Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

„Omul retortă” – Note de lector

de Năstase Marin | Ianuarie 6, 2011

Gheorghe A. Stroia – „Omul retortă” sau „Alchimia Eului”

Totdeauna scriitorii s-au aventurat în Marea Sufletului Omenesc, ca să descopere în necuprinsele ei adâncuri, comorile simţirilor ce strălucesc ca nestematele cu infinite feţe. O astfel de sarcină îndrăzneaţă de explorare a sufletului şi-a asumat şi tânărul poet din Adjud, GHEORGHE A. STROIA, prin volumul său de versuri, intitulat: „OMUL RETORTĂ” şi publicat în anul 2010, la Editura Rafet din Rîmnicu Sărat. Încă de la început, în poezia-prolog „Un drum, o cale?” poetul mărturiseşte că a pornit pe o „cale” necunoscută: „Îmi caut calea…/o zăresc ascunsă-ntr-un pietroi/ pe care trebuie să-l port/ chiar în spinare.”, o cale „înghiţită” mereu de întunericul necunoscutului. Aşa ajunge la „răscrucea” dilemelor şi devorantelor întrebări ale timpului-sfinx. Drum care „şerpuieşte” peste şi prin poet, prin toate labirinturile eului său efervescent, răscolind felurite obstacole, menite să-l întoarcă din drum. Sub torentul atâtor piedici – întrebări, izvorâte din întunericul drumului, poetul se întreabă dacă aceasta-i calea sa. Iar eu m-am întrebat dacă ştie unde vrea să ajungă. Căci se cunoaşte zicala: „dacă nu ştii unde ai plecat, niciodată nu vei ajunge acolo”. Ori, poetul merge pe „umilul drum în rugăciune”, ce urcă-n „cerul de lumină” şi astfel dovedeşte că ştie unde merge. Că aceasta-i calea ce-a ales-o. De aceea cu umilinţă înalţă „Rugă către…Poezie”, îndrăznind să-i ceară „cel dintâi sărut”. Desigur că îl obţine, Muza copleşindu-l cu harul divin.
Dar, odată intrat în graţiile acesteia, îl năpădesc îndoieli şi frustrări, redate în poezia „Copacul din mine” („Îmi simt crengile pline/ De remuşcările roadelor mele”). Salvarea sa este tot în rugă: „Primeşte-mă, cerule mare/…aruncă-mi o stea în privire”. De fapt, pe tot parcursul „drumului” său poetic din acest volum, am simţit rugăciunea drept laitmotivul poeziei sale, far călăuzitor prin întunericul misterelor sufletului omenesc. Poate că acesta este adevăratul resort al succesului, în realizarea ambiţiosului său demers. Poetul se consideră o „retortă”, care „se comprimă şi apoi explodează”, devine o sferă „turbulentă”, cu „bucăţi de materie/stropite de ploile neştiinţei”, amestecate cu „praf de gânduri torsionate”. Mintea-i „roteşte infinitul” şi „urcă din retortele tălpi” spre „ochiul aprins de furtună”(Omul retortă). În starea aceasta poetul îşi poartă pietroiul sisfic pe calea sa. O stare , totuşi, meditativă, care-i permite să-şi dedubleze metafizic sufletul, supus alchimiei din retortele eului său. În toate poemele sale, poetul concentrează cunoaşterea în metafore-simbol, construindu-şi un sistem poetic original, cu principii şi concepte interesante, prin care îşi supune eul unei alchimii purificatoare, prin curgeri continue de dileme şi întrebări, raportate permanent la divinitate, cu firul invizibil al rugii. Acest sistem îi permite „să-şi vadă” din exterior sufletul dedublat în eul său, supuse avalanşei de întrebări rostogolite de misterele vieţii. De fapt, aceasta este alchimia eului său! Alchimia omului – retortă, inundat de mirări şi simţiri extatice nebănuite, scăldate în şuvoaie de lumină, care prin fiecare poem descoperă şi deschid încăperile întunericului sufletesc, dând la iveală ascunsele-i faţete.
Astfel, în acest întuneric, poetul descoperă faţetele iubirii, prin poemele: „Compasiune”, „Chiromanţie”, „Index”, „Strigăt venit din…”, „La poarta sărutului”, toate cu tulburătoare versuri. Şi nu mă pot abţine să nu redau măcar câteva din ultima poezie (La poarta sărutului): „Vino iubire, în pasu-ţi de petală/…umple-ţi fiinţa cu dorul pentru mine/…vino iubire şi leagănă-ţi coapsa/ telurică frustrare de vis neîmplinit”. În contactul dintre sufletul poetului şi misterele lumii, dar şi cu minunile dumnezeieşti transfigurate în acestea, alchimia omului-retortă se multiplică. Astfel, poetul redă „alchimia cuvintelor” (poemul „Alchimii în retortă”), „alchimia simţirilor” (în poezia „Pădure pe-un deal liniştit” ( „Mă simt o pădure pe-un deal liniştit/ ce-mi cântă un cânt născocit de o frunză” ) ori din „Eclipsă” ( „Îmi simt atingerile greoaie/ căderile surde – lovituri peste piept”). Am urmărit în poemele sale „mecanismele” acestor alchimii şi am observat cum îşi tratează eul său din retortă, pentru a-i afla structura: doar cu mirări şi întrebări. Dar, în acel „proces chimic” al timpului, eul său produce tot mirări şi întrebări, însă regăsite pe alte nivele energetice de cunoaştere şi recunoaştere, alteori ne(re)cunoaştere. Exemplu: poemul „Nu sunt eu”: „M-ating în recunoaşteri subite/… privesc uimit de mirarea plăpândă/ ce-şi scoate colţii de vulpe flămândă./ …acela nu am cum să fiu, nu sunt…eu!”.
Scurgerea timpului îi provoacă poetului multe simţiri-sentimente, ca în poezia „A sosit clipa”: „A sosit clipa: muşcă din mine cu dinţii de coasă” sau din poezia „Răstignit pe o carte” unde timpul curge cu „scurgeri” de suferinţe („durerea-mi surdă se scurge prin vene”). Sub acţiunea mirărilor, eul său suferă transformări multiple şi interesante cum sunt cele redate în poeziile „Respiro mortal” şi „Compozit”. Astfel, poetul realizează o diversitate de abordări ale misterelor vieţii prin alchimia eului său, însă timpul şi spaţiul nu-mi permite o analiză exhaustivă a lor, deşi unele teme – prin interesantele versuri din poemele realizate – nu mă lasă să le trec cu vederea. Astfel tema „timpului râu” din poezia „Râul ce nu curge”, nu reprezintă acel cunoscut „tempus labilis”, ci „râul ce se plânge că apele nu-i curg”. Sub frunzişul unor astfel de ambiguităţi, se ascunde o comoară de profunde înţelesuri. Tema clovnului din poemul „Îngheaţă, nebunule clovn!” conţine o invitaţie subtilă la schimbarea atitudinii faţă de relele omeneşti. Ambiguitatea din acest poem sugerează meditaţia în mod analog, nu explicit. Tema întrebărilor şi mirărilor neînţelese din poezia „Prefaţă unui suflet” este puternic ancorată în contemporaneitate, unde omului i se servesc „…amestecuri de oarbe lumi / încremenite pe retine”. Splendorile naturii, ca forme de manifestare a dumnezeirii, îl inundă pe poet cu mirări, aducându-l în acele stări de admiraţie şi extaz divin, care-i inspiră versuri-bijuterii, în poeme cizelate cu multă fineţe, în care strălucesc metafore-nestemate: „Desculţ” („Îmi plânge roua sub picioare”), „Un răsărit într-o roză” ( „Visează căzută pe-o parte,/ căzută-n abisul de gânduri,/ o roză – mirifică pală de vânt,/ ce raza o simte înfiptă adânc.// O deşteaptă soarele din visare,/ îi sărută petalele, mirate de boare,/ stă în uimire şi freamătă tare,/ o dor – de-atâta visare – petalele.” ) sau „Natură” („Trage în mine natura de-aproape/ Cu muguri plesnind de plăcere/…Cu meri şi caişi şi plopii înalţi/…cu nori alburii, peste ceruri sidef”).
În alte poeme, alchimia eului din retorta timpului este reluată pe alte trepte de cunoaştere şi meditaţie. În poezia „Puţin câte puţin”, poetul traversează stări de depresie şi zone ceţoase de pesimism. Poezia „Tu, suflet chinuit, ieşi la lumină” este un admirabil „peisaj” al omului „procesat” în retortele timpului. Desigur, stările de pesimism, dezamăgire şi dezorientare sunt doar „constatări” ale omului retortă, nu reprezintă adevărata stare a poetului, unde eul său – renăscut din retorta timpului – are o structură purificată. Această stare pură este descrisă în poezia „Renasc în simplele rostiri”, în care poetul priveşte retrospectiv drumul parcurs prin anotimpurile vieţii „de dincoace”, dar şi „de dincolo”, o viziune magnifică de pe înaltele trepte ale veşnicului anotimp. Dar nu acesta este punctul terminus al alchimiei din retortele sale. Se mai opreşte puţin şi la alte teme, precum: tema destinului, în poemul „Destinul…nefinalizat pastel” şi „O frântă aripă din mine”, poeme în care este copleşit de roiuri de întrebări, referitoare la rostul omului în lume şi visele sale zdrobite de realitate. Mai apoi, pentru a-şi menţine starea sa normală de bine şi de fericire, în condiţiile realităţii vitrege, poetul creează (doar pentru sine) conceptul de „stare iluzie”, adică: „o lume…într-un gând” (Poezia „Sunt o iluzie”). Poate de aceea trece în poezia „Să facem schimb” de la „Starea de iluzie” la „dilema crucii, purtate de fiecare”, ce poate fi grea sau uşoară, în funcţie de starea purtătorului. Punctul final al alchimiei eului, îl surprinde pe poet – regăsit – după atâtea mirări şi întrebări. Reîntâlnit cu sine, se întreabă derutat în poezia „De-aş fi cum sunt, nu aş fi eu”: „Cine sunt eu, oare sunt…eu?”, ca în final, când se descoperă, să exclame stupefiat: „dar de aş fi aşa cum sunt,/ sigur acela n-aş fi …eu.”. De unde mesajul întregului volum de poezii, mesaj vechi (din antichitate) : „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”.
Aici, ar trebui să pun punct părerilor mele despre poetul Gheorghe A. Stroia, concluzionând că este un talent evident, că „vocea” sa are un timbru unic de originalitate, nu numai prin modul de abordare şi tratarea temelor poetice, dar şi prin limbajul său insolit, cu o cantabilitate subtilă a versurilor (deşi aparent fără rimă şi ritm), dar care fac să transpară imagini de o rară frumuseţe, învăluite în mantia unor metafore surprinzătoare. Prin folosirea unor simboluri subordonate unui sistem filosofic, cu principii şi concepte adecvate unui sistem emergent, poetul ne dovedeşte valoarea ridicată a poemelor din acest volum. Însă, în timbrul său original se simt şi note pregnante de influenţă simbolistă, în special cea bacoviană, ca în poeziile „Cad fulgere roşii”, „Bat clopotele amurgite” şi mai ales în „Plouă la terminal”. Mai găsim şi unele sonorităţi din Minulescu în poezia „Caii absintului”. Fac precizarea că poeziile sunt întrutotul originale, influenţele amintite fiind benefice pentru texte, mărindu-le valoarea. Aceste influenţe au pătruns în subconştientul autorului, făcând parte din formaţia sa culturală. Ceea ce ne permite să stabilim că opera sa poetică este ancorată în simbolismul clasic. Totuşi, nu este simbolistă, deşi conţine multe elemente din această estetică: cultivarea sugestiei prin simbol, exprimarea misterului prin ambiguităţi. Dar, în poemele din volum există şi trăsături expresioniste, precum folosirea metaforei ca simbol sau ca instrument de cunoaştere, fapt ce îl apropie de expresionişti. Deci, autorul a împletit în poemele sale elemente simboliste cu cele expresioniste, reuşind să le dea o notă originală, încadrând creaţiile sale în legea echilibrului şi armoniei. Întrucât poetul Gheorghe A. Stroia este în plină forţă creatoare, înzestrat cu un autentic talent, dăruit cu har divin şi cu multă energie, sunt convins că pe cerul Poeziei româneşti va străluci şi steaua sa, iar noi vom mai auzi „glasul” său, cu tonalităţi originale. Să-i urăm „Drum bun!” în călătoriile sale fantastice prin mările de visare.

Galaţi, 2010

Topice: Recenzii | 1 Comentariu »

Un răspuns to “„Omul retortă” – Note de lector”

  1. IULIA T spune:
    8 Ianuarie 2011 la 14:32

    Felicitari, domnule Stroia, pentru carte. Am lecturat-o si eu. E foarte profunda, cu teme si motive existentialiste fantastice. Ce mai…e o bijuterie. Elegant, sobru, profund uman. Mie, aceasta carte mi-a facut bine. LA MAI MULTE!!! Cu stima, Iulia T