Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

DOMNIŞOARA

de Cezarina Adamescu | Decembrie 23, 2010

ICOANELE COPILĂRIEI

Dintre chipurile care-mi bântuie visele, rămase undeva, pitite într-un ungher al minţii, este şi cel al Domnişoarei.
Maria Constantinescu pe numele ei, Domnişoara era o prezenţă cât se poate de insolită în peisajul dunărean de la începutul anilor ’50. Locuia pe strada Militară la nr. 5 şi era proprietăreasă. Închiria camere unor familişti ori persoane singure şi din asta îşi ducea existenţa. Astfel se face că, în primii mei ani de viaţă, am locuit la Domnişoara, în camerele de la faţă, două, cu antreu, bucătărie şi balconaş de lemn care avea podele de scândură vopsite în roşu. Acolo era pridvorul nostrului rai, loc de joacă foarte nimerit, al celor doi copii, plus unul mai mare, Ion, care era băiatul tatălui meu din prima căsătorie.
Ion era favoritul tatei şi al mamei mari care-l iubea cu disperare, fiindcă era blond, cu ochii albaştri şi fusese părăsit de maică-sa, Ştefana, o femeie corpolentă, oxigenată şi foarte frumoasă.
Spre deosebire de Costel şi cu mine, cu 11-12 ani mai mici, „copchiii rusoaicei”, aşa cum ne spunea bunica. N-aveam acces în casa ei de pe strada Română unde avea o curte uriaşă, plină de flori, camere multe şi joase, tip vagon, livadă şi vie în spate. Ion, veşnic era la mama mare, cu reclamaţii:
-Mam’ mare, iar nu mi-a dat de mâncare Rusoaica.
-Da’ ce-ai mâncat azi?…
-Varză…
-Iar varză? Rusoaica vă ţine numai cu varză, fasole şi cartofi. Hai la mama mare să-ţi dea pifteluţe şi plăcinte cu brânză.
Ion, până în clipa morţii a pomenit-o pe mama mare ale cărei pifteluţe băteau toate recordurile artei culinare. A fost un copil abandonat de maică-sa, Ştefana care, la terminarea războiului, plecase cu o maşină nemţească plină cu soldaţi în retragere şi se întorsese după o bună bucată de vreme cu o maşină rusească, tot plină cu soldaţi, dar alţii, de data aceasta, care intrau triumfători pe teritoriul ţării în calitate de aliaţi şi învingători.
Copilul rămăsese cu picioruşele goale, în stradă, crescut de bunica maternă, alături de cei zece copii ai ei (unchii lui Ion – dintre care ultimul, avea vârsta lui Ion. Unchi şi nepot de aceeaşi vârstă, fiindcă Ştefana şi maică-sa, născuseră amândouă odată). Când a venit tata din concentrare (7 ani petrecuse la marină – concentrat pe mare şi pe Dunăre) – l-a găsit pe Ionel al lui în stradă, în Vadu’ Ungurului, jumătate gol, în octombrie, alături de unchii lui-copii, murdar, julit şi plin de păduchi. Maică-sa, nicăieri. Vecinele i-au spus că plecase cu o maşină nemţească şi dusă a fost. L-a luat pe Ionel în braţe şi l-a dus la mama mare. Avea 3-4 ani atunci, un copil blond, cu cârlionţi lungi, cu ochii albaştri. Bunica l-a crescut până la 7 ani, până când tata s-a însurat a doua oară cu frumoasa basarabeancă Arionda.
Dar bunica n-o vedea cu ochi buni pe mama, fiindcă era basarabeancă, o venetică şi nu avea pe nimeni în ţara asta, părinţii şi fratele ei Leonida fiind deportaţi în 1940, în primul val din iulie, în Siberia.
Mama mare era de neam polonez, măruntă, sfrijită, galbenă şi ridată, pistruiată, cu pielea de bibilică, cu ochii mici şi galbeni. Până spre sfârşitul vieţii a duşmănit-o pe mama fără vreo pricină anume, doar pentru că era „de alt neam” şi străină. Tata mare era maistru tipograf la Poligrafia de pe strada Coşbuc. Îl învăţase şi pe tata meseria de tipograf, ba chiar şi pe Ion îl adusese să ucenicească printre litere, era şi el zeţar sau fasolar, cum se numeau cei care aşezau literele, una câte una pe plăcuţe de zinc. Dar nici tatei, nici lui Ion nu le-a plăcut meseria. Tata mare, în schimb, a ieşit la pensie de la Poligrafie. În 1958, pe când bunica avea 73 de ani şi se îmbolnăvise de icter, tata mare a chemat preotul să-i facă sfântul maslu şi să-i dea viaticul pentru drumul cel mare, să nu plece neîmpăcată cu Dumnezeu şi cu lumea. Nu mai mâncase de câteva săptămâni. Vedeai prin ea căci devenise străvezie.
Părintele Picoş, cu mare har la Dumnezeu a spovăduit-o şi a împărtăşit-o, dar mai înainte a întrebat-o dacă e în duşmănie cu cineva.
-Cu Anuţa, a spus mama mare. Că tare i-am mai greşit. Am năpăstuit-o toată viaţa şi pe ea şi pe copiii ei.
-Atunci, i-a spus părintele cu blândeţe, trebuie s-o chemi pe Anuţa şi să-ţi ceri iertare de la ea.
Mama mare şi-a călcat pe inimă şi a trimis pe cineva după mama.
-Hai, madam Adamescu s-o ierţi pe Olimpia că se duce neiertată…
Şi mama s-a dus la bunica să se împace.
Bolnava zăcea în pat galbenă-ceară. Abia putea şopti.
-Anuţă, te rog frumos să mă ierţi, maică, fiindcă nu pot pleca liniştită, i-a zis ea mamei.
-Te-am iertat demult, i-a zis mama. Ai avut motivele dumitale. Acum o să mă rog să te ierte şi Dumnezeu.
Şi Dumnezeu a iertat-o, fiindcă a luat-o chiar în noaptea aceea la el. Bunicul, tare de urechi, dormea în camera alăturată. Era iarna lui ’58, aspră, cu nămeţi mari. Focul ardea în sobă mocnit. Şi, aşa cum se înţeleseseră de cu seară, ea trebuia să bată cu un lemn în perete, dacă ar fi avut nevoie de ceva.
Dimineaţă, în zori, tata mare s-a trezit şi s-a dus la nevastă-sa, Olimpia.
Cu un lemn în mână, bunica era întoarsă cu faţa spre perete. Se străduise probabil să-l cheme pe bărbatu-su, dar cum acesta nu auzea mai de loc, murise singură, fără lumânare la cap. Au găsit-o cu ochii deschişi.
O vecină a venit şi ne-a anunţat. Mama s-a îmbrăcat repede şi a plecat pe strada Română, nu departe de noi.
Rămaşi singuri, pe mine şi pe Costel ne-a apucat o bucurie nebună. Parcă eram dezlegaţi din laţ, am început să ţopăim şi să ne batem.
-Uraaaa! A murit mama mare!
-Ura! Nu mai mergem la şcoală.
Eram în clasa a I-a şi Costel în clasa a II-a.
Ne-am bătut cu pernele până n-am mai putut, am sărit pe arcurile canapelei duble până s-au stricat câteva arcuri. Eu, de bucurie m-am suit pe garderob, acolo unde aveam „casa mea”. Îmi plăcea de pe atunci să stau la înălţime. Să privesc de sus, să am o perspectivă, să mă depărtez şi să cuprind totul cu privirea. Eram foarte fericiţi. O bucurie crudă, inconştientă, nedisimulată. Scăpasem de afuriseniile bunicii, de blestemele ei, fiindcă avea o limbă ascuţită, mamă, mamă! Afuriseniile ei m-au urmărit toată viaţa. Cu toate acestea, de cum am învăţat să mă rog, o pomeneam în rugăciunile mele, să aibă odihnă liniştită şi s-o ierte Dumnezeu. Mama ne lua adesea la cimitir şi plantam flori pe mormântul ei. Ne jucam cu melci şi cu şopârle printre tufele de liliac şi iasomie din cimitir. Era tare frumos la mormântul bunicii. Mama avea un cult al morţilor deosebit. Le îngrijea mormintele, le stropea, le sădea flori. Nu lăsa niciodată bălăriile să năpădească mormântul.
Îmi aduc acum aminte de cuvintele de început ale romanului „Infernul tandreţei” de Alain Bosquet: „Ai murit, mamă şi mă simt uşurat”.
Dar pe atunci nu prea ştiam ce înseamnă cuvântul moarte. Ştiam doar că am scăpat de blesteme. Nu avea să ne mai ardă focul, aşa cum ne striga ea, din dosul porţii. Şi nici la puşcărie nu aveam să ajungem. Scăpasem, eram liberi, liberi!…
Dacă ne-ar fi auzit sau văzut cineva cum ţopăiam şi ne băteam cu perne ar fi zis că suntem nebuni. Aerul era numai fulgi de găină şi de gâscă, noi ne alergam peste tot şi dărâmam mobilele, pernele erau sfâşiate, ca-n desenele animate. Puful plutea şi se aşeza pe mobile, pe trupurile şi pe capetele noastre, pe nas şi pe gene. A fost o zi de pomină. Apoi trei zile nu ne-am dus la şcoală. Dar eu ardeam de nerăbdare să le povestesc colegilor despre cum a murit mama mare cu lemnul în mână, bătând cu el în perete să-l trezească pe bunicul.
N-am simţit nici cel mai mic regret, fiindcă nu ştiam ce e aceea dragoste de bunică. Nu stătusem niciodată pe genunchii ei, aşa cum citisem în poveştile lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Aproape că n-o cunoşteam, fiindcă ne chemase doar o dată la ea, când îşi simţea aproape sfârşitul. Bunica ne servise cu dulceaţă de gutui, pregătită cu mânuşiţele ei, din gutuile din curte. Era neîntrecută în arta culinară. Dulceaţa avea şi sâmburi de cais sau de migdal prin ea. Eu am plimbat un sâmbure prin gură câteva minute bune şi nu-mi venea să-l înghit pentru că eram sigură că e otravă. Apoi, fiindcă mama mă învăţase că e ruşine să scuipi (părere pe care o împărtăşesc şi azi şi sunt incapabilă să fac asta pe stradă sau în alte locuri publice), am ronţăit sâmburul şi cu greu l-am înghiţit. Am ajuns acasă şi aşteptam să mor din clipă în clipă, fiindcă eram sigură că mama mare, ca să scape de noi, ne otrăvise cu sâmburi, vârâţi abil în farfuriuţa cu dulceaţă, de altfel, foarte bună. Ne-a mai dat şi şerbet şi acesta era o bunătate, cu miez de nucă şi aromă. Oricât îmi plăcea mie şerbetul, aveam o strângere de inimă şi nu mă puteam înfrupta din el aşa cum aş fi vrut. Eram tare, tare prostuţă şi ruşinoasă. Şi mai ales, secretoasă. Nici pe mama nu voiam să o întreb, fiindcă îmi era ruşine. Pentru mine, bunicuţa era vrăjitoarea cea rea care ne putea preface în broaşte râioase. De aceea, acum, că murise, simţeam o uşurare inexplicabilă. Abia peste un timp aveam să înţeleg, de fapt, ce înseamnă cuvântul moarte.
S-a întâmplat tot în acel an, 1958, să moară o vecină de pe stradă, tanti Geta, ce locuia a treia casă mai sus de noi. Mama, deşi evita să meargă la morţi, a trebuit să se ducă, fiindcă aşa se cădea în mahala, să mergi, dacă nu eşti în duşmănie, şi la naşteri, şi la botezuri şi la cununii şi la înmormântări. Se făcea noaptea priveghi şi mama urma să fie şi ea prezentă acolo, alături de Eleonora Muscă, de Zonia Grecu, de Ana Bleaga şi de coana Lenuţa a lui Mitică Mucea.
Eu m-am agăţat de ea şi i-am spus:
-Ia-mă şi pe mine la moooort!
Mama nu ne luase nici la mama mare la înmormântare, a zis că nu e pentru copii. Iar eu găseam că e foarte interesant. Mama nu voia în ruptul capului ca fetiţa ei, atât de sensibilă, fricoasă şi plângăcioasă, care se temea de întuneric, să fie şocată. Mă proteja enorm.
-Dar nu ţi-e frică?
-Mieeee? Nuuu!
-Precis?
-Sigur!
-Şi n-ai să plângi?
-Nu, n-am să plâng.
-Bine, atunci te iau.
M-a spălat, m-a pieptănat frumos, mi-a pus fundiţe în păr, fiindcă eram ditamai şcolăriţă, aveam aproape şapte ani şi, hai cu mine de mână la mort.
Acum, când scriu, nu pot să nu-mi aduc aminte de poezia lui Nichita: „Primul mort pe care l-am văzut în viaţa mea/ a fost un cal./ De aceea, ori de câte ori/ aud cuvântul moarte/ văd în faţa mea un cal.”
Nu, eu nu văd un cal, când aud de moarte. Văd aidoma scena fixată ca pe o peliculă pe creier, din copilărie. Scena se repetă şi-n vis, la nesfârşit, fiindcă eu am devenit puţin anxioasă.
Am intrat în cameră, după ce, pe hol, am fost întâmpinate de câteva femei în negru. În camera de la faţă, în mijloc, pe două mese, era aşezat sicriul. O ladă mare, lungă, cum mi s-a părut atunci, vopsită maroniu, din care atârna un voal şi danteluţe pe margini. Rezemat de perete era capacul, tapiţat cu mătase vişinie. Alături, o cruce pe care era scris numele moartei şi nişte cifre care nu prea ştiam bine ce înseamnă. Mai mult n-am văzut că eram prea mică şi masa era prea înaltă. Mie mi s-a părut că lada aceea era chiar mortul şi râdeam în sinea mea, cât de proşti sunt oamenii şi se tem de o ladă maro. Eu eram o vitează şi nu mă temeam de ea. Puteam chiar şi să o ating cu degeţelul, să văd ce se întâmplă. Peste tot erau flori în vaze, în glastre şi coroane foarte frumoase din garoafe. Era chiar plăcut. Dar persista un miros puţin dulceag pe care până atunci nu-l mai simţisem nicăieri. De jur împrejurul camerei erau scaune curbate, pe care stăteau vecinele, cu baticuri negre pe cap sau câte un element de vestimentaţie, fie bluze, fie fuste negre, pentru cinstirea răposatei. Nu mi se păreau deloc triste sau plânse. Una din femei a adus o tavă pe care erau aşezate vreo douăzeci de pahare cu vin roşu. Alta, a adus o fructieră de sticlă cu picior, plină cu felii de cozonac galben, pufos şi binemirositor. Pe atunci cozonacul se cocea numai acasă, în cuptor şi vecinele se întreceau care să-l facă mai înalt, mai pufos, mai parfumat, cu mai mult cacao sau nucă. Până aici îmi plăcea grozav. Am fost servită şi eu cu o felie apreciabilă. Am mulţumit cuviincios şi mi-am făcut cruce, pentru sufletul moartei. M-am căţărat pe un scaun să mănânc în voie. Cu felia groasă în mână eram aproape fericită, nu mă tulbura nici un gând, nici o imagine.
N-am apucat bine să înghit de două-trei ori, că au năvălit pe uşă, smulgându-şi părul şi ţipând, 4-5 femei îmbrăcate în doliu din cap până-n picioare, cu brodoade trase pe ochi de parcă erau ciori sau alte arătări, şi au început s-o bocească pe moartă.
-Getuţaaaaa! Te-ai duuuussss!…. Ne-ai lăsat singure….
-Căsicioara taaaa!….
-Curticica taaaa!…
-Lucruşoarele tale!…
-Cui i le-ai lăsat, Getuţo!…
-Acum ai să intri în pământ şi or să te mănânce viermii…
-De ce-ai plecat, Getuţaaaa!…
Era corul bocitoarelor pe mai multe voci, care mi-a ridicat pe loc părul de pe creştet şi mi s-a făcut frig. Am scăpat din mână felia de cozonac, am fugit la mama, care lăcrima discret în batistă şi mai schimba un cuvânt-două cu Eleonora Muscă, vecina căreia îi murise de curând un copil de 8 ani, călcat de o basculantă, chiar pe strada noastră.
-Mamă, am apucat-o eu strâns de mână, hai acasă! Hai acasă, îţi zic! am strigat eu la ea ca să acopăr corul bocitoarelor.
Mama a văzut că mă îngălbenisem la faţă şi că sunt pe punctul de a leşina şi m-a tras afară. Mă ţinea strâns, dar eu sughiţam şi spuneam doar o propoziţie scurtă, pe care o repetam:
-Hai acasăăă!…Vreau acasăăă!…
La un moment dat, mama m-a luat în braţe şi m-a purtat până în casă. Am adormit cu greu şi numai cu mama alături.
Anevoie mi-am revenit din şocul acela provocat de bocitoare. Şi asta a fost pentru mine, învăţătură de minte, să nu mai merg la mort. Şi m-am ţinut de cuvânt, în foarte mare măsură. Am evitat cât am putut. Până şi privitul unui cortegiu funerar, pe stradă, îmi făcea rău, provocându-mi coşmaruri.
Eram un copil foarte sperios, plângeam, nu stăteam singură în casă şi-mi era o frică teribilă de câini şi de întuneric. Nu m-am schimbat prea mult nici după o viaţă de singurătate.
Dar să revin la Domnişoara Bubulina, cum o porecleam noi, copiii, după ce văzusem filmul „Zorba Grecul”, cu Alan Bates, Anthonny Quinn şi Irene Papas. Bubulina era mascota noastră. Când o vedeau, copiii se ţineau de urma ei şi o maimuţăreau, o imitau în chip grotesc, cum merge, cum ridică mâinile şi cum vorbeşte, cu vocea ei piţigăiată. Eu cred că fiecare mahala are o Bubulină a ei. Îmbrăcată în fustele sau în rochiile ei lungi, demodate, evazate, cu pălării fistichii pe cap, pleoştite şi decolorate, cu mănuşi de dantelă până la cot, cu pantofi cu tocuri înalte şi fără flecuri, destul de scâlciaţi, mă miram întotdeauna cum îşi poate ţine echilibrul pe ei, cu ciorapi de nailon (lucru rar!), cu brăţări din mărgele de sticlă, lanţuri la gât şi agrafe în cocul ei, mai întotdeauna desfăcut şi cu şuviţele albe atârnând, era o perfectă „Nebună din Chaillot”.
Când avea o umbrelă în mână pe care o purta pe soare ori pe ploaie, noi o strigam „Mary Poppins!” Ea nu se supăra fiindcă ştia cine-i Mary. Noi aşteptam s-o vedem aterizând de pe case, cu umbrela în chip de paraşută. Cântând şi dansând step, pe tocurile pantofilor ei albi, crem, gri, roşii.
După plecarea mea de acasă – în lume! – n-am mai ştiut de ea multă vreme. Apoi am auzit c-a murit la azil, unde mama o vizita şi-i ducea bunătăţi şi dulciuri.
O fiinţă desprinsă din basm. Dintr-un basm numit, poate: bătrâna Domnişoară.
Curtea ei, pavată pe mijloc şi cu borduri din sticle colorate înfipte cu gura în jos în pământ, aşezate cu gust, una lângă alta, la aceeaşi mărime, marcând straturile de flori de fiecare parte. Era foarte lungă şi străjuită de pomi fructiferi. La poartă era un canal. În corpul de casă de vizavi stătea Domnişoara, cu două duzini de pisici împrejur. Descinsă din desenele lui Walt Diesney, un fel de Cruela Devil, fără răutate însă. Cu limba ei ascuţită şi vorba piţigăiată, slabă-ţâr, cu o anumită eleganţă şi manieră, căci învăţase la pension la măicuţele conventului „Notre Dame de Sion”. Ştia şi limbi străine. Îmbrăcămintea ei? Sorcovă. Nici pupăza nu s-ar fi putut împodobi mai ţipător şi mai amestecat. Avea o coafură la fel de ciudată ca şi îmbrăcămintea. Un coc ascuţit, prins în creştet cu spelci mari şi clame. Purta blănuri, şaluri, voalete, pene, mănuşi, bijuterii false. Avea şi pălării mari, cu voaluri şi cu pene, ori buchete de flori veştede, tocuri totdeauna înalte, erau proverbiale tocurile Domnişoarei, cred că avea mania pantofilor – de toate modelele şi culorile, ce fuseseră odinioară la modă, dar acum erau tare depăşite. Din cocul ei curgeau întotdeauna şuviţe pe care mama le numea „niţe” şi mă apostrofa mereu:
-Dă-ţi niţele din ochi, vrei să ajungi ca Domnişoara?
Niţele mele erau bretonul.
Aveam mai puţin de cinci ani, voiam să mă fac „artistă la teatrul la microfon” la fel cu Silvia Chicoş şi Domnişoara, văzându-mă prin curte, cum mă fandoseam, mă numea cu un surâs complice: „domnişoară” sau „domnişorică”.
Era în ochii mahalalei, cel puţin ridicolă, pentru că nu se potrivea deloc cu atmosfera sobră, simplă, sărăcăcioasă, a anilor ’50 şi după un război crunt, după secetă şi foamete, după stabilizare, cartele, haine pe puncte, lodene şi uniforme şcolare cu şorţuleţe pepit.
Pâinea neagră costa 2 lei iar dubla, rotundă, crăpată la mijloc, rumenă, 4 lei. Marmelada costa 5 lei kilu’ iar biscuiţii simpli, 8 lei.
Când prea puţine străzi erau electrificate şi maşinile de gătit foloseau încă petrol. În casă ardea câte o lampă cu gaz, cu sticlă afumată, de 6, 9 şi 12 sau câte un puchi ce ţinea loc de veioză.
La lumina aceea chioară, ne făceam lecţiile, în pat, sub plapumă, pentru că soba de tuci nu dovedea să încălzească încăperea, în care ploua veşnic. Nenumărate ambarcaţiuni navigau prin odaie de la găleţi, ligheane, cratiţe, la borcane de tot felul. Pic, pic, strop cu strop se putea aduna apă de ploaie de-o spălătură.
Dar să revin la Domnişoara. Glasul ei piţigăiat, beregăţit, „de cap”, (aşa cum spunea regizorul meu mai târziu când luam tonuri de cap, adică ascuţite şi nu-mi introduceam vocea în piept), era atât de caraghios de parcă ar fi fost Vrăjitoarea din „Înşir-te mărgărite” a lui Victor Eftimiu, rol pe care l-am interpretat mai târziu şi fără să vreau, o imitam perfect pe Domnişoara. A fost un rol de pomină, fiindcă se speriau copiii de mine şi nu mă mai recunoşteau.
Multă vreme după ce mă făcusem mare şi revenisem la casa părintească, mă striga la gard, când mă vedea prin curte, cu tonul ei, inimitabil, marcând fiecare silabă:
-Cezarina, ce mai faci, Cezarina!
Mâţele ei, peste 12, făceau pui continuu şi erau vestite în mahala. Dar avea domnişoara o grădină minunată, iar în fundul curţii, pomi fructiferi, vişini, caişi, gutui, zarzări, cireşi.
Şi tufe de liliac alb bătut şi lila, în tonuri aprinse ori mai palide. Mai avea iasomie şi crini albi. Nu ajungeam acolo, pentru că, în partea aceea a curţii locuia un câine uriaş şi veşnic supărat, care nu permitea intruşi, mai ales copii.
Odată, jucându-mă în balcon, venit Ion şi mi-a zis:
-Fata, (aşa mă strigau băieţii şi tata, niciodată pe nume. Doar mama îmi spunea: Cezarinica) ia perechea asta de pantaloni şi-i înmoaie la canal.
Aveam cişmea în curte, la poartă, într-un ţarc de pietre de pavaj mari şi ţuţuroiul se scurgea pe pietre, câtă vreme noi ne jucam sub el, căci ne plăcea, mie şi lui Costel să ne cam murăm, să ne stropim şi să ţipăm înfioraţi de răcoarea apei şi de plăcere.
Şi mă duc eu cu pantalonul lui de tergal, pe care şi-l făcuse recent (era băiat mare, mergea la jurii, la dans, îl invidiam grozav!) înmoi pantalonul cu mânuţele mele de cinci anişori. Îl duc în casă în braţe şi Ion îmi spune:
-L-ai muiat bine?
-Da.
-Asta se cheamă bine? Nu vezi că nu e ud peste tot? Mai du-te odată şi înmoaie-l ca lumea.
M-am dus.
De data asta am lăsat ţuţuroiul să curgă, am pus rufa jos şi l-am înmuiat fleaşcă.
Cu el curgând şiroaie, m-am întors în balcon. Ion l-a luat cu două degete, de parcă îi era silă de asemenea obiect de îmbrăcăminte, apoi a strigat:
-Mămico, ia vino încoace să vezi ce-a făcut fata.
-Ce-a făcut? a venit mama cu sufletul la gură, speriată că aş fi putut păţi ceva.
-Mi-a udat pantalonii! Şi eu cu ce mă mai duc la chermeză?…
Aşa era Ion. Făcea glume. Îi plăcea să mă sperie atunci când mă jucam singură, cu puţinele jucării confecţionate de mama.
Pe atunci părinţii şi-au cumpărat un teren de casă pe strada paralelă, Falezei, loc de vreo 200 de metri pătraţi, de la nea Milan. Şi spatele acestui loc era lipit de spatele casei Domnişoarei. Aşa se nimerise. Şi noi comunicam prin gardul din spatele curţii.
Se duceau ai mei de cu zori, împreună cu cei doi fraţi să muncească pe acest teren, să-şi ridice casă din chirpici. Era în 1955. Până în toamnă casa era gata. Dar pe mine mă lăsau acasă singură, fiindcă eram „fata” şi eram, prea mică, abia dacă aveam patru ani. Nu-mi plăcea să stau singură nici în ruptul capului. Plângeam în cotruţa geamului, cu ochii scurşi toată ziua spre noua curte unde erau cei mari, până adormeam. Mă găseau îngrămădită pe pervaz, închisă-n casă, adormită, în poziţii incomode şi mă luau în braţe în dormitor.
Când casa a fost gata, acoperită, ne-am mutat, deşi nu erau uscaţi bine chirpicii. De aceea era veşnic igrasie la noi. N-apucau să se usuce vara, că veneau ploile, zăpezile şi iar se ridica brâul de umezeală. Mama aşeza patul nostru acolo unde era mai uscat peretele. Dar umezeala aceea ne intrase deja în oase. În schimb, eram proprietari. Nu mai plăteam chirie la Domnişoara şi, singurele relaţii cu ea se petreceau la gardul din fundul curţii, unde ne striga.
Nu se ştie de ce nu se măritase niciodată. Unii spuneau că avusese un logodnic care o părăsise şi ei, îi cam săriseră minţile. Dar era blândă şi nu făcea rău nimănui. Să fi avut vreo 70 de ani atunci când noi ne-am mutat. A mai trăit peste zece ani, iar ultimii ani i-a petrecut la azilul de bătrâni. În curtea şi casele ei s-a mutat cu chirie madam Dorina Doroftei care avea un băiat, Sile, prieten cu Ion şi o fată, Maricela.
În casa părintească am stat până la 19 ani, după care am pornit spre alte tărâmuri. Aveam să mă întorc după puţin timp lui să-mi zidesc singură o casă nouă, în locul liliacului de la poartă, acolo unde mă jucam cu arici, melci, şopârle şi greieri, precum Lizuca în Dumbrava minunată. Aveam şi un Patrocle care era de fapt, o Patroclă, pe care strigam Fâţa.
Azi, de Ziua tuturor răposaţilor, mi-am adus aminte de Domnişoara şi am rostit în gând o rugăciune pentru sufletul ei zbuciumat, însingurat, dar nu din cale afară de rău, dimpotrivă.
O luminiţă pentru cei care au plecat singuri în lumea în care poate şi-au regăsit iluziile. Poate că acolo, Domnişoara şi-a dres rochiile, pălăriile, danteluţele, pantofii ei scâlciaţi, paltoanele cu blănuri roase de molii la gât şi, mai ales, şi-a găsit bijuteriile false, de sticlă colorată, pe care ea le purta cu atâta distincţie şi mândrie, precum „Preţioasele ridicole”, ale lui Moliere.

2 noiembrie 2008

Topice: Meditaţii | Comments Off on DOMNIŞOARA

Comentarii închise.