Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

După douăzeci şi unu de ani. Întâmplări adevărate (1)

de Cezarina Adamescu | Decembrie 17, 2010

Cât doar o fărâmă de viaţă – Începutul sfârşitului. -15-22 decembrie 1989-

Ceas matinal de iarnă. Mai sunt câteva zile şi se naşte Iisus. Acalmie. Gheme de ceaţă se bulucesc prin văzduh, aşternându-se molcom peste pământul umed şi rece. Negura aşează-n ferestre perdele de tul alburii, lăptoase. Angoasă perfidă. Pătrunde treptat în suflet, câştigă teren, se instalează în voie în ochiul întredeschis, parcă a pândă. Un păianjen inofensiv îţi locuieşte lăuntrul.
Caut să-mi înving starea de spleen, trebăluind prin hârţoage. Mai târziu, un aflux de solicitanţi îmi vor răpi răgazul necesar psihanalizei. N-am vreme nici măcar să-mi sorb ceaiul de sunătoare şi să-mi iau două buline pentru echilibrarea metabolismului. Abia spre prânz prididesc să caut o scorbură, pentru – măcar cinci minute – de lucidă odihnă. În timp ce iau un breakfast întârziat, directoarea clubului intră în instituţie valvârtej, cu o smucitură de uşă, mă sperie ca întotdeauna, intrarea ei intempestivă. E are „drept de control”, încearcă uşi, ferestre, dulapuri, fichete metalice, aşa, ca să fie în treabă, cercetează atent, e vi-gi-len-tă!
De data aceasta mă scuteşte de acest inutil control şi-mi comunică sec:
-Pe data de 17 decembrie, trebuie să mergi la Bacău la o consfătuire cu lectorii şi propagandiştii, pentru trei zile. Voi fi şi eu acolo. Fii atentă: ai de raportat acolo despre…. (şi-mi comunică un generic lat de mai bine de-o palmă, impregnat cu majuscule), ceva în sensul: Dezvoltarea conştiinţei înaintate a omului nou…etc. Obosesc scriind acest generic. Obosesc făcând slalom printre atâtea fraze bombastice. Mă umileşte, mai ales starea aceasta de oarbă supunere.
Nu am de ales. Scriu şi tac. Tac şi scriu. Înghit noduri seci.
Paula Rusu, cu un aer triumfător, după ce termină de dictat cu dicţie şi aerul ei pedant, atât de caracteristic unui cadru didactic care nu profesează, respiră adââânc ( parcă-i Domnişoara Cucu –sau, în dublă ipostază, profesoara Cosâmbăceanu – personaj emblematic al lui Tudor Muşatescu din „Profesorul de franceză” – eu numai aşa o văd!). Îşi îngăduie o pauză pentru a trage câteva guri de aer. O las să respire şi întreb:
-De unde a venit „indicaţia” asta?…
-De unde vin toate indicaţiile. De la Consiliul Judeţean al Sindicatelor. Vezi că s-a primit telex. Eşti nominalizată. N-ai voie să mori, să te îmbolnăveşti, să naşti sau să avortezi în aceste zile, mai zice Paula cu aer de învingătoare.
-Ei, dacă s-a primit şi telex, zic eu înciudată, cu un umor care nu-mi reuşeşte. Şi dacă mai sunt şi nominalizată… Câţi n-ar da să fie „nominalizaţi”…
-Hai, gata. Îmi retează avântul şefa instituţiei culturale unde, cu smerenie lucrez de aproape 20 de ani. Alcătuieşte RAPORTUL şi du-te la Judeţ pentru viză. Duminică dimineaţă, plecarea. Înţelegi? N-ai de ales, răspunde tot ea, mutrei mele nedumerite şi total neputincioase.
Mă revolt.
-De ce trebuie să prezint eu un raport cu „sarcinile sindicatelor… Ce, eu reprezint direcţia, instituţia?…
-Nu pune întrebări retorice şi nu forţa uşi deschise, îmi declară sentenţios şi puţin sibilinic, Paula Rusu. Ţi-am spus că ai fost desemnată.
În faţa acestui argument covârşitor, nu mai am replică. Înghit iar noduri seci. Nu vorbesc ca să nu mă bâlbâi.
Acestea fiind spuse, madama (Cosâmbăceanu, – nume imposibil de ţinut minte) îşi face ieşirea cu un aer preţios, având pe deplin conştiinţa misiunii îndeplinite. După plecarea ei, la fel de furtunoasă ca şi intrarea, rămân vreme îndelungată cu ochii aţintiţi pe genericul acela kilometric. Nu e primul care mi se pare fără sens, inutil. Ca şi o consfătuire pe această temă. Oare nu s-au înţeles bine sarcinile şi indicaţiile ce decurg din strălucitele şi magistralele documente recente, atât de greu de ingurgitat pentru omul comun? De ce trebuie să le mai explic şi eu? Pe cine trebuie să „luminez” cu ele? De ce suntem mereu obligaţi să minţim până şi între noi, ca într-un joc al trişatelor jocuri, de-a ţărâna în ochi? Cine nu cunoaşte adevărata faţă a lucrurilor şi are nevoie de „prelucrări” nesfârşite, raportări şi rezumate succinte?
Ce să fac? Mă simt ca un pacient înainte de operaţie, cu trupul şi cu sufletul devastat de boli incurabile.
Starea proastă se accentuează spre seară şi nu-mi revin deloc, cu toată muzica pusă pe disc. Şi doar ea mi-a slujit drept paliativ unor stări de profundă depresie. Încerc alt pai. Citesc poezie. George Iarin – „Biblioteca pierdută”. Excelent, excelent! Parcă mă mai luminez. Dar, îl abandonez după cinci minute, exasperată. Nu din vina lui. Iartă-mă, domnule Iarin, o să te amân puţin pentru când o să-mi intru în stare, ca să te gust, aşa cum meriţi. Dumneata n-ai nici o vină, dar pe mine mă apucă o furie de-mi vine să arunc o bombă în casa celui care nu ştie altceva decât să trimită „indicaţii”. Nu pot să mă concentrez sub nici o formă. Iau un distonocalm şi două extraverale. Mă trântesc în fotoliu şi aştept efectul. Neam!
Uf! De ce durează atât? N-am nici un chef de nimic, vestea plecării la Bacău m-a dat peste cap de-a binelea. S-au adunat cam multe, pe fondul unei acute lipse de bani care m-a dus la o stare de disperare existenţială. Mal-de-vivre! Apoi, boala neaşteptată a tatei, neputinţa mamei de a-l îngriji singură, spital, medicamente, regim strict, rând la cote, goana disperată de „a apuca” ceva de mâncare. Cine să aibă grijă de ei? Zilnic, cozi la pâine, cozi la cartofi, cozi la zahăr, cozi la regie, la băcănie, la toate unităţile. Coadă la viaţă. Coadă la respirat aerul pur care dintr-o dată devine de nesuportat.
Îmi închipui viaţa stăpânită de un uriaş Mefisto cu o coadă straniu îmbârligată peste grumajii norodului. Am început s-o iau razna, mi-e lehamite. Da, chiar asta e starea: IMENSA LEHAMITE.
Deznădejdea mea naşte pui vii şi-i devoră cu lăcomie. Se preface apoi în caracatiţă, are zeci de tentacule. Noaptea am coşmaruri. Visez foarte des că mătur, că fac curăţenie generală, case dărâmate, dinţi căzându-mi, ori clătinându-se. Nu-i a bună. Ar trebui făcută, din când în când o curăţenie generală, o epurare, prea s-au înmulţit leprele şi semidocţii. Într-o noapte visez soldaţi înarmaţi, avioane, miliţieni, focuri de armă prin aer, explozii, case în flăcări. Mă ascund, dar sunt numaidecât descoperită şi somată să mă predau. Se pare că voi fi arestată. Nu reiese pentru care motiv. Mă trezesc brusc cu o senzaţie de durere în întreg organismul, până şi pielea „de găină”, mă doare.
Mă simt obosită, cu dureri cumplite de cap. Subconştientul lucrează continuu cu vrednicie şi sârg. Am 38 de ani, dar parcă aş avea dublu.
Până joi, mă frământ inutil, cu o disperare mută în ochi şi în glas. Nu mă mai înţeleg cu nimeni. Sunt nervoasă, urâcioasă, ciufută.
Miercuri noapte am terminat de redactat materialul la maşină, până după ora 12. E într-o primă formă, urmând ca a doua zi să-l revăd la serviciu, să-i dau o formă mai îngrijită. Ca să-l mai umanizez, îi adaug câteva inflorescenţe stilistice. De bine, de rău, m-am mai calmat. Fie ce-o fi.
Vineri dimineaţa, la prima oră, mă înfiinţez la Judeţ, cu un sentiment de eliberare. „Va trece şi asta”, îmi spun, ca de atâtea ori, ca să mă încurajez singură: „Ustură, da’ trece”, vorba mamei.
Mă primeşte imediat tovarăşa Florica, eminenţa cenuşie a culturii şi a scriitorilor gălăţeni, ocupanta fotoliului de onoare la toate vizionările, spectacolele, prezidenta onorifică a tuturor juriilor şi comisiilor judeţene, care „operează” la sânge textele şi creaţiile artistice ale profesioniştilor şi ale amatorilor de literatură şi artă.
E de puţină vreme în noua funcţie de – diriguitoare a culturii judeţene – şi, cu toate că a împlinit vârsta de pensionare, a făcut demersuri disperate la Bucureşti să-şi continue activitatea, fie şi dând la o parte pe un coleg tânăr şi cu forţe proaspete.
E primul contact pe care-l am cu distinsa tovarăşă. Mă recomand. În loc de binecunoscutele formule de politeţe elementară: „Bună ziua, luaţi loc” ( chiar dacă nu – „vă rog”!) mă ia în focuri. Un adevărat tir de artilerie.
-Unde te trezeşti dumneata?…De ce n-ai venit ieri să-mi aduci materialul?…
-De ce să vin ieri, îndrăznesc, când am fost chemată azi?
-Fii, te rog, cuviincioasă. Dacă o dată se mai întâmplă aşa ceva, să ştii că poţi să nu mai calci deloc pe aici. Ei, comedia dracului! – mă înjură birjăreşte cucoana şi-mi simt obrajii arzând.
-Dar…reuşesc să îngaim, nu am fost anunţată ieri, ci azi, am carneţelul unde mi-am notat, vi-l pot arăta.
-Nu discut. De altfel, i-am informat şi pe tovarăşul prim secretar de pe platformă şi pe tovarăşul Neaţu. Şi să ştii că asemenea acte de indisciplină nu tolerăm. Spune-i şefului dumitale, că dacă noi nu vrem, nu te mai plătim.
Rămân consternată. Nu ştiu de unde a plecat greşeala. Sunt picată din lună şi practic, n-am cum să demonstrez acestui monstru feminin, că n-am ştiut nimic.
-Tovarăşă preşedintă, insist totuşi, pe cine aţi anunţat? Să pot verifica, întreba… gafez fără voie. Eu nu am telefon la serviciu…
-Să mă verifici tu pe mineeeeeeee? Dar nu ţi-e ruşine? Cine te crezi? Cum te cheamă pe dumneata, tovarăşa?
Încerc s-o dreg:
-Să verific cine a primit anunţul pentru mobilizare la consfătuire.
-Bine, bine. Să nu mai discutăm. Dă-mi raportul.
E vădit enervată. Nu-i plac sau nu-i convine ceva din vestimentaţia mea, din faptul că port ochelari, sunt supraponderală sau pur şi simplu fiindcă port pantalon din velur de culoarea ierbii crude şi geacă matlasată neagră.
Începe să citească înciudată, mărunţind iute din buze. Am mai văzut şi la alte persoane genul acesta de citit. La cuvintele mai dificile, se chiompăneşte, silabisindu-le. Bate ritmic cu un creion negru în blatul melaminat al biroului „propriu şi personal” şi gestul îmi aminteşte de alte bătăi dezordonate ale aerului cu mâinile, la distinsul şi iubitul nostru conducător suprem. Gesturi supreme de „tot înainte”, câte două-trei la fiecare cuvânt, tot atât de nelalocul lor şi lipsite de sens ca şi acestea săvârşite de acritura din faţa mea. Comparaţia e deplasată, recunosc, dar un drăcuşor cu ochi verzi îşi vâră mereu corniţele şi codiţa şi-mi modifică imaginile, schimonosindu-le până la grotesc.
O privesc atent. Nu-mi îngădui s-o întrerup nici cu un gest. Vreau s-o observ bine. În clipa aceasta e unica dorinţă. Să-mi rămână aşa în minte, cu încreţiturile de pe buza superioară accentuate a nemulţumire, cu ochii mijiţi şi faţa schimonosindu-se în efortul suprem al înţelegerii textului. O făptură despre care orice om de bun simţ ar spune deschis: „Bine că nu am de-a face cu dânsa.”
Până azi n-am avut decât rare prilejuri de a o asculta îndeaproape. Totdeauna „prezida” la o masă îndepărtată şi roşie, dedesubtul unui tablou pe care, vrând-nevrând trebuia să-ţi arunci ochii. Rece, caustică, severă, inaccesibilă. Dar poate că exageram atunci. Umblă vorba printre colegii mei şi printre activişti că şi-a montat acasă, în dormitor, oglinzi pe tot plafonul, să se poată vedea în toate „poziţiunile”. Dar parcă nu-mi vine să cred, căci „ţăţica” numai perversă nu pare a fi.
Mi-am propus să aştept şi să mă stăpânesc. Laşitatea asta minoră are darul de a mă indispune şi mai mult. Sunt slabă, recunosc. Muncesc aici de 20 de ani, distinsa tovarăşă nu mă cunoaşte. Mi-am dăruit viaţa Cărţii. N-am avut până acum abateri, nu mi-am permis să mă joc cu pîinea cea de toate zilele. Nici n-am ieşit în evidenţă printr-un exces de zel care mi se părea inutil. Am stat în banca mea, urmând politica sfântă a bunului simţ şi a măsurii, fiindcă aşa îmi e firea. Nici cu alte ocazii nu prea sar calul, decât atunci cînd mi se pare absolut inevitabil. E un punct de vedere care nu prea îmi face cinste, dar am socotit că e mai bine aşa, deşi de cele mai multe ori am pierdut din această pricină.
Mă refugiam de tot ce nu-mi făcea plăcere. Aveam unde. În cărţi, în artă, în muzică. Şi dacă ceva nu era frumos, atunci îl înfrumuseţam eu, astfel ca să fie acceptabil. În aceste ţinuturi fabuloase (doar ale mele) nu mă putea atinge nimeni cu ameninţările lor de fier, cu veninul privirii şi-al vorbei, cu pumnalele faptelor. Printre cărţi mă simt oarecum protejată. Am, cum s-ar zice, un spate.
Abia aşteptam şi de această dată să se termine supliciul acesta al supunerii ca în faţa unor forţe oarbe şi dezlănţuite.
În căsnicie adoptasem un sistem, nu prea academic, e adevărat, dar care mă ajuta aproape de fiecare dată să ies la liman. Recitam în gând ceva frumos, Esenin, Eminescu, Nichita Stănescu, Marin Sorescu atunci când eram nevoită să mă cert. Partenerul credea că astfel recunosc prin tăcere că am greşit şi că-mi pare rău. Dar eu eram departe. Îi luam drept martori pe virtualii mei iubiţi cu care colindam încăperile închipuirii şi care-şi revendicau periodic, în sufletul meu întâietatea. Astfel am rezistat câţiva ani într-un mariaj greşit din capul locului.
Şi de data aceasta am procedat la fel, în vreme ce distinsa şefă a culturii se îndeletnicea cu parcurgerea vădit silită a textului meu migălit două nopţi la rând. Ieşiseră vreo 7-8 pagini bătute la maşină.
-Măi, tovarăşa, am impresia că mata n-ai citit bine titlul lucrării. Ia mai uită-te o dată. (Pauză ca să-mi înving perplexitatea. Buze muşcate până la sânge). L-ai citit? mă chestionă ea fără milă. Aşa cum l-ai întocmit, nu răspunde la temă. Iar în titlu se cere clar: sarcinile ce revin sindicatelor din istoricele hotărâri, etc. privind însuşirea documentelor de partid şi de stat, îmi precizează ea în mod inutil. Ai înţeles? Şi mai termină cu floricelele şi cu lacrimile. Prea multe flori şi dantele. Uite aici, cuvântul „suflet”. Să-l tai fiindcă e cuvânt mistic. Nu avem voie să vorbim despre suflet. Ce eşti vreo sectantă? Crezi în suflet, în spirit sau alte chestii de-astea obscurantiste? Mai sobru, tovarăşa, mai sobru. Ce tot îi dai cu „focul sacru al cetăţii?” Ce fel de foc sacru? Taie întâlnirile cu autorii de cărţi să nu se creadă că sunt alt fel de întâlniri, amoroase ori mai ştiu eu ce. Pricepi?
Ar fi trebuit să roşesc. N-am vrut să roşesc. Mi-am dat seama cât de inutil, cât de ridicol ar fi fost să-i explic eu îndoctrinatei ce înseamnă o întâlnire scriitor-cititor, câte infinite nuanţe poate avea şi ce constituie pentru ambele părţi, câte idei şi aspiraţii pot decurge din acest dialog fructuos care se poate închega. Câte lucruri nu poţi afla despre laboratorul de creaţie al autorului, despre tainele, cu adevărat miraculoase, ale creaţiei.
În ce mă priveşte, au constituit întotdeauna ocazii de adevărată sărbătoare, ele erau minunatele mele festinuri la care mă duceam cu sufletul deschis şi mă întorceam cu el încărcat, gata să se reverse şi dăruiam apoi şi altora din acest prinos.
Ce putea înţelege din toate acestea, cucoana nervoasă din faţa mea?
-Uite ce e, mi-a propus ea un târg. Eu plec la o plenară la casa de cultură, ia materialul înapoi şi până la ora 14,00 mi-l refaci în manuscris şi te prezinţi mata la ora 14,00 să-l discutăm, frază cu frază. S-a înţeles? Bună ziua.
Sunt concediată fără drept de replică. Întreaga mea trudă s-a risipit în deşert. Alt travaliu, de data aceasta mai anevoios şi cu atât mai ingrat. Ce să scot şi ce să adaug? Scot sufletul, florile şi focul cel sacru. Şi ce mai rămâne? Genericele, scrise evident, cu majuscule.
Tâmpită mai sunt! Am vrut să îndulcesc întrucâtva inimile. Era ca o cerere de iertare pentru ceea ce sunt nevoită să îndrug. Aşa-mi trebuie. Doar ştiu că astfel de inimi nu pot fi mişcate cu flori sau cu foc sacru. Îmi aduc aminte o zicere proprie: „Nu căuta în cămin cenuşa focului sacru”. Astfel de oameni s-ar apuca să scormone-n sobă şi să înlăture urmele care le-ar fi putut murdări preţioasele covoare. Ce să fac? Sunt într-o grea dilemă. Dacă procedez după „indicaţii”, voi intra şi eu în rândul celor cu suflet şi chip împietrit, automatizat, insensibil la orice licărire de frumos, dacă n-o ascult, n-o să mai mănânc pâine cu ea multă vreme fiindcă am auzit că e foarte răzbunătoare. Doamne, arată-mi Tu ce să fac!… Numai Tu poţi să-mi păstrezi măcar sufletul nealterat….

Plec pe stradă obidită, nu răspund la bineţe nimănui, de ciudă îmi dau lacrimile. Nu aveam eu destule pe cap? În astfel de zile, îmi vine foarte lesne în minte ideea că fac inutil umbră pământului. Pe cine ar mâhni, dacă…?
Risc s-o iau razna. Nu mă decid dacă să merg la serviciu sau să mă duc direct acasă. Paşii mă poartă maşinal spre casă. Abia în cartierul Mazepa îmi dau seama că, de fapt, acolo voiam să ajung, să pot plânge nestingherită, pentru toate zilele şi nopţile din urmă.
Lângă casă mă întâlnesc cu un scriitor cunoscut, autorul „Defoniei”. Mă vede abătută. Mă întreabă ce s-a întâmplat. Îi explic sumar.
-Aaaa…nu e nimic de făcut cu tovarăşa. Noi n-am putut s-o scoatem la capăt cu ea până a plecat. Ca s-o ameţim îi făceam uneori complimente: că arată bine, că-i stă bine coafura, etc. Îi ofeream flori. Doar aşa puteam să ne întâlnim cu scriitorii în vreo şedinţă. Altfel ne interzicea, de frică să nu fie vreo adunare subversivă. Se temea de noi şi ne ura din această pricină. O îmbunam şi noi cum puteam. Fă şi tu la fel. Admiră-i rochia sau alte dichisuri muiereşti de-ale voastre. Şi mai ales, fii cu ochii în patru. Dacă te pune la ficaţi, nu scapi de răzbunarea ei. E ranchiunoasă şi rea. Te zvârle de nu te vezi. Ai grijă. Succes. Pa!
Vorbele prozatorului din stirpea lui Preda, cum a fost cotat, au menirea de a mă îngrijora şi mai tare. Sare pe rană. Uite în ce încurcătură am intrat. S-ar putea să mă coste scump, să-mi pierd şi serviciul, ceea ce ar fi catastrofal pentru mine. Îmi propun să fiu atentă şi să mă abţin de la orice comentariu.
Acasă iau două pastile de distonocalm şi încep „demolarea”. Frază cu frază. Nu mai folosesc nici o metaforă, căldura care se iscase între fraze s-a risipit, îmi îngheaţă pe buze, pe inimă. Tai, rup, modific. Pun în locul lor fraze convenţionale, de atâtea ori auzite în ultima vreme, ştiute pe de rost până la saturaţie şi imprimate direct pe meninge.
Nu trebuie să mă mai documentez. Sunt familiarizată cu termenii. Vor cât mai multe minciuni? Bine, fie. Asta vor avea.
Plec din nou la Inchiziţie, la cenzură. De data aceasta mă întâmpină ceva mai calmă:
-Ia să vedem ce-a ieşit, spune şi-mi ia din mâini materialul. Îl parcurge destul de repede, se vede că şi dumneaei ştie pe de rost duium de asemenea fraze de convenienţă. Doar e expertă în documente. Nu trebuie să le mai urmărească atent înţelesul, neavând nici un pic de originalitate.
Eu mă gândesc în acest interval cât ea parcurge textul, la un final utopic pentru toate stările mele de frică, de laşitate, de convenţie. Visez riposte vehemente, visez dintr-o dată să-i strig adevărul în faţă acestei cucoane, să văd cum va reacţiona, indiferent de consecinţe.
N-aveam de unde să ştiu, nici nu visam, că doar după două-trei zile, avea să înceapă sfârşitul lor, al celor în faţa cărora trebuia să tremurăm acum. Apoteoza unui regim de teroare psihologică în care am fost constrânşi să nu fim noi înşine.
Deja la Timişoara începuseră manifestaţiile de stradă, dar eu nu ştiam acest lucru. Visam în legea mea, ceea ce alţii înfăptuiau deja cu preţul vieţii lor.
Din motive lesne de înţeles nu fac nimic din ce aş fi vrut, dar deja mă simt mai bine. Parcă aş fi urmat lecţiile de „gimnastică sentimentală” ale lui Vasile Voiculescu. Iubesc şi urăsc la comandă. Dispreţuiesc la comandă. Exerciţii de dispreţ şi de ură în intimitate pentru ca în public să mă simt liniştită, calmă, echilibrată. Nu ştiu dacă metoda este bună, dar deocamdată nu-mi îngădui o alta.
Tovarăşa se miră că nu scot un cuvânt. O privesc numai, insistent şi cu vădită insolenţă. Nu ştie ce să creadă. Îmi bat joc de ea sau sunt de bună credinţă? Pe undeva, un infim al şaselea simţ, o vesteşte cam ce gânduri nutresc pentru dânsa, fiindcă mă priveşte ca pe-o gânganie. Din ochii ei cenuşii, mijiţi, de viezure, ţâşneşte flama ucigătoare a urii. Mă prefac a nu sesiza. E un joc destul de perfid. Fiecare se preface.
-Uite, cât am stat la plenară ţi-am făcut o schemă. Pe scheletul acesta trebuie să brodezi mata frazele. Trebuie să pui accent pe Implimentarea muncii cu cartea în amplul proces de formare a omului nou. Ce acţiuni ai iniţiat în acest sens, ca cum ar fi: simpozioane, dezbateri, etc., etc. Mă prefac a nu sesiza cacofonia, agramatismele.
Gata, mergi acasă şi refă-l şi duminică ne întâlnim în gară.
Plec împleticindu-mă. Nu ştiu pe unde calc. Cu toate distonocalmele, fierb. Asemenea crasă incultură în fruntea culturii gălăţene, ca cum şi ca când s-ar implimenta un cuţit în pieptul tânăr şi curat al culturii şi artei…Mă doare ca de propriul trup sfârtecat şi ciuntit, pângărit fără milă.
În stradă, lângă clădirea Casei de ajutor reciproc a pensionarilor o întâlnesc pe directoarea clubului (domnişoara Cucu) unde-mi desfăşor activitatea şi unde se află şi biblioteca siderurgiştilor gălăţeni. Nu e mai puţin supărată ca mine. Îmi spune că a fost jignită de acceaşi distinsă tovarăşă Florica, care a făcut-o nesimţită şi indisciplinată. Ne-a reclamat pe amândouă la conducerea de partid de pe platformă şi aceasta l-a chemat pe preşedintele sindicatului şi l-a muştruluit. Cum adică „nu ne dă voie el să mergem la şedinţele consiliului? Ce e lipsa asta crasă de indisciplină?” Aflu acum că şeful îşi asumase întreaga răspundere a lipsei noastre de la şedinţele de consiliu. Deci, asta era. Normal ar fi fost să ştiu şi eu, însă. Pentru a doua oară trec în ochii primului secretar drept indisciplinată şi din nou, fără o vină reală. Cu un an înainte, tot în urma unei neînţelegeri şi a unei neglijenţe, când nu dădusem la timp principalele documente politice la cabinetul de partid, era cât pe ce să-mi pierd slujba. De fapt, a fost un concurs nefericit de întâmplări, nefavorabil mie, dar pe care n-am avut prilejul să-l dezvălui, pentru că, evident, nu am avut nici dreptul la replică. Mi s-a pus doar în vedere să nu se mai repete.
E lesne de închipuit că nici preşedintele de sindicat n-o înghite pe această nobilă „Florică” şi nu se socoteşte supus ordinelor ei, în pofida faptului că e reclamat, ameninţat, blamat, „tras pe urechi” tovărăşeşte. Bine, dar ce vină avem noi?
Directoarea plânge. De nervi face spumiţe albe la colţurile gurii. Ia în mers câteva sedative, nu am timp să văd ce. A plâns şi la consiliu. S-a ascuns în closet şi a plâns în voie până s-a răcorit. Mi-a ascultat sfaturile date demult, de a nu se umili plângînd, în faţa nici unui şef. Şi postul ei atârnă de un fir de bunăvoinţă din partrea Floricăi Şerban.
-În 22 de ani de muncă, zice Cosâmbăceasca, nimeni n-a îndrăznit să mă facă indisciplinată, muncesc din zori şi până-n noapte cu artiştii amatori, le ştiu toate necazurile toate defectele, şi câţi dinţi au în gură, toată viaţa trecută, prezentă şi viitoare. Numai că nu i-am spălat şi pe picioare. Una două, scoate-i din producţie şi du-i la repetiţie, una s-a măritat, altuia i-a născut nevasta, doi s-au despărţit, nu ştiu cui i-a murit cineva… Îi cunosc pe toţi şi mă cunosc şi ei ca pe un cal breaz. Şi ea să mă facă nesimţită? Mă cunoaşte doar, de când eram amândouă activiste la UTC la judeţ şi ştie câtă râvnă depuneam ca să-mi îndeplinesc sarcinile.
Directoarea nu-şi poate stăpâni indignarea. E plină de obidă. I-a ajuns probabil cuţitul la os şi ei.
-O fi un Dumnezeu şi pentru noi, îi spun ca s-o încurajez, deşi îmi trebuie şi mie mult curaj să trec peste aceste mizerii diurne.
Mi-e şi milă de această femeie micuţă, energică, volubilă, un taifun care mi-a pricinuit de zeci de ori necazuri mari la slujbă.
Ne despărţim cu un vag sentiment de înţelegere şi solidaritate ca doi slujitori bătuţi pe nedrept de acelaşi stăpân.

– va continua –

Topice: Meditaţii | Comments Off on După douăzeci şi unu de ani. Întâmplări adevărate (1)

Comentarii închise.