lucrării, aceste exemple, pot constitui un îndrumar pentru orice creştin care vrea să înainteze pe calea credinţei, dar şi o lectură plăcută, utilă, agreabilă care îmbunătăţeşte şi edifică sufletul.

24 iulie 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on Protopop Preot Gheorghe Nicolae Şincan, Ferestre către cer şi lume, Predici (2)

Comentarii închise.