Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

VREMEA MĂRTURISITORILOR: „CLIPA DE LUMINĂ”

de Adrian Botez | Septembrie 21, 2010

„CLIPA DE LUMINĂ”, de IOANA STUPARU

… Poetă, prozatoare, eseistă, cronicar de carte, scriitoare pentru copii – IOANA STUPARU nu-şi propune, în prima sa apariţie editorială, Clipa de lumină (273 de pagini – carte clasificată de critici: “roman de debut”), să atingă culmi de expresivitate estetică. Dacă ar fi făcut eforturi în acest sens – îşi rata cartea.
De ce? Foarte simplu: rolul pe care şi-l asumă în acest scurt Manual de Revelaţie (da, Revelaţie – acesta este, de fapt, numele “Clipei de Lumină”!) nu este acela de Scriitor Profesionist, ci de Mărturisitor “Popular”/Apostolic. Or, un Mărturisitor trebuie să fie, asemeni apostolilor, uluitor de simplu, în expresie – pentru a fi/deveni credibil, pentru cei care-l ascultă. Scriitorul (dacă vrea să se arate/prezinte ca atare) este, prin blestemul “profesiei” sale, artificios, deci puţin credibil. Excepţie fac Geniile, Spiritele Înalt-Ameţitoare – branşate direct la Logos-ul Planului Sacral.
Din cartea IOANEI STUPARU lipseşte, cu desăvârşire, exhibiţionismul scriitoricesc (dacă Poezia Sufletului apare – ŞI APARE, DES! – aceasta se înfăptuieşte firesc, precum Respiraţia, precum Continuitatea Luminii!) – şi este (la fiecare pagină!) prezent efortul de smerenie: uneori ratat, dar, prin re-iterarea (autentic simplu/evlavios, simplu/nerâvnitor de altceva decât de Revelaţia Dumnezeiască – dar, cu atât mai mult, stăruitor întru instinctul de Viaţă: Singura Viaţă Adevărată este CU DUMNEZEU!) gestului interior, până la urmă, acceptat de către Planul Transcendent – acceptat aşa cum este făcut, cu limite inerente condiţiei umane – dar limite ale sincerităţii complet devotate! – prin viziunea finală a Templului din Vârful Muntelui (cf. Templul din vârful muntelui, p. 269: “Am reuşit să urc, atât cât puteam să văd [s.n.] – ce este în vârful muntelui. Acolo era un templu” – s.n.).
Deci, cartea IOANEI STUPARU este mai puţin şi, totdeodată, mult mai mult decât un roman. Mai mult decât “romanul regăsirii propriei fiinţe”, este o lecţie pentru Om/Umanitate: Cartea pentru Regăsirea Fiinţei Umano-Divine.
După opinia noastră, deci, nu avem de a face cu un roman propriu-zis, ci cu un Jurnal de Revelaţii – dar şi cu un Îndreptar (laic) de Revelaţii.
IOANA STUPARU este, prin această carte, un oarecare om, un laic – dar un laic obsedat de Zbor, de Setea Viziunii de DUMNEZEIRE, dar şi de Setea de Împărtăşire a Experienţelor de Duh, pentru eventuala soteriologie generală, umano-divină, prin Cuvânt-Mărturisire (ce altceva sunt Sfintele Evanghelii, “mutatis mutandis”?!) către semeni. Dumnezeire care este, evident, cea Ortodoxă: Sfânta Treime, Mântuitorul Hristos, “Măiculiţa” /Maica Domnului/”Femeia în alb” – dar şi orice alt abur extatic de hierofanie.
Se efectuează un Dublu Pelerinaj, deci o Dublă Identificare: Pelerinajul Exterior, pe la mânăstirile din Nordul Sacru (al Moldovei) – pentru ajungerea la Pelerinajul Interior, al amintirii (dar şi invers: amintirea mediului tradiţional al copilăriei stimulează Voinţa/DORUL-Dorinţa de Pelerinajul Exterior, spre Mânăstiri-Templul din Vârful Muntelui: “De dor aş vrea să mor din nou. De prea mult dor, aş vrea să mor mereu. Mai bine mă sting de dor, decât să-mi fie sufletul pustiu!”- p. 193).
N-ar fi posibilă Revelaţia, fără Mediul Revelator Restaurat: Mediul Tradiţional, al Casei Părinteşti, Al Mamei Cosmice şi al Tatălui-Complement Sacru-Iosif – dar, mai ales, al VETREI FOCULUI/MATRICEA ORIGINARĂ A FIINŢEI/FIINŢĂRII (ca “nuntire” a Vieţii cu Moartea – cele două feţe ale Existenţei): “La vatră, în jurul focului, se adună oamenii (…). La vatră se fac colacii pentru pomeni, sau pentru împărţit la anumite sărbători. La vatră se fierbe grâul pentru colivă. Vatra ştie numele tuturor” (s.n. – cf. Vatra Focului, p. 48).
Orice, în acest univers pe care-l pângărim, clipă de clipă, cu existenţa noastră păcătoasă, este MINUNE DUMNEZEIASCĂ, dar orbii de noi nu văd, sau întârzie să vadă…şi întârzierea poate să le fie fatală, din punct de vedere spiritual, al Mânturii (a se vedea cazul Tatălui, care “a murit cu ţuica în gură” – cf. p. 38; “ţuica din gură” poate fi, însă, şi simbolul Focului/Sabie a Logos-ului).
“Minunile Dumnezeieşti le trăim la tot pasul. Dar trecem nepăsători pe lângă ele, fără să le observăm” (cf. Clipa de fericire, p. 193). Vina este exclusiv umană: “Plâng şi mă rog la Dumnezeu, ca să nu ne piardă (…) . Ce vină are pământul? Ce vină au pomii? Ce vină are iarba? Vina este numai a noastră, a oamenilor. Noi putem să fim pedepsiţi, fiecare după păcatele nostre, iar puterea de a cântări şi de a pedepsi stă numai în mâna Domnului. El este Cel Mare şi Cel Drept”.
Cum, atunci, să credem că Dumnezeu nu şi-a întors, definitiv, faţa de la ne-recunoaşterea/nerecunoştinţa noastră?
Există, în primul rând, dovada “semnelor” (totul, în lume şi în existenţa umană, este un sistem de semne dumnezeieşti/avertizări/hierofanii, pe lângă care numai orbii trec nepăsători), dar şi permanenta tentaţie a Zborului/Sete de Regăsire a Transcendenţei din noi/Regăsire a Locului-Origine/”illo tempore” (de fapt, Pelerinajul Exterior acest scop îl are: de a o regăsi, prin Mânăstire/Casa/Templul Domnului – pe Fiinţa Rătăcită Istoric! – metaforizată în “puful de păpădie”…). Şi, prin Pelerinajul Descoperitor de Drum spre Sine, metaforizat prin “pantoful” din mâna Lui Dumnezeu, dar şi prin “căluţul negru” din Rombul de Lumină/Sfântă TreimeMistică – cf. p. 235, respectiv p. 249 (Pelerinaj ca “plecare în SUS” – spre Bine-Fericire/Regăsire a Drumului de Eliberare/Mântuire a Duhului – cf. p. 233: “În pelerinajul acesta am fost mai mult singură. Şi aceasta, pentru faptul că am fost mai mult plecată. Unde? Pe undeva, pe sus, unde îmi pare bine” – s.n.) – omul singur şi vinovat descoperă Mila Lui Dumnezeu (tot în semne de avertizare, dar şi în Miracolul Incomunicabil/Inefabil al Frumuseţii!: “Mânăstirea Voroneţ este un adevărat miracol. Pentru a-l trăi, trebuie să te duci să vezi mânăstirea” – cf. p. 222) – se descoperă pe sine, în cei ce-l învaţă să lupte contra păcatului/înverşunării întru păcat (“îndrăciţii”, tip Sorana…cea veşnic “arţăgoasă”, care nu înţelege NIMIC, refuză totul – din sacralitatea căutării de sine…) – de fapt, ei înşişi fiind “aleşii” Lui Dumnezeu întru Misiune Soteriologică, ei înşişi trăind întru/luându-şi minunata Misiune a Lui Hristos, Misiunea Cosmico-soteriologică – ei devenind “aripile” REALITĂŢII zborurilor noastre parţiale sau ratate întru “închipuire”: “Nu mai ştiam cum să-i mulţumesc lui Dumnezeu, pentru că există pe pământ şi astfel de oameni, precum călugărul acesta şi alţii pe care i-am întâlnit prin mânăstiri. Cuvintele nu credeam că sunt de ajuns. Pentru astfel de oameni şi pentru rugăciunile lor, ne ţine Dumnezeu pe pământ şi pe noi, cei mulţi şi păcătoşi. Faţă de măreţia unor astfel de oameni, mă simţeam mică şi lipsită de importanţă. Îmi era ruşine că trăiesc pe acelaşi pământ cu ei. (…) Ce mică sunt! Oare ce caut eu pe acest pământ, atâta timp cât sunt oameni care merită să trăiască?”
…IOANA STUPARU, prin această dezlănţuire de sinceritate liminară, dă răspuns la veşnicele şi sâcâitoarele întrebări ale zilelor noastre: “Cum poate Dumnezeu să ne mântuie? Cum poate Dumnezeu răbda păcatele noastre, fără de capăt şi fără de conştientizare? Cum să sperăm la Bine şi la Mântuirea Lui Dumnezeu, când se înmulţeşte, zilnic, Păcatul – şi, tot zilnic, scade Credinţa? ” etc. etc.
IOANA STUPARU spune/mărturiseşte răspicat: Lumea Lui Dumnezeu nu este cantitativă, ci calitativă. Adam Protogonos se va reface nu prin toţi (“se va alege grâul de neghină, iar neghina arde-se-va în foc”), ci prin aleşi, prin cei, de fapt, care au ales! Şi care pot devein, cu acceptul nostru de Duh – Modele de Recuperare a Sinelui Pierdut în Istorie…
…Da, de fapt, ei, “aleşii”, L-au ales, ca act volitiv suprem, întru Liberul Arbitru – L-au ales, fără şovăire şi întru TOTAL Martiriu, pe Hristos-Dumnezeu – şi, deci, implicit, au ales să poarte Crucea Misiunii Soteriologice, de Restaurare a Fiinţei Umane, întru Rai/Paradis.
…Ce ni se pare cu adevărat de excepţie, în această carte despre Revelaţie, este faptul că aceea care o scrie este o “orăşeancă” (e drept, aflată la prima generaţie…) – deci (s-ar zice…), o “dezertoare” din mediul tradiţional-ortodox. Dar cât de greu se desprind “orăşenii” (fie şi de prima generaţie…!), de “câştigul” (de fapt, pierderea sufletului!) comodităţii spirituale, al “ieşirii din Ritual”. Satul/Mediul Tradiţional IMPUNE Ritualul – orăşeanul trebuie să facă, însă, un efort suplimentar (rarissim!), de a-şi re-construi/re-găsi, prin “Pelerinaj” (exterior sau interior – DAR ASUMAT CU LIMINARĂ SINCERITATE ŞI AUTENTICITATE DE DUH!), Ritualul. De a izbuti “apostazia apostaziei”! Negarea negării. Să se “lepede” de…”lepădare”!
Deci, să-şi conştientizeze, în modul suprem autentic! – necesitatea restaurării Temeliei: Re-întemeierea de/întru Rai a Fiinţei Esenţiale, cea de Duh – Templul de pe Munte, pe care, în finalul cărţii, IOANA STUPARU îl regăseşte, în urma trudei golgotice a ascensiunii spre SINELE TRANSINDIVIDUAL.

…Recuperarea Sinei Cosmice, noiciano-ortodoxe.

…Şi IOANA STUPARU întrupează, prin cartea pe care o citim, cu degetul între pagini, spre a relua pasaje revelatorii – tocmai expresia ŞANSEI omului “urban” (de fapt, urbanizato-manelizat-mahalagizat! – Centrul devenind, prin pierderea Duhului – PERIFERIE SPIRITUALĂ!) – făcând demonstraţia clară că pierzania lui NU este, cu necesitate – definitivă şi ireversibilă, întru uitarea Duhului/Negarea Necesităţii Pelerinajului.
Depinde, EXCLUSIV, de el, de “poziţia”/relaţia în care-şi pune Duhul, faţă de Dumnezeu-Logos-ul Sacru.

Topice: Recenzii | Comments Off on VREMEA MĂRTURISITORILOR: „CLIPA DE LUMINĂ”

Comentarii închise.