Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PERLA VIEŢII

de Stanislav Lacomchin | Octombrie 12, 2010

-poem antirăzboinic-

Pe firmamentul necuprins
Al bolţii siderale,
În jurul soarelui încins
Sub razele astrale,
De pe vremea veşniciei
Tot hoinărind prin stele.
În virtutea inerţiei
Plutesc nouă mărgele.
Mai mari, mai mici, apar, dispar,
Rotindu-se într-una;
Dar în clasorul planetar,
O perlă e doar una!
E simbol proslăvit în vers,
E sevă şi e vlagă;
E perla vieţii-n univers,
E Terra noastră dragă!
Ce nu găseşti la nici o stea
Şi nici la opt surate,
Mărgica noastră le avea,
Din vremi îndepărtate.
Avea căldură ce-a rodit
Pământ udat de mare;
Avea lumină ce-a-nflorit
Al vieţii pom sub soare.
Şi apăru pe-al scării timp,
Maimuţa şi-apoi omul;
Iar mai târziu, zei din Olimp,
L-au botezat cu focul.
Al vieţii val a invadat
Târându-se-n milenii,
Civilizaţii ce-au format
Popoare şi imperii.
A rezistat bătut de vânt,
Sfidând până şi timpul,
Piramidalul sfânt mormânt,
Având drept paznic Sfinxul.
În Babilonul milenaar
În ceruri suspendate,
Grădini cu-arome de nectar
Împodobeau palate.
Mai e şi zidul chinezesc
Ce-n vreme şerpuieşte;
Hotar de ţară-mpărătesc
Ce azi mai dăinuieşte.
Şi azi castele sunt pe glob
Şi opere de artă;
Şi astăzi omul este rob
Al vieţii ce nu iartă.
Nu iartă cerul ce-i smolit,
De fum scuipat din coşuri;
Şi nici pe cei ce-au otrăvit
Şi apa din adâncuri.
Avem şi noi un Ermitaj,
Big-Bangul şi Florenţa;
Avem. Dar nu avem curaj
Să-nvingem violenţa.
Sub semnul crucii, Ku-Klux-Klan
Stigmatizează omul;
Iar mafioţii an de an,
Legiferează drogul.
Dar pomul vieţii încărcat,
Cu fructele iubirii
Ne dă mereu un rod bogat
Sub bolta fericirii.
De moare unul, doi trăiesc
Şi-mbătrânesc cu toţii:
La rândul lor, copiii cresc.
Şi leagănă nepoţii.
Dar jungla vieţii-a dăruit
La unii bogăţia;
Din ce-a rămas, a împărţit
La ceilalţi – sărăcia.
Avem magnaţi şi cerşetori
Şi câini cu guvernantă;
Avem pungaşi şi muncitori,
Şi societate-naltă.
În timp ce unii huzuresc
Având palate-o droaie,
Mai sunt din cei ce se hrănesc,
Tot zgândărind gunoaie.
Avem cocioabe şi tripou
Şi rampe de lansare;
Avem şi blocuri şi ghetou,
Şi mâţe milioane.
Şi mai avem ceva de preţ,
Ceva inestimabil;
Ceva zburdalnic şi isteţ,
Şi inimaginabil.
Ceva micuţ cu părul creţ.
Ce creşte fără teamă:
Ceva gingaş şi iubăreţ,
Ceva ce spune:Mamă!
E mugur sacru ce-a plesnit
Pe ramura în floare;
E perla vieţii ce-a păşit
Tot gângurind sub soare.
E pruncul meu, al tău, al lui!
E schimbul meu de mâine;
Să nu dăm pruncii nimănui,
Chiar de n-avem nici pâine.
De-s galbeni, albi sau măslinii,
Să-i creştem toţi în pace;
Ei se vor duce-n galaxii,
Şi-oraşe noi vor face.
Dar mai avem. Ceva cumplit
Cu iz de-ngropăciune;
Ceva ce globu-a îngrozit
Şi-a vieţii raţiune.
Un holocaust nuclear
Ce-ameninţă pământul;
Blestem al ştiinţei planetar,
Ce nu concepe gândul.
E moartea celui însetat,
Ce-i la un pas de oază;
E spectrul morţii ce-a-nviat,
În toga ei de groază.
Avem pe orice continent
Rachete nucleare;
Avem spioni şi armament,
Şi baze militare.
Ciuperca magică avem,
Şi ne pândim cu ură;
Privind radarul aşteptăm
Cu sufletul pa gură.
Ei da! Avem şi aşteptăm
Secunda mult râvnită;
Butonul ca să-l apăsăm,
În clipa sorocită.
Un joc macabru şi stupid,
Un joc ce nu se-nvaţă;
Un joc al celor ce ucid,
Jucându-se de-a viaţă.
Un glob întreg de muritori
Legat de-un fir de aţă;
Ruletă fără jucători,
Având drept miză – viaţă.
De-i peşte, pasăre sau om,
O inimă pulsează;
De-i floare, grână sau e pom
Sub soare fecundează.
Atunci, de ce ne înarmăm,
Când viaţa-i o sclipire?
De ce atunci, să-nmormântăm
A globului iubire?
V-aş întreba, dragi consăteni,
Din era nucleară:
Vreţi pace între pământeni,
Sau noapte glariară?
Vreţi Terra mistuită-n foc?
Sau…pâinea de pe masă?
Vreţi genocid şi unda şoc?
Sau…liniştea din casă?
Voi, mame dragi, şi voi bunici,
Ce vă iubiţi nepoţii;
Vreţi să-i vedeţi cum cresc de mici?
Sau…Nu!… Să nu-i dăm morţii!
De rupi o floare nu-i păcat,
În loc tot floare creşte;
De moare-un prunc nevinovat,
O mamă îl jeleşte.
Şi-atunci, să-mi spuneţi, dragii mei:
Cu ce-am greşit noi oare?
De ce mai sunt pe glob pigmei,
Ai morţii nucleare?
De ce savanţii psihopaţi,
Stăpâni pe-a noastră soartă,
Cu ştiinţa morţii înarmaţi,
Ne vor planeta moartă?
N-ajunge oare ce-aţi făcut
Din Hiroshima lumii?
Când n-a rămas nici om, nici lut
Nici geamătul furtunii
Acum vreţi să-exterminaţi
O viaţă de milenii;
Iar Terra să o transformaţi
În pulberea tăcerii.
Aţi uitat, cu atâtea ştiinţe
De un proverb cu mult temei;
De sapi groapa altei fiinţe,
Vei cădea în locul ei.
De-aţi uitat saua nu proverbul,
Noi am vrea să vă uităm:
Să uităm până şi verbul
Ce conjugă: ne-narmăm!
Nu mai vrem crucişătoare!
Nici rachete pe pământ!
Vrem copii mai mulţi sub soare!
Noi vrem viaţă! Nu mormânt!
Să facem glastrele din căşti!
Şi din grenade călimări!
Să fie viaţa ca-n poveşti!
Şi PACE-n cele patru zări!

Topice: Poezii | Comments Off on PERLA VIEŢII

Comentarii închise.