Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

UN POET AL TOAMNEI IMPERIALE

de Cezarina Adamescu | Octombrie 25, 2010

Ioan Găbudean, „Se anunţă fericire”, Poeme de dragoste, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2008, Colecţia 69.

Am constatat adeseori că scriitorul se identifică operei sale. Nu e de mirare, aşadar, că poemele, îşi cer dreptul şi chiar prind viaţă, revendicându-şi fragmente din biografia creatorului, au tendinţa să-şi dispute locul de frunte în viaţa lui.
Un poet este ceea ce rodul inimii sale este.
Când am deschis cartea lui Ioan Găbudean, imediat mi-am făcut o imagine despre personalitatea lui. Textele poetice îl dau de gol şi degeaba încearcă să se ascundă sub veşmintele lor suave şi învoalate. Chiar şi cu ochiul liber se întrezăreşte silueta inconfundabilă a poetului. Dar nu asupra acestui lucru am să stărui în cele ce urmează. În definitiv, semnătura unui autor, este buletinul său sufletesc şi nu-i mai trebuie alt act de identitate.
Abordarea tematicii iubirii este şi ea un văl, asortat cu altele care capătă culoarea melancoliei şi a iluziei. Maya este personajul care apare-dispare, se ascunde în spatele liniei orizontului. Şi omului nu-i rămâne de făcut decât să alerge după ea.
Prima secvenţă lirică se numeşte chiar „Iubiri, melancolii, iluzii”. Poemle sunt concise, chintesenţializate, eliptice şi cad precum roua pe suflet.
Te răcoresc, te înviorează, te vivifică, dar în acelaşi timp, îţi pot induce şi o stare de melancolie. Te scot din moleşeala zilei. O singură şoaptă în stare să te ridice din amorţire.
Dar şoapta e tainică, bine timbrată şi mai ales, personalizată.
Ai ciudata senzaţie că ţi se adresează şi atunci rezonezi.
Poemele lui Ioan Găbudean au această putere de sugestie. Şoapta e o chemare, o speranţă, o dulce făgăduinţă. Şi cum să rămâi indiferent când simţi că un bărbat e îndrăgostit? „Atât de îndrăgostit – / cum să privesc zăpada / fără s-o topesc?” – spune autorul.
Un îndrăgostit e un om frumos. Dragostea înfrumuseţează, luminează, înseninează şi cele mai întunecate chipuri. Nu în zadar a spus Sfântul Augustin: „Iubeşte şi fă ce vrei!”
Totul în jur ia parte la ceremonialul dragostei. Iar când aceasta se stinge, „brusc, liliacul/ se ofileşte”.
În aşteptare (aşteptarea e apanajul femeii) toate freamătă în jur:
„Parfum de femeie -/ nările orbului / se dilată, aşteptând”.
Iubirea, atât de cântată de poeţi, atât de întruchipată-n culoare de artişti, ia diferite chipuri, după ardoarea sntimentului dar şi după fantezia îndrăgostitului:
„Iubirea noastră / ca o lalea mototolită-n buzunare” ; altădată: „ca un fulg de zăpadă / în duel cu vântul”; ori: „iubirea noastră / ca un dans de ruini selenare / ca o stea căutându-şi mormântul”.
Cum nu se poate altfel, iată că sunt şi nori în Paradis:
„Ţi-am dăruit fulgi / într-o iarnă capricioasă – / gestul meu ţi-a părut / ca un fel de trădare / a toamnei imperiale” („Trădare”).
Există şi despărţiri şi atunci tonul devine elgiac: „Te-ai dus – / în urma ta /
clepsidra îşi scuipa / ultimul fir de nisip. / Ai putea să nu spui nimic…/ Aşa şi faci, dar pleci / lăsând în urma ta / doar stelele căzătoare! / Te-ai dus – / în urma ta / melancolii, iluzii, fum. / “Căci fum sunt toate!” („Despărţire”).
Cu toate că aceste cuvinte sunt tocite de NEFOLOSIRE şi de aşteptare, iubirea e proaspătă, fremătândă, chinurile ei, aceleaşi, şi e bine că ne mai amintim de primii fiori, chiar dacă o facem cu nostalgie. Aceasta din urmă are ton de cântec devnit şlagăr.
Poate părea iubirea desuetă, vetustă?
Firilor romantice li se pare că nu.
De ce uităm şi încercăm a folosi toate cuvintele – arsenalele universale pentru a o raduce înapoi?
De ce ni se pare că doar noi am inventat-o şi că e cu totul altfel decât cele mai cunoscute iubiri de-a lungul secolelor? Iubind, reinventăm lumea care devine numai a noastră, parte din inima şi din sufletul nostru.
Şi într-adevăr, orice iubire este unică în frumuseţea şi desăvârşirea ei.
„Tu / valsând printre mesteceni / printre fulgii jucăuşi de nea / Eu / strigând spre cer o rugă / pentru-a fi numai a mea”… („Iarnă în doi”).
Iubirea lui Ioan Găbudean intră în rezonanţă cu ninsoarea, cu amurgul sângeriu, cu luna (cum s-ar putea altfel?), cu liniştea albastră şi cu melancolia din palma iubitei.
În pofida neglijării prozodiei (dar cine mai are timp de prozodie când iubirea îi arde călcâiele poetului?) – a ruperii ritmului şi a altor mici neconcordanţe stilistice – versurile curg lin, cu un ritm interior şi cu o limpiditate deosebită. Ioan Găbudean n-a inventat sintagme ori metafore nemuritoare, n-a inventat nici măcar alfabetul, dar încearcă să reinventeze doar pentru el şi ea, un limbaj nou, acela al comuniunii trupeşti şi sufleteşti ceea ce suplineşte toate celelalte inconveniente. Să-l lăsăm să cânte pre limba sa şi să nu-i întrerupem cântul…
Iată că întrezărim şi un acord bacovian: „Amurg violet / răscolit de ţipetele / cocorilor. Şi, Doamne, / mâine vei fi atât de departe!” („Început de toamnă”).
Nici primăvara nu vine cu mai puţini fiori lirici şi cu mai puţină melancolie: „Primăvară – / iedera asta parcă a-nnebunit: / abia se mai vede casa / abia te mai zăresc pe tine…” („Nelinişte”).
Autorul ne ia martori şi ne împărtăşeşte trăirile sale, ba adeseori, ne mai cere şi părerea.
Nu lipsesc tristeţile de toamnă, tristeţi „de copaci tăiaţi şi mirese părăsite / de funii nefolosite şi putrezite / undeva într-un colţ / în toamna aceasta în care / cocorii-şi scriu epistolele de adio!”
De ce aşteptarea este asociată adeseori cu venirea sau plecarea păsărilor şi amintirea cu ploaia?
A doua secvenţă lirică este intitulată: „Adio romantism” şi cuprinde poezii mai consistente, scrise în ton uşor ironic, autopersiflant, fiindcă acum, dragostea s-a mai domolit, focul s-a stins, mintea s-a limpezit, inima aşişderea şi îndrăgostitul e aidoma unui convalescent care aşteaptă soarele să-l întremeze. Acum îi lesne să rememoreze clipele de foc în care ardea pe rugul iubirii. Şi totuşi, se simte un jind, un dor nechemat, venit de niciunde, care nu se astâmpără şi-i zgândără sufletul. Cine nu are nostalgii după paradisul pierdut?
„Lumea nu mai are senzaţii tari / câmpia sub stele e-o pudică domnişoară / şi trec caii din lună dresaţi / ca după prima victorie să moară. / E mult de când n-am mai prins greieri / şi n-am zburat cu libelulele subţiri / toată candoarea din noi a trecut / în grădinile suspendate cu trandafiri… („Adio romantism”).
Cu sufletul pe tavă, totuşi poetul rămâne un superb necunoscut. E nevoie de mai mult decât de o simplă privire pentru a-l descifra: „dar ce ştii tu despre / sufletul meu de cristal despre singurătatea / mea fragilă despre cactuşii / aduşi cu mari sacrificii din deşert despre / diligenţele adorate şi prăfuite despre / farmecul unei cascade ce te încarcă / de energie pentru încă un deceniu ce ştii / tu despre toate astea şi despre multe / altele încă…” („Mereu mereu repeţi refrenul”).
Că poemele de iubire se pot scrie chiar şi pe un evantai, poetul ne-o demonstrează (poeţii sunt atât de inventivi! – ei pot scrie pe orice, chiar şi pe albastrul de zare): „ţi-am scris pe-un evantai poeme de dragoste / crezând că astfel o să-ţi plac mai mult / am sosit din vestul sălbatec cu steaua de şerif / la piept (e şi asta o decoraţie nu ? ) din mările / mediterane ţi-am adus marfă de contrabandă / ţi-am adus cactuşii tăi iubiţi papagali / colivii muzicale dar ce nu ţi-am adus / chiar o ureche de taur din sevilla olé olé / am fost toreador şi ce aud? / că te-ai apucat să faci politică / te-ai apucat de afaceri tenebroase / că ai devenit atât de cerebrală încât / ai contabilizat şi săruturile noastre…” („Ah, sărmanele noastre săruturi”).
Iubita poate fi orice, chiar şi un curcubeu. Însă nu poate fi Dumnzeu, cum susţine poetul: „în viaţa mea cenuşie / tu eşti curcubeul, tu eşti Dumnezeu!”
Nu, hotărât lucru, nu! Oricât ne-am extazia, oricât am admira persoana iubită.
Iată că poetul şi-a găsit şi un maestru Zen care îi invită pe cei doi îndrăgostiţi la o petrecere a zăpezii: „ Presimt că maestrul Zen / ne va invita cât de curând / la o petrecere a zăpezii / să o admirăm până vom amuţi / apoi vom migra spre primăvară / cu dulci amintiri în gând / pe o vale plină cu flori de cireş / zile întregi împreună / vom colinda nerăbdători / prin munţi gustând vântul şi ploile verii / oprindu-ne la câte-o mănăstire / năpădită de ferigi şi de rugăciuni / până când toamna imperială / ne va îngropa în crizantemele discrete / cu miros de veşnicie…” (”Un an cu maestrul”).
Până la urmă, poetul ajunge la următoarea concluzie: “-Ah, ce iluzii frumoase, femeile!”
Ioan Găbudean este un admirator învederat al iernii: „Ninge şi tu te bucuri / parc-ai primi o felicitare / din cuibul privighetorii / şi uite fulgii de nea ca nişte / silabe care vor forma un neologism / absolut necesar / lupii de fosfor undeva departe / amintirile undeva şi mai departe / săniile cu cai turmentaţi alunecă inevitabil / spre sărutul divin al iernii”. („Spre sărutul divin al iernii”).
Când vine mama în vizită, poetul reinventează paradisul spălând bocancii mamei de noroi. („Reinventând paradisul”).
Un tablou insolit zugrăveşte poetul într-o zi de târg, de fapt, o frescă actuală: „Case portocalii luminate de garoafe / părul tău castaniu / precum cărăbuşii de mai subţire vitraliu / şi târgul de vinerea de la Iernut / ceva magnific / ca o serbare galantă / ţiganii beau cu caii lor ţuică de prune / să-i înăsprească pentru ochii / cumpărătorilor, / aldămaşuri la tejghele unsuroase / strigăte, râsete, regrete / mai plânge câte-o floare / în preajma Anului Nou cel fericit / oglinzi de toate felurile /ce-ţi arată chipul bărbos de doliu / câini vagabonzi cu ochii inteligenţi de vulpe…/ Undeva în mulţime / părul tău castaniu a minteşte de primăvară. / Dar să nu ne grăbim…” („Zi de târg”).
Şi un tablou-icoană în care chipul mamei e tot mai înceţoşat: „În timp ce aştept cursa de pe hipodromul / Longchamp gândurile-mi zboară spre mama… tot / mai bătrână nu-mi mai citeşte cărţile căci i-a slăbit / vederea merge tot mai rar pe la biserică din cauza / picioarelor şi nici nu-şi mai pune busuioc în păr dar / strânge de zor într-o năfrămuţă toate firimiturile / pentru vrăbiile flămânde ale iernii nu uită să-mi / spună să mă îmbrac gros şi să fiu bun până la / moarte azi-mâine nu va fi decât o lacrimă pe obrazul / meu fierbinte…” („Dragoste de mamă”).
„Rondelurile îndrăgostitului” – constituie a treia secvenţă a volumului.
Rondelurile păstrează forma fixă impusă de canon, dar scârţâie prozodic. Ritmul şi măsura sunt încălcate flagrant şi rămâne doar ideea ori tonul de rondel. Par mai degrabă parodii. Mai reuşite: „Rondelul diligenţei de Cipău”; „Rondelul superfericirii”.
Ultimul grupaj de versuri este intitulat „Între viaţă şi moarte”.
Autorul părăseşte tonul parodic, şugubăţ şi abordează tematici majore cum e cea a vieţii şi a morţii, punând în corespondenţă simbolică toamna cu tristeţea, cu boala, cu nefericirea. E oricum un ton mai potrivit cu firea sa melancolică. „mişună stele prin casă ca nişte licurici / cineva le numără şi nu ies la socoteală / nicicum explozie de azur cu ţipete de greieri / argintul stelelor cu tine l-am cântărit în / nopţile albastre celeste muzici ne urmăreau / până la ziuă ca şi stafiile mucalite din preajmă / ne aminteam de shakespeare tu nu puteai / fi decât ofelia iar eu prinţul nordic cu melancolii / ciudate acum sunt singur annabella e / toamnă şi-i trist citesc din baudelaire şi rimbaud / ploile halucinante au tăria fierului şi geamurile / au devenit elastice evitând o luptă inegală lângă / aceste cărţi prăfuite stă un angajament de călătorie / şi o corabie beată cine îndură chinul visului / să urce desigur curcubeul va fi gentil nu va / răsturna speranţele noastre / ne-aşteaptă madonele / cu surâs divin sărutarea noastră – ar însemna / iubire în explozii de azur …” („E toamnă şi-i trist”).
Ioan Găbudean are o slăbiciune pentru Bacovia, e firesc, poetul lacustrei este asociat totdeauna cu toamna: „E toamnă citesc din Bacovia / paşii tăi răscolesc amintiri / casa se-nvăluie în ceaţa mătăsoasă / a dimineţii / deschid sertare sigilate demult / melancolia vine cu paşi de felină / regretele plutesc la fel ca libelulele / e toamnă “adio, pică frunza” / închid sertarele, sigilez totul / reiau lectura din Bacovia / în timp ce paşii tăi / răscolesc amintiri…” („Toamnă cu Bacovia”).
Poetul se declară el însuşi „fratele lui Bacovia” iar altundeva spune:
„nu nu sunt un tânăr furios cum ar părea / sunt omul care aduce ploaia şi nu e / lucru puţin la ţară acolo unde ploii / i se dedică cele mai frumoase rugăciuni”.
El îşi îndeamnă iubita: „ai grijă, nu sta prea mult la prietena mea / Singurătatea, la mătuşa mea Tristeţea, / şi mai ales nu sta prea mult / la soră-mea cea blândă – Moartea!” („Nu sta prea mult”).
Nimic spectaculos, nimic extraordinar, Ioan Găbudean n-a inventat teme inedite, nu a trăit experienţe unice, nu a descoperit oul lui Columb, nici măcar nu şi-a găsit un stil propriu, dar el îşi descrie stările sufleteşti, dându-le o fărâmă din personalitatea sa, ceea ce nu e puţin lucru, dimpotrivă. Îi admirăm curajul şi perseverenţa şi îi dorim tot atâta inspiraţie câtă respiraţie…

22 august 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on UN POET AL TOAMNEI IMPERIALE

Comentarii închise.