Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

„Vindecare prin terapie poetică”

de Vasile Sevastre Ghican | Octombrie 18, 2010

“OMUL RETORTĂ” de Gheorghe A. Stroia (Editura Rafet – Rm. Sărat, 2010)
— Cronică literară  —

Puţini ştiu ca unele boli se pot trata prin terapie poetică. Citind pe îndelete „Omul retortă”, te vei vindeca în primul rând de răul din tine, vei întâlni bucurii demult pierdute şi-ţi va pătrunde în sânge (graţie unui vers liniştitor) cea mai limpede lumină lăuntrică, de care până acum nu ai avut parte. Citind „Omul retortă”, cu siguranţă, te vei vindeca de molima care încă mai bântuie printre poeţi: INVIDIA. Astfel: vei privi cu alţi ochi adevărul, pe care până mai ieri l-ai hulit, altfel vei înţelege răutatea care cuibărea în inima ta, când veninul din sânge îţi rodea propria existenţă. Poetul Gheorghe A. Stroia nu lasă cuvintele să se îmbulzească după bunul lor plac, ideile nu pot călători la voia întâmplării, metafora nu este o găselniţă care să fardeze un poem din dragostea faţă de sine. Nu! Poetul Gheorghe A. Stroia se îngrijeşte să satisfacă în primul rând simţămintele poeţilor cu rang şi titluri de nobleţe literară. Un poet ca Gheorghe A. Stroia, scriind astfel, nu se respectă pe sine, ci îşi invită în loja cuvenită cititorul, care nu mănâncă şi nu se culcă până cu citeşte ceva pe înălţimea sângelui său. Aşadar, fiorul liric este prezent la orice pas, starea de bine care ţi-o produce este o ispită seducătoare, este o instituţie intelectuală, manifestând şi amplificând vindecarea bolilor prin poezie. “Umilul drum în rugăciune, / Cu mâini de tină-n albul lut, /Ridică-n cerul de lumină/Un gând umil, ca un sărut”(Un drum, o cale?).
Cred în poezia care leagă oceanul planetar de oceanul uman, cred în simfoniile care unesc aceste enorme sfere, cred că “acolo” există un “oriunde” care face punte comună cu mândria omului: “De jos, de pe pamânt /Îmi privesc trupul întins către/ Ochiul aprins de furtună” ( Omul retortă). Dragi cititori, aruncaţi peste nestatorniciile voastre, fie numai şi o parte din efectele benefice ale “Omului retortă” şi veţi simţi cum vă cresc aripi şi vă veţi decongestiona de surplusul de mândrie ! Am citit multe cărţi de poezie, însă pe „Omul retortă” am trăit-o ca pe o viaţă, de la copilărie până la bătrâneţe: filele erau vâsle, poemele anotimpuri, iar voi, voi care hălăduiţi pe acolo, ce aţi avut cu inima mea? De ce a trebuit să mă târăsc până a ajunge la voi? Cu siguranţă, mi-aţi ascultat îndemnul?…Şi am trăit-o la pas. Cu aripile ei am dat pământului partea de bine care-i lipsea. Cu vârstele ei am redat Universului timpul pe care l-am împrumutat la naştere, am fericit planete pe cale de autodistrugere. Tot atunci am sugerat prietenilor să se despovăreze de chinul de a urî şi de râia sufletească de a se bucura de răul altuia şi astfel toţi ne-am mântuit. Tot atunci am dat şah binelui şi am salvat întreaga faună a inimii de la un nou prăpăd. „Omul retortă” are ceva care plânge, dar care nu-ţi dă voie să plângi şi mai are ceva care ninge, dar care nu-ţi dă voie să fii iarnă: “Staţi! Atenţie se trage!!!/Trage în mine natura de-aproape/cu muguri plesnind de plăcere,/roiuri de flori albastre şi mov,/crâmpeie din nimbul naturii-culoare”(Natură). „Omul retortă” se dezbracă de toate bucuriile lumii ca de o haină ponosită, ca de mănunchiul de raze, primit de maci de la Lună.
Aseară, aici, am primit refuzul crinilor de a înnopta lângă sacra lor fântână. Cred în pământul reavăn din care poezia îşi trage seva, cred în seninul care acesta îl naşte, cred în Imperiile pe care poetul le stăpâneşte, până spre marginile Paradisului. “Peniţa se stinge în focu-i aprins,/muiată într-o beteagă călimară,/prinsă în fire de tort de-un perete,/învârtiri ciudate de noi marionete”(Schiţă). Jocul de-a viaţa în poezia lui Gheorghe A. Stroia este cea mai statornică alinare. Cuvântul scris adie precum un cântec îngeresc peste adevărate sărbători închinate sufletului. Drumul abrupt al poeziei din „Omul retortă” atrage după sine panorama unor privelişti, pe cât de liniştitoare, pe atât de misterioase. Eliberează ecouri create să salveze cititorul de durerile veacului şi albastrul nopţilor de la pieire. Aşadar trăim vremuri în care poezia este sufocată de cele mai afurisite orgolii: poetul trebuie să stea la rând să-şi plătească fericirea de a mai fi dat lumii încă un poem, să-şi achite toate taxele pe care idioţii lumii le-au pus pe vămile primite în dar de la Dumnezeu. Poezia este medicament pentru cei blagosloviţi de Dumnezeu şi otravă pentru cei care ne numără lacrimile –bucurându-se: “În suflet furtună, strigare adâncă/de chinuri, durere şi dragoste ciută,/cad fulgere roşii peste priviri”(Cad fulgere roşii). Deci „Omul retortă” îşi sfidează duşmanul, este convins că lumea se va vindeca de toate relele, redându-i dreptul la raza pe care dimineţile o împart ochilor stinşi de durere. Un petec de cer rămas întâmplător imaculat, neatins de cherosenul reactoarelor (Doamne, câte ploi acide vor veni?) sau un snop de nor rămas nealterat de milioanele de motoare veşnic neadormite: “Curg stelele aspre şi pline de fiere /cad fulgere roşii peste…păcat/picuri de sânge stropesc roua florii, /ce-i împrumută din vis o petală /(lacrima inimii ei, preacurate): /cad fulgere roşii peste…cuvânt” (Cad fulgere roşii).
Oare ce va mai fi rămas pe această Terra, fără să fi căzut de la locul său? Cu siguranţă numai inimile celor care nasc poezia şi forţa lor divină de a reda pământului tot ceea ce au distrus neghiobii; iartă-mă Terra dacă şi acum te doare, iartă-mă mamă îndurătoare!: “Unde e viaţa?/Nu ne-am întâlnit!…Unde-i mirajul vieţii?/Jur, că nu ne-am întâlnit!” (Mirajul vieţii). Unde e „Omul retortă”? Jur să-l păstrez în inima mea! Ce face „Omul retortă”? Jur că visează la sufletul meu! Am savurat „Omul retortă” şi m-am vindecat de spaime: spaima de cuvânt, spaima de râsul nebunului, spaima de floarea care miroase urât, spaima de frumosul care ucide, spaima de liniştea prostului, spaima de mânia Fecioarei, spaima de mine; iată-mă vindecat de toate aceste boli. Deci, „Omul retortă” există; „Omul retortă” este o polivitamină creată să aducă alinarea sufletelor ofilite; Este o Mare îngemănată cu o Zare, este fructul iubirii dintre aceste sfinte şi binecuvântate creaţii dumnezeieşti: “La ce mai trebuie cuvinte ,/ce să fac cu ele, când gândurile /şi simţurile din mine nu mai spun /Nimic…da, chiar nimic”. Poetul Gheorghe A. Stroia sădeşte sărbători de iarnă în inimile săracilor, îngână orchestre de privighetori în inimile bolnave de poezie, plantează păduri pentru următorul sfârşit de lume, adună aştri păgâni pentru a evita un cataclism intergalactic, îşi sfâşie inima pentru lacrimile necăjiţilor. Fără ştirea înfometatului păcat, poetul adună pe prispele caselor de la ţară lumină pentru zâmbetele copiilor, poeme divine, pentru care Dumnezeu va continua să trimită veacuri, veacuri pe pământ.

Tecuci, septembrie, 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on „Vindecare prin terapie poetică”

Comentarii închise.