Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

TRADIŢII DE CRĂCIUN ÎN ISTORIA POPOARELOR LUMII

de Gheorghe Stroia | Decembrie 24, 2010

CÂTEVA LUCRURI, MAI PUŢIN CUNOSCUTE:

În fiecare an, sărbătorim nașterea lui Iisus Hristos în data de 25 decembrie. Există însă nenumarate tradiții legate de aceasta sărbătoare despre ale căror origini nu cunoaștem foarte multe lucruri și despre care, cu siguranță, ai vrea să afli mai multe detalii. Spre exemplu, care este rolul vâscului și al plantei Poinsettia (Steaua Crpciunului), de unde a apprut tradiția cu acadelele în formă de bastonaș pe care le atârnăm în fiecare an în bradul de Crăciun și multe alte lucruri la fel de interesante?

CUM S-A STABILIT DATA CRĂCIUNULUI… Ideea de a celebra Crăciunul, în data de 25 decembrie, își are originea în secolul al IV-lea. Biserica Catolică a dorit să eclipseze festivitatile și sărbătorile unei religii păgâne rivale care amenința existență creștinătății. Romanii celebrau nașterea zeului lor Soare, Mithras, în jurul acestei perioade din an. Deși nu era o practică populară și nici chiar recomandată să îți serbezi ziua de naștere în acea epocă, liderii bisericii au considerat că, pentru a putea intra în competiție cu religia păgână, trebuie, la rândul lor, să organizeze sărbătorirea nașterii lui Iisus Hristos. Desi nașterea lui Iisus se crede că ar fi avut loc în primăvară, data de 25 decembrie a fost aleasă ca dată “oficială” de celebrare a lui Iisus Hristos, pentru a putea eclipsa, în sfarșit, religia păgână și festivitățile acesteia.
În Statele Unite ale Americii, Crăciunul a “prins” destul de greu. Primii coloniști considerau că aceasta este un ritual păgân. În perioada colonială, Crăciunul chiar a fost interzis prin lege în Massachusetts.

VÂSCUL, SIMBOL AL PROSPERITĂȚII… Cu 200 de ani înainte de nașterea lui Iisus Hristos, druizii foloseau vâscul pentru a sărbători sosirea iernii. Aceștia adunau această plantă verde, un parazit care creste pe alți copaci și o foloseau pentru a-și decora locuințele. Druizii credeau că planta avea puteri vindecătoare speciale pentru o gamă foarte largă de afecțiuni, de la infertilitatea femeilor până la indigestia cu otravă. De asemenea, scandinavii considerau că planta este un simbol al păcii și al armoniei. Asociau vâscul cu zeița lor Frigga, patroana dragostei. Obiceiul de a te săruta sub o crenguță de vâsc probabil ca a derivat din această credință ancestrală. La început, biserica a interzis utilizarea vâscului în sărbătoririle pregătite pentru Crăciun, din cauza originilor sale păgâne. Într-adevar, preoții au sugerat, mai degrabă, folosirea lilicelor, ca un substitut adecvat pentru plantele Crăciunului.

POINSETTIA SAU STEAUA CRĂCIUNULUI… Aceste plante sunt originare din Mexic și sunt numite dupa primul ambasador al Americii în Mexic, Joel Poinsett. El este cel care a adus aceste plante în America, în anul 1828. Mexicanii din secolul al XVIII-lea credeau că aceasta plantă simbolizează Steaua din Bethleem. Astfel, Poinsettia a început să fie asociată cu Crăciunul. În fapt, floarea acestei plante este mică și de culoare galbenă. Însă în jurul său se află frunze mari, de culoare roșie, care adesea sunt confundate cu petalele Poinsettiei.

BRADUL DE CRĂCIUN, O TRADIȚIE FĂRĂ DE CARE NU NE IMAGINĂM ACEASTA SĂRBĂTOARE… Bradul de Crăciun își are originea în Germania secolului al XVI-lea. Era obișnuit pentru poporul germanic să decoreze brazi, atât în interiorul unei locuințe, cât și în afara acesteia, cu trandafiri, mere și hârtie colorată. Se crede că Martin Luther, reformatorul protestant, a fost primul care a aprins lumânările din bradul de Crăciun. Venind acasa într-o seară de decembrie întunecată, în apropierea Crăciunului, acesta a fost uimit de frumusețea luminilor care străluceau printre ramurile unui brăduț din fața casei sale. Luther a împodobit apoi bradul de Crăciun din casa sa cu lumânări. Bradul de Crăciun nu a fost utilizat la scară largă în Marea Britanie până în secolul al XIX-lea. Acesta a fost adus în Pennsylvania de catre germani, în jurul anilor 1820.

SIMBOLUL XMAS, CARE SEMNIFICĂ SĂRBĂTOAREA CRĂCIUNULUI… Aceasta abreviere pentru Crăciun, Xmas (Christmas, în limba engleză), este de origine greacă. Cuvântul grecesc pentru Hristos este Xristos. În timpul secolului al XVI-lea, europenii au început să folosească inițiala numelui lui Hristos, “X”, în locul cuvântului “Christ” din termenul “Christmas”, ca o prescurtare a numelui acestei sărbători.
Deși creștinii de la începuturi știau ca X-ul din nume înlocuia numele lui Hristos, creștinii de mai târziu, care nu cunoșteau originea grecească a acestui nume, au considerat că abrevierea “Xmas” este doar o formă de lipsă de respect.

CRĂCIUNUL PE GLOB

CRĂCIUNUL ÎN AUSTRALIA… Australienii locuiesc pe cea mai mare insula din lume care este în același timp și cel mai mic continent. Majoritatea emigranților din Australia au venit aici din Anglia și Irlanda și au adus cu ei obiceiurile și traditiile respective. În Australia vremea este opusă față de ce se întamplă la noi și ei sărbătoresc Crăciunul în timpul vacanței de vară. Cel mai popular eveniment al sărbătorilor de iarna din Australia este denumit “Colinde la lumina lumânării”. Oamenii se întâlnesc noaptea, aprind lumânări și cântă colinde. Australienii sunt mari iubitori de activități în aer liber. Le place să înoate, să facă surf și să se plimbe cu bicicleta. În sezonul sărbătorilor de Crăciun, australienii își decorează casele cu ferigă, frunze de palmier și cu mici flori colorate care apar în această perioadă. Unele familii împodobesc și brazi. Pentru australieni, sărbătoarea Crăciunului începe la sfârșitul lui noiembrie, când în scoli și în biserici se montează piese de teatru cu nașterea lui Isus. În toată luna decembrie, australienii cântă colinde. În ajunul Crăciunului, toată comunitatea merge la biserică, iar copiii îl așteaptă pe Moș Crăciun să vină cu daruri. După deschiderea cadourilor în dimineața de Crăciun, familia ia micul dejun, compus din ouă și suncă și apoi merg din nou la biserică. După întoarcerea de la biserică, întreaga familie și prietenii se strâng la masa de Crăciun. În unele familii se mănâncă curcan și budincă cu stafide și coniac. Alte familii fac grătar în curte. Unii australieni merg la plaja sau la picnic în ziua de Crăciun. A doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie, australienii strâng bani pentru poștaș, măcelar și pentru cel care aduce ziarul pentru a le mulțumi pentru ajutorul oferit în anul ce tocmai se termină. Anul Nou este încă un moment special pentru toată lumea, cu muzică, dans și petreceri. Pe 6 ianurie, australienii organizeză încă o petrecere, pentru a celebra sfârșitul sărbătorilor de Crăciun.

CRĂCIUNUL ÎN BETLEEM… În micul oraș în care se spune că Isus s-a născut este împodobit în fiecare an. Biserica Nativității din centrul orașului strălucește în preajma sărbătorilor de Crăciun. Steaguri și decorații strălucitoare împodobesc biserica. În Ajunul Crăciunului, localnicii și vizitatorii se adună în biserică pentru a urmări sluja și procesiunea de Crăciun. Fiecare casa din Betleem are pictată o cruce la intrare, iar în curte ieslea pruncului Isus. În centrul orașului este instalată o stea uriașă.

CRĂCIUNUL ÎN CHINA… Creștinii din China decorează casa și bradul de Crăciun cu lumini, lanterne și lanțuri din hârtie colorată. Copiii își agață șosetele și așteaptă vizita lui Moș Crăciun (Dun Che Lao Ren). În China, unde marea majoritate a locuitorilor nu sunt creștini, principalul festival de iarna este cel de Anul Nou. Copiii primesc haine noi și jucprii noi, se mănânăa preparate rafinate și se organizează și focuri de artificii. O alta tradiție importantă în serbarea de Anul Nou o reprezintă cultul strămoșilor. Portretele strămoșilor sunt aduse în camera principală a casei.

CRĂCIUNUL ÎN BRAZILIA… Brazilienii sunt un mix de popoare din multe părți ale lumii, iar tradițiile lor legate de sărbătoarea Crăciunului derivă din cele ale coloniilor portugheze. Una dintre cele mai îndrăgite tradiții este crearea scenei nașterii lui Isus și a ieslei: Presepio. Aceste scene sunt amplasate în biserici, magazine și în casele oamenilor. Locuitorii din nordul Braziliei au o altă tradiție: scena păstorilor. În versiunea braziliana păstorii sunt de fapt femeii, iar un țigan încearca să îl răpească pe Isus. Papai Noel este “Moș Crăciunul” care aduce cadouri celor mici. Potrivit tradiței, Papai Noel locuiește în Groenlanda, iar atunci când vine în Brazilia poartă haine subțiri, din bumbac, din cauza vremii caniculare. Masa de Crăciun este una specială și neobișnuită pentru anotimpul de vară. Este formată din curcan, jambon, orez, legume și fructe. În ajunul Crăciunului, oamenii merg la biserică la Missa do Galo. Galo înseamnă cocoș, iar denumirea acestei festivități vine de la faptul că la ora 1 noaptea un cocoș anunță venirea Crăciunului. În seara de 25 decembrie se merge din nou la biserică. Decorațiunile de Crăciun sunt compuse din flori proaspete și colorate. În centrul fiecărui oraș sunt âmpobodobiți brazi, iar noaptea de Crăciun este marcată prin focuri de artificii.

CRĂCIUNUL ÎN DANEMARCA… În Danemarca, sărbătoarea de Crăciun începe în noaptea de 24 decembrie. La miezul nopții întreaga familie mănâncă o budincă specială de Crăciun. Budinca conține o singura migdală, iar cel care o va găsi va avea un an nou norocos. Cel care aduce cadourile se numește Julemanden și sosește cu sania sa trasă de reni. Moșul vine însoțit și de corul de spiriduși, Juul Nisse, care se spune că ar trăi în podurile caselor. În ajunul Crăciunului, copiii lasă afară lapte și budincă de orez pentru Moș și insoțitorii săi.

CRĂCIUNUL ÎN INDIA… Creștinii din India împodobesc de Crăciun mango sau bananieri. De asemenea ei decorează și casele cu Frunze de mango. În unele regiuni din India se folosesc lămpi cu ulei colorat pentru decorațiunile de Crăciun. Aceste lampi sunt așezate pe perete sau pe acoperișuri. În noaptea de Crăciun, bisericile sunt decorate cu flori tradiționale și lumânări colorate.

CRĂCIUNUL ÎN IRAN… În Iran se crede că locuiau cei trei Magi atunci când pruncul Isus s-a născut. Creștinii iranieni încep postul pe 1 decembrie. Acesta este “Postul Mic”, iar “Postul cel Mare” începe cu sașe săptămâni înainte de Paște. Pe 25 decembrie, iranienii merg la biserică și apoi iua masa în familie. Mâncare tradițional în aceasta zi este friptura de pui, numita harasa. Iranienii nu își oferă cadouri, însă copiii primesc haine noi pe care le poartă în ziua de Crăciun.

CRĂCIUNUL ÎN IRAK… În Ajunul Crăciunului, creștinii irakieni sărbătoresc cu întreaga familie. Unul dintre copii citește despre nașterea lui Isus, iar întreaga familie aprinde lumânări. După ce copilul termină de citit povestea, în curte se aprinde un foc și toată lumea cântă colinde. Dacă focul arde toate vreascurile, anul ce vine va fi norocos. Dacă focul se stinge, fiecare membru al familiei trebuie să sară de trei ori peste scrum și să își pună o dorință. În ziua de Crăciun un alt foc este aprins în curtea Bisericii. Preotul, care ține în mână o figurină ce îl reprezintă pe pruncul Isus, începe slujba. Apoi binecuvântează o singură persoană pe care o atinge. Persoana atinsă atinge mai departe pe vecinul său. Toata lumea prezentă la slujbă trebuie să simtă “atingerea păcii”.

CRĂCIUNUL ÎN SUEDIA… Acum o mie de ani, Crăciunul era sărbătorit în Suedia timp de o lună. Regele Canute a decretat că sărbătoarea Crăciunului să țină de pe data de 13 decembrie până pe 13 ianuarie. Pe 13 decembrie, suedezii o celebrează pe Sfânta Lucia. Povestea Sfintei Lucia i-a fermecat pe suedezi. Se spune ca în vremea persecuției, Sfânta Lucia ducea mâncare celor prigoniți. Ca să își lumineze drumul, Sfânta Lucia purta pe cap o coroană de lumânări. În cele din urmă, Sfânta Lucia a fost arestată și torturată. În ziua de 13 decembrie, cea mai mare fiică din familie se îmbracă cu o rochie albă și o eșarfă roșie. Pe cap poartă o coroană din șapte lumânări. Ea îi servește pe toți membrii familiei cu cafea și prăjiturele. În Ajunul Crăciunului, un spiriduș își face apariția din podul casei unde locuiește și împarte cadouri tuturor.

CRĂCIUNUL ÎN SPANIA… În Spania, Crăciunul este o sărbătoare cu adevărat religioasă. Patronul spiritual al acestei țări este Fecioara Maria, iar sezonul sărbătorilor de Crăciun începe official pe data de 8 decembrie. Ajunul Crăciunului este cunoscut ca Nochebuena (Noaptea cea Bună). Întreaga familie se adună în jurul scenei ieslei pruncului Isus. Această scenă e prezentă în majoritatea caselor din Spania. În această noapte se mănâncă și o prajitură tradițională făcută din migdale. Copiii din Spania priemsc cadouri în noaptea de Epifanie. În această seara, copiii lasă la ușă ghetuțele pe care le umplu cu morcovi, paie și orz pentru caii celor Trei Magi. Cel mai iubit mag este Baltazar care vine pe un măgar și lasă copiilor dulciuri și jucarii.

CRĂCIUNUL ÎN ANGLIA… În Anglia este frig și ceata de Crăciun. Oamenii se bucură de căldura pe care șemineele și sobele încinse o dau. Englezii decorează casa cu iederă și vâsc. În timpul sărbătorilor colindătorii merg din casă în casă. Aceștia primesc dulciuri și prăjiturele cu fructe uscate. Ajunul Crăciunului este o zi foarte încărcată pentru eglezi. Împachetează cadoruile, pregătesc mâncărurile și prăjiturile tradiționale și agață șosetele în fața șemineului. După ce toate aceste lucruri au foste terminate, întreaga familie se adună în jurul bradului împodobit și citesc povești de Crăciun. La sfârșitul zilei, copiii îi scriu lui Moș Crăciun scrisori în care spun ce cadouri își doresc. Apoi aruncă scrisorile în sobă, astfel încât dorințele lor să iasă pe coș. După ce copii merg la culcare, Moș Crăciun îi vizitează. Poartă o haina lungă și roșie și duce în spinare un sac cu jucării și dulciuri. La masa de Crăciun, familia mănâncă curcan umplut cu castane, gâscă cu stafide sau friptură de vită. Cea mai așteptată este însă budinca cu stafide și marțipan. După masa de Crăciun, familia se adună în fața televizorului pentru a auzi mesajul de Crăciun al reginei. La ceaiul de după-amiază se servește și un tort special de Crăciun.

CRĂCIUNUL ÎN CANADA… Coloniștii germani au venit în preajma anului 1700 din Statele Unite ale Americii și au adus cu ei obiceiurile Crăciunului. În anul 1848, prințul Albert a împodobit un brad în fața castelului Windsor și astfel Pomul de Crăciun a devenit o tradiție în Anglia, Statele Unite ale Americii și Canada.

CRĂCIUNUL ÎN MEXIC… În toate familiile mexicane se celebrează nașterea Domnului. Împodobirea bradului de Crăciun este, în general, asociată cu nașterea lui Iisus, dar majoritatea familiilor mexicane nu-și permit un bradut și în locul acestuia au un pom artificial.

CRĂCIUNUL ÎN IRLANDA… Bradul de Crăciun poate fii cumpărat oricând în luna decembrie și decorat cu luminițe, globulete și diverse alte ornamente haioase sau sclipitoare. Unii pun o stea în vârful bradului, iar alții un îngeraș. Își împodobesc casele cu lumini și diferite decorațiuni.

CRĂCIUNUL ÎN AFRICA DE SUD… Deoarece Crăciunul este vara, iar bradul de Crăciun nu este ceva comun, majoritatea își impodobesc casele.

CRĂCIUNUL ÎN ARABIA SAUDITĂ… Crăciunul este sărbătorit în familie, este interzisă împodobirea caselor, iar pomul de Crăciun trebuie să fie în casa, într-o zonă retrasă.

CRĂCIUNUL ÎN FILIPINE… Pinul este prea scump pentru majoritatea filipinezilor și de aceea ei își fac singuri pomii de Crăciun în diferite culori și mărimi. Stelele de Crăciun sunt frecvente în toate casele, la fiecare fereastră. Sunt făcute din bețe de bambus și celofan sau hârtie de orez colorată.

CRĂCIUNUL ÎN JAPONIA… Pentru majoritatea japonezilor care sărbătoresc Crăciunul, aceasta este o sărbătoare prin care își exprimă iubirea pentru copii. Pomii de Crăciun sunt decorați cu jucării, dulciuri, iar de jur împrejurul lor sunt candele aprinse. Cele mai cunoscute ornamente sunt păsările origami.

CRĂCIUNUL ÎN ROMÂNIA… Sărbătorile și obiceiurile populare, grupate în preajma solstitiului de iarnă (20 decembrie – 7 ianuarie), poartă numele generic de sărbători de iarna. Perioada este deschisă și închisă de sărbători prefațate de ajunuri, atât Crăciunul, cât și Boboteaza, și intersectate la mijloc de noaptea Anului Nou. Principalele sărbători ale ciclului de iarnă – Crăciunul, Anul Nou, Boboteaza – au funcționat de-a lungul vremii ca momente independente de înnoire a timpului și de început de an. Românii folosesc, pe lângă calendarul oficial, recunoscut de stat și Biserica, un calendar neoficial – calendarul popular – creat de popor și transmis folcloric. Spre deosebire de calendarul bisericesc oficial și de calendarul civil, care constituie un simplu tabel al zilelor grupate pe săptămâni și luni, calendarul popular indică timpul optim pentru arat și semănat, pentru pețit și logodit, pentru moștenirea strămoșilor sau aflarea ursitei etc. Sărbătorile și obiceiurile populare, care au loc în decurs de o zi sau de mai multe zile, diurne sau nocturne, cu dată fixă sau mobilă, dedicate divinităților calendaristice, oamenilor, animalelor, păsărilor, plantelor, fenomenelor terestre și cosmice sunt cunoscute și respectate, în unele zone etnografice, până astăzi. Unele au preluat numele sfinților creștini, altele nu au nici o legătură cu creștinismul (“Caloianul”, “Paparuda”, “Drăgaica” etc.) sau sunt pe cale de a fi asimilate, precum Crăciunul, de creștinismul carpatic. Divinități moștenite de la substratul autohton, trac și greco-dac, cele împrumutate și asimilate de la greco-romani și popoarele orientale, cât și creațiile mitice strămoșești și românești alcătuiesc un original panteon.

Ignat este divinitatea solară care a preluat numele și data de celebrare a Sf. Ignatie Teofanul (20 decembrie) din calendarul ortodox, sinonim cu Ignatul Porcilor – în zorii zilei de Ignat se taie porcul de Crăciun – și cu Inatoarea. Potrivit calendarului popular, Inatoarea, reprezentare mitică a panteonului românesc, pedepsește femeile care sunt surprinse lucrând (torc sau tes) în ziua de Ignat. Animalul sacrificat în această zi este substitut al zeului care moare și renaște. Împreuna cu timpul, la solstițiul de iarnă. În antichitate, porcul a fost simbol al vegetației, primăvara, apoi sacrificiul lui s-a transferat în iarnă.

Colindatul este un scenariu compus din texte ceremoniale (colinde), formule magice, dansuri, gesturi, interpretat în casă, pe ulițe, de o ceată sacră. În calendarul popular, acest fenomen apare sub diferite denumiri zonale în perioadele solstițiului de iarnă. (“Steaua”, “Plugușorul”, “Sorcova”), echinocțiului de primăvara, solstițiului de vară și echinocțiului de toamnă. Colindele transmit urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorințelor în noul an. Colindatul este cea mai răspândită tradiție a românilor. Când persoanele colindate nu primesc colindătorii, închid ușile sau nu oferă daruri, efectele magice sunt opuse, ei încălcând regulile acestui obicei.

Crăciun este un zeu solar, de origine indo-europeană, specific teritoriilor locuite de geto-daci, indentificat cu zeul roman Saturn și cu zeul iranian Mithra. Timp de peste un mileniu, creștinii sărbătoreau Anul Nou în ziua de Crăciun. Determinativul de “moș” arată vârsta zeului adorat, care trebuie să moară și să renască, împreună cu timpul calendaristic, la Anul Nou. În legătură cu Moș Crăciun au circulat multe legende. Prin tot ce face, Crăciun se opune sau împiedică nașterea pruncului creștin Iisus, deoarece venirea pe lume a acestuia înseamnă moartea Moșului. Tradițiile contemporane despre “sfântul” Crăciun, despre Moșul “darnic și bun”, “încărcat cu daruri multe” sunt influențe livrești care au pătruns în cultura populară de la vest la est și de la oraș la sat. Sărbătorile de Crăciun durează, în sens restrâns, trei zile (25-28 decembrie), sau, în sens larg, 19 zile (20 decembrie – 7 ianuarie).

Pomul de Crăciun este un brad împodobit, substitut al zeului adorat în ipostaza fitoformă, care moare și renaște la sfârșit de an, în preajma solstițiului de iarnă, sinonim cu Butucul de Crăciun. Împodobirea bradului și așteptarea de către copii a “Moșului”, numit, în sud-estul Europei, Crăciun, care vine cu daruri multe, este un obicei occidental care a pătruns de la oraș la sat, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pomul de Crăciun s-a suprapus peste un mai vechi obicei al încinerării Butucului (zeul mort) în noaptea de Crăciun, simbolizând moartea și renașterea divinității și a anului la solstițiul de iarnă. Obiceiul a fost atestat la români, aromâni, letoni și sârbo-croați.

“Steaua” este un colind care începe din prima seara a Crăciunului și se încheie la Bobotează.

CRÃCIUNUL – NAȘTEREA DOMNULUI (25 DECEMBRIE )

Dumnezeu, văzând că neamul omenesc este asuprit de diavol, S-a milostivit și L-a trimis pe Arhanghelul Gavril să vestească Fecioarei Maria nașterea, prin puterea Duhului Sfânt, a Fiului lui Dumnezeu, făcut om, Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a născut într-o peștera din Bethleem și a fost pus, înfășat, de către Născătoarea de Dumnezeu, în ieslea dobitoacelor, El Cel care venise să ne mântuiască pe toți de păcatele noastre. Nașterea unui mare Împărat fusese prorocită de mult de Vrăjitori, care spuneau că “Stea din Iacov va răsări și va zdrobi stăpâniile lui Moab”. Trei magi, cunoscând această prorocire, cercetau când o să apară această stea și când au văzut steaua lui Hristos au urmat-o și, căzând în genunchi, I s-au închinat Lui și I-au adus daruri, aur, tămâie și smirnă. Irod, împăratul iudeilor, temându-se că va pierde tronul prin nașterea lui Mesia, a poruncit ca toți pruncii din Bethleem să fie ucisi. Așa au murit 14.000 de copii, dar Iosif și Maria au reusit să-L salveze pe Fiul Domnului, vestiți de un înger, fugind în Egipt. Dumnezeu s-a făcut om pentru a nu ne mai vedea căzuți în rele și nenorociri, pentru mântuirea păcatelor noastre. Crăciunul, ziua nașterii Domnului Iisus Hristos, este cea mai mare sărbătoare a creștinismului. La români, sărbătoarea nașterii Domnului se sprijină pe un fond străvechi, legat de cultul solstițiului de iarnă, al lui Crăciun, personaj mitic dacic, dar și pe datinile romane legate de zilele “Soarelui Învingător” și Saturnalii. Pentru că acum, la sfârșit de decembrie, este ziua cea mai mică a anului, Soarele trebuie ajutat, prin tot felul de elemente magice, să nu moară. În vechiul mit al ciobanului Zeu-Moș se introduc elemente creștine și astfel se conturează povestea ciobanului Crăciun. Acesta refuză să o primească pe Fecioara Maria să-și nască pruncul. În ascuns, soția sa o găzduiește și-l moșește pe Iisus. Crăciun o pedepsește tăiându-i mâinile. Fecioara Maria înfăptuiește o minune lipindu-i mâinile la loc, lucru ce îl convertește pe Crăciun la creștinism. De bucurie că nevastă sa a scăpat cu bine, Crăciun aprinde un rug din lemne în jurul căruia se încinge o horă. După joc, Crăciun îi face daruri Fecioarei Maria și pruncului și, astfel, se produce transfigurarea lui Crăciun în sfântul care aduce daruri copiilor de ziua nașterii lui Iisus. Este demn de remarcat că cei mai mulți cercetători români afirmă că apelativul de Crăciun deriva din cratio, – onis care, în latinește, înseamnă naștere. Mai mult, Petru Caraman susține că numele de Crăciun se găsește numai la români. În afara granițelor românismului, termenul nu se regăsește decât la slavii din imediata vecinatate, care l-au împrumutat de la români. Sărbătoarea de Crăciun îmbină o mulțime de obiceiuri. Dominantă este componenta creștină care marchează nașterea lui Hristos și ea se vede în colindele religioase “Steaua” și “irozii” s.a. Crăciunul marchează însă și un nou ciclu de viață, începutul unui nou an roman. Obiceiurile au semnificații multiple. Pe de o parte, se întrevede urarea menită a prevedea, a provoca îndeplinirea dorințelor omului și ale comunității, dar și protejarea față de forțele răului. Colindul, în acest context, începe nu întâmplător seara și după reguli bine stabilite. În seara de Ajun colindă doar copiii, simboluri ale purității, ale curațeniei fizice și morale. Abia în ziua de Crăciun colinda flăcăii, femeile fiind excluse. Ceata de colindători se organizează pe vecinătăți și merge din casă în casă pentru ca urarea lor este socotită de bun augur. Arsenalul lor format din clopoței, bețe, bice are menirea ca, prin zgomotul făcut, să alunge forțele malefice. În același cadru trebuie amintite jocurile cu măști: capra cu variantele sale – cămila și chiar girafa, ursul, căluții, dar și ceata de mascați, care are menirea de a stigmatiza toate râcilele din comunitate. Sunt reprezentate, de asemenea, și profilurile ocupaționale: crâșmarul, căldărarul, agricultorul etc. Din costum nu lipseste niciodata siragul de zurgălăi, care are aceeași menire – de a îndepărta forțele raului. Crăciunul este marcat și printr-o masă bogată, din care nu trebuie să lipsească colacii, cornurile, fructele, peștele, dulciurile și, bineînțeles, băutura. Tot ce se pune pe masă are o trimitere clară la ocupațiile tradiționale ale comunității românești. De pe masă nu pot lipsi nucile și ouale, care au o simbolistica mai complexă, cu trimitere la rezistența în timp, la sămânța care nu se pierde. Sărbătorile de iarnă, începute de Crăciun odată cu nașterea lui Iisus, se încheie abia la Bobotează când în lumea satului au loc alte petreceri unde, într-un cadru special, sunt prezentate comunității viitoarele cupluri și astfel viața își reia ciclul firesc, odată cu renașterea naturii.

COLINDELE… Începând cu noaptea de 23 spre 24 Decembrie, de la miezul nopții și pâna la revărsatul zorilor ulițele satelor răsunau de glasul micilor colindători. În orașe întâlnim colindători odata cu lăsarea serii și pâna în miez de noapte. Cu traista după gât, cu bâta în mâna și căciula pe urechi, colindătorii merg din casă-n casă și strigă la ferestrele luminate: Bună dimineața la Moș Ajun, Ne dați ori nu ne dați”, și dacă cei din casă întârzie a le deschide ușa spre a le împărți colindeți, încep să cânte mai departe: “Am venit și noi odată / La un an cu sănătate, / Și la anul să venim / Sănătoși să vă găsim. / Ne dați, ne dați, Ori nu ne dați” Cu acest prilej gazda le împarte colindețe: covrigi, nuci, mere, colacei de făină frământați și copți chiar în acea noapte a Moș Ajunului.

În ajunul Crăciunului, ca și în ajunul Anului Nou în toate provinciile românesti copiii formează grupuri și pornesc pe la casele gospodarilor cântând cântece ce au refrenuri ca: “Florile dalbe”, “Lerui ler”, “Ziurel de ziua”, ori “Valerim” și “Veler Doamne”. În afară de seara mare a colindelor se mai colindă și în seara Sfântului Vasile, paralel cu Plugușorul sau Uratul, precum și de Florii și Paște. Sub numele de colind și colindat trebuie sa înțelegem vechiul obicei pe care-l întâlnim în sărbătorile susmenționate când copiii, ca și flăcăii satelor, merg din casa în casa, cântând cântece pentru a ura sănătate și fericire gazdelor ce-i ascultă, de la care primesc daruri (colindețe) în bani sau în natura: nuci, covrigi, mere, colaci, etc.
Colindele sunt de două feluri: religioase și laice. Cele religioase au origine literară, iar subiectele lor se referă de cele mai multe ori la Isus. Colindele profane (sau lumești) au un caracter liric, și de multe ori sunt adaptate de colindători la situația celor în fața cărora le cântă. Colindatul cu motive religioase, deși de origine bisericească, e totuși format tot după modelul colindatului de tip pagân: având de fapt origine comună cu acesta. Astfel întâlnim: Colindele Domnului (În drum spre Vitleim, nașterea Domnului, Vestirea Păstorilor, Închinarea Păstorilor, Pornirea Magilor după stea, Închinarea Magilor, Tăierea Pruncilor, Numele Domnului, Patimile Domnului, Vânzarea și Răstignirea, Coborârea de pe Cruce); Colindele Sfinților (Colindul Crăciunului, Sf. Vasile, Sf. Nicolae, Sf. Ion, etc.); Colindele Omului (Colind de copil mic, de fată mare, de flăcău, colindul omului bogat și milostiv, colind de preot, de cioban, de vânător, de pescari, de marinari, colind de viteaz, de familie, de însurățel, etc.). Creatorii acestor producții populare sunt diferiți, după cum diferit este și felul colindului: pentru cele religioase de nuanță creștină putem socoti că fauritorii sunt preoții, călugării și cântăreții bisericești, dascălii și diecii, fiindcă ei erau cunoscători ai Evangheliilor și ai Vieților Sfintilor. Cât privește pe cele profane, ca autori definim pe anonimii creatori talentați care au făurit poezia populară. Peste această creație inițială s-a suprapus prelucrarea veac de veac și an de an în obiceiurile și datinile strămoșești, la marile sărbători de iarnă. Steaua De la Crăciun și pâna la Bobotează copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlnește la toate popoarele creștine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit nașterea lui Isus și i-a călăuzit pe cei trei magi. Cântecele despre stea provin din surse diferite: unele din literatura bizantină ortodoxă, altele din literatura latină medievală a Bisericii Catolice, câteva din literatura de nuanța Calvină și multe din ele, chiar din tradițiile locale. Micul cor al stelarilor, care intra în casă în zilele Cracinului, cânta versuri religiose despre nașterea lui Isus: “Steaua sus răsare”; “În orașul Vitleem”; “La nunta ce s-a întâmplat”; “Trei crai de la răsărit”.

VICLEIMUL… În unele locuri în noaptea Crăcinului putem întâlni și cântarea religiosă cunoscută sub numele de Vicleimul sau Irozii, la care participă copiii. Această dramă religioasă ne înfățișează misterul nașterii Domnului în toate fazele sale. Personajele dramei sunt Irod și ceata sa de Vicleim, un ofițer și soldați îmbrăcați în portul ostașilor romani, trei crai sau magi: Melchior, Baltazar și Gaspar, un cioban, un prunc și în unele părți o paiață.
Vicleimul apare la noi pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Originea lui este apuseană și se leagă de misterul celor trei magi ai evului mediu. Introdus de timpuriu în Germania și Ungaria, a pătruns la noi prin sasii din Transilvania. Din prima formă a Vicleimului, prezentarea magilor și dialogul lor, s-au dezvoltat pe rând, prin activitatea micilor cărturari, trei tipuri principale, în cele trei mari ținuturi: Muntenia, Moldova și Ardeal. Alături de partea religioasă a Irozilor, s-a dezvoltat mult timp, poate chiar și astăzi, partea profană, jocul păpușilor. Într-o cutie purtată de doi băieți este înfățișată grădina lui Irod și o parte din piața orașului. Moș Ionica, îngrijitorul curții și o paiață dau naștere la o serie de scene care satirizează întâmplari și obiceiuri prin care sunt ridiculizați hoții, fricoșii ori femeile ce se sulemenesc. Vechi de tot, teatrul păpușilor a fost o petrecere plăcută chiar în palatele Domnitorilor țării.

CAPRA… Începând cu Ignatul și sfârșind cu zilele Crăciunului, prin alte părți începând cu zilele Crăciunului, iar prin altele obișnuindu-se numai în ziua de Sfântul Vasile, există obiceiul ca flăcăii să umble cu țurca, capra sau brezaia. Ca și în celelalte jocuri cu măști practicate în timpul sărbătorilor de iarna, și în jocul caprei și-au făcut loc, pe lânga măștile clasice (capra, ciobanul, țiganul, butucarul), măștile de draci și moși care, prin strigăte, chiote, mișcări caraghioase, măresc nota de umor și veselie, dând uneori o nuanța de grotesc. Jocul “caprei” (omorârea, bocirea, înmormântarea, învierea) la origine a fost, desigur, un ceremonial grav, un element de cult. În cadrul sărbătorilor agrare jocul a devenit un ritual menit să aducă rodnicie anului care urmează, spor de animale în turmele păstorilor, succesul recoltelor – invocat și evocat de boabele care se aruncau de gazda peste cortegiul “caprei”. Aceasta se pare că își are originea în obiceiurile romanilor și elinilor: fie în jocurile și cântecele desfășurate în jurul altarelor pagâne de preoții sau cântăreții travestiți în dobitoace cu ocazia sărbătorilor date pentru cinstea zeilor, ori în versurile satirice contra generalilor ce repurtau vreun triumf, fie în amintirile vagi despre dansurile cunoscute la greci sub numele unor păsări rapitoare. Capra joacă după fluier, iar la terminare, unul din flăcăi; apropiindu-se de masa unde sunt membrii familiei, începe să vornicească. Flăcăii joacă pe stapâna casei, pe fete și chiar servitoare, dacă sunt în casa, și apoi mulțumind se îndepartează.

Adjud, decembrie 2010. LA MULŢI ANI !

Topice: Studii | Comments Off on TRADIŢII DE CRĂCIUN ÎN ISTORIA POPOARELOR LUMII

Comentarii închise.