Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

BISERICA ROMANO-CATOLICĂ din GALAŢI

de Cezarina Adamescu | Noiembrie 18, 2010

-Galerie Foto-
Biserica Romano-Catolică “Naşterea Sfţntului Ioan Botezătorul” Galaţi

 

             
foto: Doru Marian Cotet

O CĂRĂMIDĂ  PENTRU CASA LUI DUMNEZEU ŞI POARTA CERULUI

             Când intri într-o biserică, nu se poate să nu exclami precum Petru pe Muntele Tabor: “Doamne, ce bine ne este nouă să fim aici” (Mt. 17,4; Mc.9,5; Lc.9,33). Nu poţi să nu constaţi că acest lăcaş sacru  îţi provoacă o stare de bine, de linişte şi pace interioară. Biserica oglindeşte de fapt, sufletul omului. E un loc de comunicare intimă cu Dumnezeu. Nicăieri nu se înfăptuieşte o mai tainică şi mai strânsă comuniune cu Dumnezeu. De altfel, spiritul treaz se menţine numai într-o unire perfectă cu Dumnezeu, beneficiind de principalele Sacramente. Şi unde, în altă parte, s-ar putea realiza aceasta decât în Sfânta Biserică?
            Adeseori, auzi spunând: “Eu mă pot închina oriunde, acasă, la câmp, la serviciu, pe stradă etc.” E adevărat, cu singura mare diferenţă că nu te poţi bucura de Sfintele Sacramente (în afara unor cazuri extreme), decât în Casa lui Dumnezeu, acolo unde se află sfântul altar şi în el Tabernacolul – Locuinţa unde Isus Cristos ne aşteaptă să venim să ne înfruptăm din Carnea şi Sângele Său.
            “Ce rost mai are un drum care nu duce la o biserică? – se întreba marele convertit al secolului trecut, scriitorul francez Paul Claudel, cel care avea să scrie remarcabila carte: “Dumnezeu există. Eu L-am întâlnit”.
            Simbol al iubirii şi al fidelităţii în credinţă, biserica este o metaforă înscrisă în piatră, în ziduri, în taina altarului, în aerul respirat de sfinţi, dincolo de ziduri, în templele vii care sunt credincioşii. Ea reprezintă acea adunare-împreună alcătuită din trupuri umane ce alcătuieşte Biserica spirituală, membrele Trupului Mistic, al cărui Cap este Cristos, “piatra din capul unghiului, cea aruncată de zidari” (Mt. 21,42) şi temelia neclintită a Bisericii.
            Nici o biserică – lăcaş din zid – nu-i terminată în înţelesul profund, duhovnicesc, mistic, fără zidirea cea vie, prezenţa umană. Aşa cum a denumit patriarhul Iacob, în Vechiul Testament, primul loc pe care era o piatră aşezată de el drept căpătâi şi de unde a văzut cerul deschis şi pe îngerii Domnului coborând şi urcând ca pe o Scară (Gen.28,11-12), Biserica a preluat această metaforă realistă şi profetică de “Poartă a Cerului”, după cuvintele patriarhului Iacob : “Cât de înfricoşător e locul acesta! Aceasta nu e alta, fără numai Casa lui Dumnezeu, aceasta e Poarta Cerului” (Gen. 28,17). 
            Piatra de temelie sau reazemul, stâlpul şi prima scară a treptei care se înalţă spre cer şi care cheamă dinspre cer pogorârea îngerilor pe pământ. Nu numai trupului, dar şi sufletului îi trebuie o casă, unde poate veni oricând să suspine, să se bucure, să plângă, ori, când atârnă prea greu, să se uşureze. Biserica e locul unde nu te simţi singur. Acolo Dumnezeu te locuieşte şi ceilalţi creştini te înconjoară, fac zid împrejur să te apere. În Casa Domnului, oricine ai fi, eşti primit cu bunăvoinţă. Un lucru e cert. Biserica este singurul loc de unde nu vei fi alungat niciodată, decât dacă singur doreşti să te distanţezi, să fugi departe, să te înstrăinezi, să te rupi de comunitate.
            “Departe de Casa Ta, Doamne, rătăceam stingher prin lume/ căutând doar fericirea/ dar sunt trist şi însingurat” – răsună un cântec. Aici e locul unde poţi să poposeşti sub auspicii divine, de la neliniştea lumii la pacea lui Cristos.
            Nenumărate sunt referirile evanghelice cu privire la Biserică, fie Cuvintele lui Isus Cristos despre Templul din Ierusalim, fie Cuvintele Sfântului Apostol Paul, fie ale altor apostoli şi Sfinţi Părinţi ai Bisericii.
            Intrarea în lume, ca om şi creştin, cât şi ieşirea din lumea sensibilă spre cea veşnică se face aşadar, prin “Poarta Cerului” de pe pământ, adică prin uşa bisericii, “uşa milostivirii şi a iubirii dumnezeieşti pentru oameni”.
            “Biserica a fost plantată în lume ca un Rai” – spunea Sfântul Irineu de Lyon, iar Mihai Eminescu scria că este: “Mama noastră spirituală”. Biserica este însă şi un semn al civilizaţiei creştine, locul de întâlnire cu Dumnezeu, locul acelei regăsiri-împreună a oameneilor lui Dumnezeu. O vorbă duhovnicească spune: ”Iubeşte Casa lui Dumnezeu, dar fă-te tu însuţi Casă a lui Dumnezeu”.
            Biserica, acest arc peste spaţiu şi timp, cuprinzându-i pe toţi, păstori şi credincioşi, a rezistat de-a lungul mileniilor datorită credinţei slujitorilor ei care fiecare în parte a spus: „Eu sunt biserica. Eu rămân semnul vizibil al acestei Biserici”, conştienţi de acest privilegiu, de faptul că Dumnezeu ne-a onorat, venind să locuiască şi să rămână împreună cu noi, invitându-ne să rămânem în acest adevăr cu bucurie şi recunoştinţă.
În acest spirit, prezentăm pe scurt Comunitatea catolică din Galaţi, încredinţată spre păstorire preoţilor franciscani, biserică menţionată de Codex Bandinus în 1646, ca prim lăcaş de cult romano-catolic, în timp ce în 2005 – a fost binecuvântată piatra de temelie  a celei de a doua biserici. Istoria prezenţei catolice la Galaţi este strâns legată de activitatea misionară şi pasorală a franciscanilor conventuali. După ce “vechea biserică catolică din cărămizi nearse, construită după un plan rudimentar, acoperită cu stuf, fără clopot…” – menţionată de Codex Bandinus, este mistuită de un incendiu în anul 1660, a fost reconstruită – “din lemn, acoperită all italiana (după stilul italienesc), cu 3 altare, bine înzestrată cu icoane şi veşminte” (Cf. Art. Pr. Antonel-Aurel Ilieş: “Galaţi, Comunitatea romano-catolică”; apărut în “Mesagerul Sfântului Anton”, nr.78/septembrie-octombrie 2006). Distrusă şi aceasta de flăcări în 1774, împreună cu clădirile anexe, abia în 1844 – s-au finalizat lucrările la noua biserică sfinţită şi închinată Sfântului Ioan Botezătorul.
 Binecuvântarea bisericii a fost dată la 5 noiembrie pe episcopul Paulus Sardi. Graţie muncii asidue a Pr. Daniels Pietrobono, franciscan conventual, este mărită şi deasupra altarului e amplasată o pictură a pr. franciscan Pasquale Sarullo – reprezentându-l pe patronul ei spiritual, Sfântul Ioan Botezătorul – predicând în faţa mulţimilor din împrejurimile Iordanului. Sunt realizate şi amplasate cele două monumente în faţa bisericii: monumentul Sfântului Francisc de Assisi în partea dreaptă, realizat în anul 1926 din dorinţa Pr. Ulderico Cipolloni şi monumentul Sfântului Anton de Padova situat în partea stângă a Bisericii, realizat în 1934, prin grija pr. Ioan Duma cel care avea să devină episcop mai târziu.
Orga, un instrument vienez de mare fineţe şi acurateţe, a fost dăruită bisericii de Vasile Alecsandri, şi l-a costat pe tatăl poetului, şaptesprezece mii de piaştri. Ultima renovare a fost realizată în 2003.
În 2006 existau conform datelor statistice, 855 familii catolice cu 1986 de credincioşi, cu 27 de familii la filiala din Folteşti cu hramul “Înălţare Sfintei Cruci”, finalizată în 1998 şi alte 23 de familii catolice cu 64 de credincioşi în celelalte filiale: Şendreni, Vânători, Schela, Târgu Bujor, care nu beneficiază însă de biserici proprii.
În aceste condiţii se impunea începerea construcţiei la cea de a doua biserică romano-catolică în Galaţi, Micro 20 – Cartierul Dunărea. Câteva repere: lungimea bisericii 40 de metri; lăţimea 16 metri; înălţimea 19 metri; capacitatea  300 pe scaune, o cupolă de 49 de metri pe care va fi o Sfânta Cruce de 12 metri.     
Stilul gotic modern, care înseamnă supleţe şi eleganţă, volum interior, aspect plăcut ce constituie o atracţie desoebită pentru credincioşi. Edificarea acestui nou lăcaş de cult este un obiectiv spiritual care presupune jertfe şi osteneli, căci fără acestea, nimic trainic nu se zideşte.
            Construcţia, începută în 2005, deocamdată stagnează din lipsă de fonduri. În prezent s-au executat lucrările de pilotaj, sunt realizaţi 72 piloţi de 25 metri în pământ şi dacă se vor găsi resurse, lucrarea poate înainta.
Acest lucru nu este o lucrare personală, ci comunitară, nu este făcută nici pentru preot, nici pentru vreun cetăţean anume, decât pentru noi, credincioşii.
            A fi ctitor de biserică înseamnă a avea numele înscris în Cartea lui Dumnezeu, pentru că am contribuit la zidirea Casei Sale pe pământ. Orice ofrandă trebuie să vină însă fără constrângeri, din inima şi conştiinţa fiecăruia, cu disponibilitate sufletească şi bunăvoinţă. Să luăm exemplul sfinţilor, în chip deosebit acela al Sfântului Francisc de Assisi, care, constatând starea precară a bisericilor din vremea sa şi ţinutul său natal, iluminat de vorbele Mântuitorului care, din Crucifixul de la San Damiano l-a îndemnat “Francesco, repară Casa mea”, a început să adune, cărămidă cu cărămidă cerşind assisienilor bunăvoinţa de a-i da pietre de pomană spunând: “Cine îmi va da o piatră, va primi o răsplată de la Dumnezeu! Cine îmi va da două, va primi două recompense; cine îmi va da trei, va primi trei răsplăţi!” Şi în cele din urmă a reparat mai multe Biserici: San Pietro,  San Damiano şi cea care s-a numit Porţiuncula şi care dăinuie şi astăzi, după opt veacuri. A trudit cu propriile-i braţe reparând aceste biserici, dar a şi restaurat Biserica Universală, măcinată în acea vreme de unele lipsuri.
            Având în gând versetul din Psalmul 15,5 “Domnul este partea mea de moştenire şi cupa mea cu sorţi”, Comunitatea din Galaţi are speranţa că în curând vom avea bucuria de a-I aduce laude lui Cristos în Noul Lăcaş de cult închinat Sfintei Fecioare Maria Regină.

30 SEPT. 2010

Topice: Descrieri | 1 Comentariu »

Un răspuns to “BISERICA ROMANO-CATOLICĂ din GALAŢI”

  1. Valentin Marica spune:
    18 Noiembrie 2010 la 13:20

    Ce inaltare a fiintei, cata binefacere sufleteasca si cata frumusete a gandului…
    sa poti spune, precum Claudel, Dumnezeu exista. Eu l-am intalnit.
    Va multumesc pentru cordialitate!