Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

„Laurii mizeriei” sau “Vom supravieţui, până când Domnul nu va mai binevoi să ne dea viaţă…pe datorie ! ”

de Gheorghe Stroia | Octombrie 7, 2010

 Niciodată, dar absolut niciodată, nu credeam să ajung să să-mi sfâşii inima în două, pentru a putea scrie aceste rânduri. Sunt urmele lăsate pe foaia sufletului de scrierea unei peniţe însângerate, pentru care durerea este o a doua natură. Şi vă rog să înţelegeţi, că nu scrie despre propria sa durere, ci despre durerea de a vedea cum destine valoroase ale literaturii române contemporane, sfârşesc acoperite de noroiul indiferenţei, ce le îngroapă adânc în cea mai cruntă mizerie. O mizerie dusă uneori până la limita insuportabilului, a inumanului. Oameni, care au repurtat de-a lungul vieţii un adevărat triumf al spiritului asupra raţiunii, izvoare vie (încă).
Nu voi da nume, pentru că ele nu au practic nici o relevanţă, deşi în spatele fiecăruia dintre acestea se ascund poveşti de viaţă emoţionante, trăiri, împliniri şi apoi stigmatul sărăciei. Nu pronunţ vreun nume, deoarece prin aceste rânduri doresc să descriu o dramă, care cu siguranţă nu reprezintă un caz singular (ar fi fost bine să fie aşa!), ci este drama a zeci, poate mii de suflete. Discutam deunăzi cu un om în vârstă de peste 60 de ani, membru al Uniunii Scriitorilor din România de mulţi ani. Un om dedicat scrisului, care a publicat foarte multe cărţi de poezie. El – poetul – într-o bună zi ( a unei vieţi intrate demult în decădere) a primit telefonul acela de la anonimul, care-i „tulbura” liniştea. L-a luat ca pe un semn divin, ca pe o reînnodare a firului care-l rupsese de realitate. O legătură tainică s-a format din prima clipă, când ne-am auzit la telefon. Încet, dar timid, el – poetul – şi-a deschis sufletul către cineva, care poate avea timp să-l asculte. Mi-a povestit pe îndelete despre scrierile sale, despre care eu citisem câte ceva. Mi-a recitat cu un glas desprins dintr-o antică tragi-comedie câteva poezii, a căror frumuseţe m-a sensibilizat imediat. Spunea în ele nişte adevăruri, poate nu simplu formulate, dar cu o eleganţă sublimă.
L-am perceput ca pe o carte vie, pe care nu trebuia nici măcar să o citesc pentru a o cunoaşte, ci doar să-i ascult filele răsfoindu-se singure. Mi-a spus de căsniciile pe care le-a avut, de ce-a de-a doua sa soţie bolnavă, despre faptul că stă într-o modestă garsonieră dintr-un modest municipiu provincial. Mi-a spus că mai are două fete de şcoală de crescut şi că îi este foarte, foarte greu. Că supravieţuieşte, doar pentru că-şi mai găseşte timp să mai scrie încă şi încă o poezie, pentru care speră că va găsi un ajutor ca să le publice. Că-şi mai găseşte timp să spere că încă mai este om, chiar dacă unul devenit indiferent întregii lumi. Mi-a spus că azi (când am vorbit cu dânsul la telefon) era bucuros că-i venise pensia şi avusese bani să-şi achite mâncarea pe care o lună întreagă o luase „pe datorie”. Dar că bucuria nu-i fusese prea lungă, deoarece din caietul de la magazin se ştersese datoria veche şi că aproape imediat începuse alta. Trist, foarte trist!
Mi-a spus că a ieşit la pensie pe caz de boală şi că statul i-a dat – după vreo treizeci de ani de muncă – doar şase sute patruzeci de lei, iar din partea Uniunii Scriitorilor a mai primit încă jumătate. Cu cei puţin peste nouă sute de lei, cu două fete de crescut, cu o soţie bolnavă şi cu grava suferinţă de inimă care-i ameninţă viaţa, ce poate fi spus mai mult decât atât? Am înnodat o prietenie tacită, în care poetul meu aştepta telefonul primit ca pe un dar, ca pe un ecou venit dintr-o altă lume: o lume pe care o simţea mai vie, mai tânără şi poate mai plină de speranţă. Am îndrăznit şi i-am trimis mai apoi două dintre cărţile mele. Am sunat şi mi-a spus că le-a primit şi că este bucuros să le citească şi poate să aibă putere să şi scrie despre ele. L-am rugat şi eu să-mi trimită o carte de-a dânsului. Imediat l-am auzit spunând la telefon: „Vă rog să mă iertaţi de întârziere, dar sunt sărac, domnule Stroia! Poate…mâine (cândva) voi avea posibilitatea să vă trimit şi eu prin poştă o carte”. „Dar puteţi s-o puneţi ramburs şi va fi plătit transportul la destinaţie, am zis eu”. „Aşa ceva nu se poate, vreau să v-o trimit eu şi să o plătesc tot eu. Sub nici o formă nu se poate altfel, a răspuns dânsul modest”. Iată un om care şi într-o sărăcie lucie îşi poate păstra demnitatea şi verticalitatea. Un om care nu vrea nimic în schimb, ci se mulţumeşte cu o vorbă bună şi un respectuos: „Bună ziua, dragul meu poet! Te întreb doar: Ce mai faci? ”.
Nu peste mult timp am primit o carte, pe are am citit-o nu nerăbdare, sorbindu-i cu nesaţ nectarul. Eram în faţa unei cărţi prin versurile căreia vedeai deschise răni, dar găseai şi balsamul menit să le închidă. O carte scrisă de un om deosebit, de un poet de o indubitabilă valoare (oare câţi mai sunt prin ţară şi de care noi…n-avem habar?). Mi-a promis mai apoi că-mi va trimite toate cărţile scrise de dânsul cu autograf. Încă le aştept ca pe un nescris testament, ca pe cadoul primit de la un om care-şi încredinţează sufletul, opera şi de ce nu…viaţa. Am rămas profund impresionat de gesturile sale simple, dar pline de omenie, prin care încă mai poate dărui zâmbete şi speranţă. Mă întreb, ca un trăitor al acestei ţări, oare chiar ne putem ignora cu bunăştiinţă valorile şi oamenii valoroşi? Oare chiar nu a contat niciodată opera acestor mucenici ai cuvântului, care au dus faima acestei „ţărişoare” departe în lume? Oare rafturile, care gem de premii şi diplome pentru activitatea extraordinară a unor astfel de oameni, nu contează? Ce facem sau mai bine-zis: ce le facem acestor oameni, domnilor? De ce îi îngropăm în uitare şi nu le acordăm sprijinul pentru bătrâneţile care nu vin niciodată cu putere, ci doar cu neputinţă? Bătrâneţi care nu mai „leagă” noi prietenii ci condamnă doar la însingurare? Cât vor mai muşca viermii ignoranţei noastre din carnea acestor…Oameni, ce dorm pe laurii mizeriei ?
Mi-am pus de milioane de ori aceste întrebări. Vi le pun şi dumneavoastră. Nu vreau un răspuns la ele! Aş dori să putem avea soluţii. Aş dori să începem un act eroic de recuperare a valorilor româneşti care acum zac în beznă şi care cu siguranţă sunt ascunse în fiecare colţişor din această ţară. Aş dori să încercăm să le redăm demnitatea şi mai ales speranţa. Pentru ei un zâmbet, o floare, o consolare, o simplă îmbrăţişare, poate însemna totul. Şi dacă atât de puţin îşi pot dori, de ce să nu le oferim mai mult? Vă întreb pe dumneavoastră, domnilor din guvern, ce face în acest sens Ministerul Culturii? Ce mai înseamnă astăzi pentru dumneavoastră patrimoniul cultural, de care se spune că aveţi grijă? Guvernaţi peste un munte de ruine ale unor de clădiri lăsate în paragină? Oare oamenii valoroşi – cei care încă mai sunt – nu fac parte şi ei din acest patrimoniu cultural? De ei cine are grijă? Cu siguranţă dumneavoastră, NU ! De ce este atât de politizată până şi cultura, care ar trebui să fie un bun al întregii naţiuni ? De ce e cultura prinsă în mâinile hrăpăreţe ale unor oameni, pentru care un minim act cultural nu înseamnă oricum – nimic ? N-aş dori să devin patetic, dar suntem în vremuri cu adevărat patetice. În vremuri în care este renegată şi desfiinţată însăşi fiinţa naţională, însăşi valoarea acesteia.
L-am întrebat apoi pe poetul meu cu ce avea să se mai descurce, iar dânsul, disimulând un umor molipsitor, mi-a răspuns: „Ne vom descurca cu siguranţă până când Domnul nu va mai binevoi să ne dea viaţă …pe datorie”. Cu glasul tremurând de emoţie, m-am reţinut să nu lăcrimez, pentru omul care echivalează poezia cu viaţa însăşi, îmbogăţind-o prin mărgăritarele şi nestematele unei vibraţii lăuntrice. Încercăm sau vom încerca vreodată să schimbăm ceva? Vom reuşi vreodată să ne gândim mai mult la oamenii care ne fac cu adevărat cinste şi de a căror existenţă am uitat demult? Cu certitudine, trebuie să înţelegem că negarea unor astfel de valori, înseamnă de fapt: negarea propriei noastre existenţe, îngroparea umanului în adâncimea ignoranţei. Tristă dar adevărată vorba exegetului, care spunea “Degeaba te căzneşti să ridici o catedrală de cuvinte, alţii vor trece cu nepăsare printre nestematele ei, vor sparge vitraliile, vor pângări altarul, vor dănţui în sacristie şi în sfânta sfintelor, apoi, după ce o vor nărui, vor călca printre vestigiile ei, ignorând pietrele preţioase, bobiţele de rouă ale transpiraţiei, mărgăritarele lacrimii amestecate cu sângele jertfei.”

Adjud, 24 septembrie 2010

Topice: Meditaţii | Comments Off on „Laurii mizeriei” sau “Vom supravieţui, până când Domnul nu va mai binevoi să ne dea viaţă…pe datorie ! ”

Comentarii închise.