Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

LOGODNĂ MISTICĂ

de Cezarina Adamescu | Octombrie 13, 2010

(fragment)

*E mistică logodna mea cu Lumina. Logodna cea cristică, netrupească şi (ne)firească, logodnă cerească.

*Lumina mi-e pururi duh, calc pe ea ca pe vălătuci de văzduh.

*Am dorinţa să aflu de unde survine fiinţa, Luminişul fiinţial, lichid amniotic pe care alunecăm la venire în ţipătul sfâşietor de iubire al mamei născând.

*Adu-mi măcar un strop de lumină în dar, strop de azur să mă înfăşor de jur împrejur.

*Să-mi fie bine cu lumina de sine.

*Aştept ora lină când umbra se scaldă-n Lumină;

*Lumina mijindu-mi pe sân cu miros de fân, cu miros de busuioc, Lumina bob de noroc.

*Lumina din apa fântânii, Lumina din iedera zânii ce-ntinereşte bătrânii.

*Lumina pe care-o cerşesc şi pentru care, cu viaţa plătesc.

*Lumina se strecoară în pielea goală pe-o coală. Apoi alunecă pe furiş pitiş-pitiş, până se preface în luminiş.

*Mă iau după ea, îi dau târcoale pe la grumaz, pe la poale…

*Lumina e supărată. Vreau s-o-mbunez. Mă aşez în faţa ei drept şi-mi bate în piept.

*Îmi intră-n privire ca o nălucire, ca pe o fantasmă o simt în plasmă, în sângele lenevit, obrintit.

*Într-o zi Lumina a prins a-mi zâmbi. Surâdea frumos de te frângea la os.

*În altă zi era întristată ca o fată nemăritată, ca o cadână pusă de sultan să danseze-n harem, la cherem.

*Ce nebunie! Să dai lumina pe veresie, s-o pui la mezat pe-un trunchi retezat şi unii să cuteze s-o liciteze…

*A fost odată o lumină curată, de Dumnezeu lăsată. Cine-o găsea se mântuia. O căutau mulţi încălţaţi ori desculţi, zdrenţăroşi ori avuţi, încrezători, încrezuţi…

*Cei smeriţi o purtau în sine şi le făcea bine.

*Puţini au aflat-o de-atunci, doar cei cu suflet de prunci, doar cei cu suflet smerit Lumina o au găsit.

*Şi eu o caut încă, pe un stei, pe o stâncă…

*Ar fi trebuit să urc pe scara acestei lumini, dar o mulţime de spini mă zgâriau pe mâini şi picioare. Dar singurul lucru înţelept a fost să aştept.

*Anonimă, poezie fără de rimă, fără de sunet cuvânt. Lumină de gând. Lacrimi de înger cu care sânger.

*Cum să rămâi cu Lumina la căpătâi? Cu lumina căzând la picioare nu se mai moare.

*Aştept să mi se aşeze pe piept, pe sâni, pe grumaz, să o simt pe obraz, pe tâmple şi ochii să-mi umple. Să-mi umple auzul şi nara Lumina – fugara, revărsată pe chip ca Niagara…

*Unde-i, unde-i Lumina secundei? În ce loc, în ce timp, nemureşte-n Olimp?

*Lumina căzută pe o scrisoare, ca din întâmplare. Lumina singurătăţii în doi, căzută pe foi, prăbuşită pe file, a primei idile…

*N-am cui să împart Lumina. N-am cui. Atunci o împart unor statui, statui de lumină cu privire calină…

*Mii de scântei sar din trupul sfărâmat al ei…
Beau din ea ca din lacrimă de stea, Lumină arzândă, a minţii izbândă…

*Lumina neînserată, cea adevărată şi neapusă, Lumina cea susă, Lumina din pântecul mumii, la facerea lumii…

*Până dă luna poţi prinde lumina cu mâna; În căuşul de palmă o prinzi şi-o întinzi, fir de mătasă prin casă, prin tindă, prin grădină, Lumina fiindă…

*O poţi spânzura de o grindă, poţi face din ea tot ce vrei, chiar s-o bei, pe vreme rea ori senină, te poţi ghiftui cu lumină.

*Parcă mă-njunghie Lumina căzută pe-un unghie, căzută-n răspăr pe firul de păr. Provoacă fosfene Lumina căzută pe gene; m-atrage aproape Lumina răsfrântă pe pleoape…

*Iată un munte de cer şi pe el, lăicer. Calc pe orizontul trasat cu un cui fermecat. Muchia lui este şi nu-i. Se apropie, se depărtează, migrează, mă amuşină şi m-atinge şi târziu, mă învinge…

*Mă-ncing cu ea ca şi cu o curea, ca şi cu un brâu de maci în câmpul cu grâu…

*Lumina fructului interzis, promis, refuzat şi totuşi mâncat.

*Lumina de pe elitrele străvezii, lumina în care nu vii…

*Ce să mai spun? Nimic nu-i mai bun, nimic mai plăpând ca sunetul blând al sfintei Lumini din lujeri de crini…

*În timp ce cu o rază mă împreun, un gând taciturn mă sfidează.

*Nu, nu eram eu, era ea în locul meu, prizonieră în singura emisferă rămasă vacantă, Lumina amantă, iubita Lumină – abis de nevină…

*Floare de dalie, Lumina mea, passacaglie…

*Mă-mbăt cu lumină, o sorb iar şi iar ca pe nectar, dintr-un hârzob, bob cu bob, picătură cu picătură, până mă bufneşte lumina pe gură…

*Calc pe Lumină. Ea strigă la mine: Ruşine! Şi vrea să-şi înfigă o rază în mine. Mi-e bine.

*Vreau s-o vâr într-un sac precum Ivan pe Vidma-n turbincă. Se zbate şi fiindcă alunecă din mână cade-ntr-o rână, cade pe-o coastă lumina cea proastă…

*Cade-n genunchi şi strigă din rărunchi ca o infamă: – Ia-mă! N-o iau în seamă…

*Pot străinii să vadă entropia Luminii?

*Se zvârcoleşte-n călduri Lumina cea de pe muri. În ţărână Lumina ca scoasă din ţâţână, ca scoasă din minţi, Lumina din lacrimi de sfinţi.

*Odată, când se-nsera, Lumina mă urmărea, aproape de asfinţit m-a fugărit. S-a ţinut scai de mine până m-am ascuns sub ruine.

*Până i-am intrat sub piele s-a ţinut pe urmele mele, s-a lipit de mine ca o străină până m-am făcut leoarcă de lumină.

*Se revărsa, îmi şiroia, deversa, până se-nnoroia. Voiam fără pricină să mă spăl cu lumină.

*Nu pot să uit, nu, că Lumina aceea eşti Tu, Lumina cerească de sus, numită Isus…

24 noiembrie 2009

Topice: Meditaţii | Comments Off on LOGODNĂ MISTICĂ

Comentarii închise.