Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CAZUL DACIA (8/11)

de Adrian Botez | Ianuarie 28, 2011

„ROMÂNIA MARE” – O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!!

– continuare –

XIV– GOŢII DESPRE GEŢI…ADICĂ, DESPRE EI ÎNŞIŞI!!!

…Iată dovada, adusă de cărturari străini, care, potrivit unor teorii moderne, ar trebui să ne fie rivali (celţi / ”celtism” cotra traci/”tracism”…!), că GOŢII recunosc identitatea lor cu GEŢII:

“GETII SAU GOŢII DIN SCANDINAVIA
Paul Siding isi incepe a sa Istorie a Scandinaviei spunand: “Actualii locuitori ai Danemarcei, Norvegiei si Suediei, sunt urmasii enormului trib gotic care isi are originile in jurul Marii Negre” (pagina 19, Rasele Scandinave).
Luati aminte ca atat Svearii, cat si Gotii au venit din zona Marii Negre. La gurile Dunarii, pe tarmul vestic este zona Getilor si Dacia in timpurile Romanilor. Dupa Procopius, care si-a scris istoriile in secolul al cincilea, Romanii “spun ca Gotii sunt parte a rasei Getice” (Cartea V. XXIV, 30).
Getii sunt mentionati in opera lui Herodot (secolul cinci, i.e.n.). In traducerea lui George Rawlinson, fratele sau Sir Henry scrie aceasta nota de subsol: “Faptul ca Getii sunt identici cu Gotii de mai tarziu este mai mult decat o conjuctura plauzibila. Poate fi privit ca o certitudine istorica” (Vol. III, pagina 84, editia din 1862).
Jordanes, cel mai cunoscut istoric al Gotilor, vorbeste intotdeuna de Geti si Goti ca de un popor. El ii mai numeste si “Sciti”.
Mai gasim dovezi si in alte relatari istorice. De exemplu, “Cronica Picta” declara ca “Scitii si Gotii au o origine comuna” (pagina 216, Rasele Irlandei si Scotiei de W.C. Mackenzie).
Dovezile mai indica si faptul ca Getii erau acelasi popor cu Dacii. Ei vorbeau aceeasi limba, spune Strabon (7.3.13). Plinius spune ca “Getii erau numiti Daci de Romani” (cartea IV, xxi, 80).
Duchesne, care a cules cronicile normande in secolul al XVII-lea, nu are niciun dubiu ca Normanzii erau Dacii, asadar ii numeste astfel in prefata sa.
Dudo, care a scris cea mai veche istorie a Normanzilor in secolul zece, considera ca ei veneau din Scitia de peste Dunare. El mai spune ca ei erau Daci” – de Robert C. Boraker. (Acest articol a fost publicat in The Plain Truth, editie norvegiană, iulie/august 1984, p. 10).

Se spune că, într-o noapte, trecând printr-o pădure de lângă Marea Baltică, două triburi, unul zis “get” (sau, cum s-ar zice azi: “germanic/gotic”…) şi unul zis “got”, s-au întâlnit în beznă şi…erau gata să se încaiere, dacă n-ar fi brăzdat Dumnezeu cerul cu un fulger cumplit, dar atotluminător. La lumina aceasta cerească, cei zişi “goţi” au strigat, într-un glas: “Germanos!” (adică: “fraţi buni”, sau chiar: “fraţi gemeni”!) – şi, pe dată, cele două triburi s-au îmbrăţişat, cu mare şi adevărată bucurie a regăsirii…
Ion Antonescu n-a făcut o alianţă contra firii, atunci când a mers, în al doilea rpzboi mondial, lângă germani/”germanos”/”gemenii fraţi”. Dimpotrivă! Abia în primul război mondial, Masoneria, prin Brătieni, dar, mai ales, prin familia regală a României, au produs alianţă contra firii, cu Franţa Galilor şi cu “perfidul Albion”…
Nu putem avea niciun cuvânt asemănător cu cele de pioasă laudă adusă martirului Ion Antonescu, atunci când vorbim despre “nemţii regali” – aleşi de Loja Marelui Orient de la Paris, pentru a “conduce” România (de fapt, a o jefui şi a o da spre jaf – “alogenilor”, de care face vorbire Eminescu, cu atâta mânie şi obidă: “Din Boian la Vatra Dornii /Au umplut omida cornii /Şi străinul te tot paşte, /De nu te mai poţi cunoaşte…”), cei din familia Hohenzolern-Siegmaringen… – pentru că nu putem uita rândurile scrisorii evreului din Israel, Cezar Lazarovici , către “ideologul Legiunii”, Faust Brădescu: “Noi (n.n.: evreii şi masonii) v-am adus în ţară un mare rege, dintr-o venerabilă familie de evrei (n.n.: “domnitorul” Carol, devenit, apoi, regele Carol I…), dar voi nu aţi meritat această cinste. Porcilor!”

XV-LIMBA DANUBIANĂ, SCRISUL DACIC ŞI…TEXTELE VEDICE. SUNTEM ÎNAINTE DE “TURNUL BABEL”, ÎNTRU LIMBAJUL ÎNGERILOR!!!

E cazul, deci, să nu-l mai suspicionăm atâta pe tracologul Napoleon Săvescu, câtă vreme există dovezi străine, ABSOLUT INDEPENDENTE DE AFIRMAŢIILE DOMNULUI SĂVESCU!!!
Chiar în România, Paul Lazăr-Tonciulescu aduce argumente despre RA-MANIA= PATRIA LUI RAMA – precum că aşa-zisul “Zeu Indian” al Soarelui-RAMA – dar şi trimitere la numele lui Ammon-RÀ, zeul egiptean al Soarelui!!! – s-ar fi născut în HAR-DEAL-ul României…: cf. Paul Lazăr Tonciulescu – De la Țara Luanei la Ieud, De la Tărtăria la Ţara Luanei, Ramania – Paradisul pierdut (apărute în 1998, 1996 şi 1997, prima la editura Miracol-Bucureşti – respectiv, celelalte două, la Editura Obiectiv-Craiova). Cărţi scrise cu totul în paralel, folosind metode ştiinţifice diferite de cele ale muncii, din străinătate/SUA, a dlui Napoleon Săvescu! Dar concluziile coincid – şi nu neapărat, cum pretinde dl editor de la Obiectiv-Craiova, dl Eugen Delcea, pentru că dl Napoleon Săvescu “s-ar fi folosit, din plin, de citate culese din lucrările domnilor Paul Lazăr Tonciulescu şi Adrian Bucurescu” şi…”era mai eficientă conspectarea Editurii noastre” (n.n.: Editura Obiectiv), ci pentru că…Duhul Sfânt al Adevărului suflă pe unde vrea El!
Iată, mai întâi (să dăm cezarului ce este al cezarului, şi istoricului/SENIORULUI – curajos şi acribios, chiar pedant, în aparenţă! – ceea ce merită, pentru jertfirea a 40 din anii vieţii sale, pentru Ideea Tracică!), Concluziile cărţii de căpătâi a dlui Paul Lazăr Tonciulescu, Ramania – Paradisul regăsit: “Considerăm că, în cele expuse anterior, s-a desprins o realitate de necontestat: vechimea neamului românesc de pe teritoriul numit azi România ca şi de pe ţinuturile învecinate, rupte din fosta Dacie (numele anterior al României de azi), vechimea neîntreruptă a civilizaţiei noastre pe parcursul ultimilor 2.000.000 de ani, ca şi vechimea şi răspândirea, pe plan European, a limbii române, ca şi a dialectelor vorbite de românii din afara graniţelor României de azi.
Toate cele prezentate se bazează pe documente de necontestat, ca şi pe unele inedited, necunoscute, până în present, de istoriografia actuală.
Considerăm că este cazul ca cele expuse în prezenta lucrare să fie cunoscute de toţi cetăţenii acestei ţări, pentru că numai astfel vom putea afla adevărul cu privire la neamul românesc sau – mai bine zis – daco-românesc, adevăr care a fost deformat cu bună ştiinţă de diferiţii străini infiltraţi în istoriografia nostră. În felul acesta, vom avea o cu totul altă viziune din partea popoarelor europene, marea lor majoritate fiind descendente din străvechiul neam al dacilor, fapt care astăzi nu le mai este cunoscut”.

Da, azi se face TOTUL, pentru UITAREA ISTORIEI-ADEVĂRULUI, pentru mancurtizarea popoarelor-neamuri! ADICĂ, PENTRU CA, UITÂNDU-NE IDENTITATEA, SĂ UITĂM CE DREPTURI AVEM, ÎN LUMEA ASTA, ŞI CE MISIUNE, FIECE NEAM DUMNEZEIESC ÎN PARTE!
ŞI, PRIN MANCURTIZARE, SĂ PUTEM FI UMILIŢI ŞI MANIPULAŢI, ÎN BUNA LOR VOIE, DE TOŢI DEMONII STRECURAŢI ÎN ACEASTĂ LUME CĂZUTĂ ÎN BEZNA ADUSĂ DE STADIUL (ANTI) SPIRITUAL – KALI YUGA!!!

…Iar acum, să dăm cuvântul “ucenicului”/JUNIORULUI, dl Napoleon Săvescu (cam nărăvaş şi controversat, ca istoric…spun unii… – cam nerăbdător cu concluziile, cam neîngrijit cu sursele, spun alţii – bănuindu-l de apartenenţă la Masonerie… – dar uitând că Masoneria nu încurajează amintirea istorică autentică, ci mancurtizarea neamurilor, trăitoare în greu-încercatele veacuri XX-XXI: dacă e să-i facem dreptate, dincolo de lucrurile/lucrările sale de sinteză – apoi, să nu uităm, tocmai noi, că domnia sa are şi iniţiative absolut admirabile, cu real, ba chiar imens şi nesperat folos, pentru Neamul Românesc!), cuvânt dintr-un interviu oferit, de domnia sa, revistei Noi, nu!:
“(…)3. Ce este limba româna şi în ce masură pastrează conotaţii dacice în vocabular?
Din nou, întrebarea dvs. aduce involuntar ecoul erorilor tradiţionale: limba noastră nu “păstrează conotaţii dacice”, ea este – (precum noi suntem urmaşii în linie dreaptă, prin veriga vlahă, ai strămoşilor geto-daci!) – strănepoata vechii limbi, limba gentilică de pe cursul mediu şi inferior al Dunării, vorbită între Carpaţi, Balcani, Dinarici şi Alpi. Se ajunge treptat la concluzia că era o limbă comună a acestei arii, în neolitic, denumită în vremurile moderne ba “ariană”, ba “indo-germanică”, ori mai recent : “indo-europeană”, pe care mai corect ar trebui s-o numim “DANUBIANÔ ( aşa cum propune profesorul Timotei Ursu, consilierul ştiinţific al societăţii “Dacia Reviva”, al carui punct de vedere îl preţuiesc şi îl împărtăşesc). Este limba pe care astăzi lingviştii – unanim pe plan internaţional – o consideră idiomul ancestral al “vetrei indoeuropene”.
După numeroase studii comparative a devenit tot mai evident că aceste aşa numite (impropriu!) limbi indo-europene nu au o origine asiatică sau nord-pontică, ci sunt derivate centrifugal dintr-o “zonă centrală” situată chiar în mijlocul Europei: o zonă de înfloritoare dezvoltare autohtonă a agriculturii şi creşterii vitelor, un centru de difuzie cu o mare densitate de locuire, care se dovedeşte arheologic a fi cel al cursului mediu şi inferior al Văii Dunării. Pe parcursul a trei-patru milenii, odată cu roirea periodică a excesului de populaţie în toate direcţiile cardinale, s-au “desprins” – în etaje diferite de timp! – familii ligvistice. Acestea s-au dezvoltat apoi, prin slăbirea contactului cu vatră, prin autoproces al evoluţiei lingvistice dar şi asimilând elemente lexicale ale populaţiilor peste care s-au aşezat, devenind în timp cunoscutele grupe ale limbilor “indo-europene”: indo-iranice (în Est), greco-anatolice (în Sud), romanice (în Sud-Vest), celtice ( în Vest), aglo-germanice (în Nord-Vest), balto-slave (în Nord-Est). Nu trebuie sa ne mire că un idiom fundamental, situat în centrul danubian al acestui evantai lingvistic, cum este limba româna, (şi ea: urmaşă a Danubienei iniţiale!) deţine mai toate cuvintele lexicului de bază, ba şi structuri gramaticale, cu corespondenţe în absolut toate grupele amintite mai sus! Situaţia era atât de frapantă încât în perioada… tinereţii lingvisticii, când domina ideia unei limbi “indo-europene” importată din Asia, lingviştii români au cedat cosmopolit sugestiei lingviştilor străini (care, de fapt, nu cunoşteau limba romană!) încetăţenindu-se ideea profund eronată că româna este formată dintr-un amalgam de “împrumurturi” din… latină, din limbile slave din Sud, din cele slave de Est, ba şi din… germană, maghiară, turcă şi greaca modernă.
Lipsa de informaţie, ca şi “modelul” acceptării mecanice a descendenţei actualilor români din … legiunile romane, a făcut să se ignore sistematic probabilitatea păstrării comune, din Limba Danubiană Centrală, a unui impresionant volum de cuvinte şi structuri lingvistice, atât în limbile astăzi învecinate nouă cât şi în actuala limbă română! Evident, ne referim la limbile din familia indo-europeană. În structura acestora, de la caz la caz, apar şi “conotaţii” ale unor idiomuri şi mai străvechi, ale unor triburi autohtone, pre-neolitice, anterioare dezvoltării explozive a limbii Danubiene. Probabil că aceasta este explicaţia existenţei în română şi albaneză (ca şi în idiomul danubian geto-dac!) a circa două sute de cuvinte “ilire”, care nu se regasesc în celalte limbi “indo-europene”. În cazul vorbitorilor unei alte grupe de limbă, cum sunt maghiarii ori turcii, precum şi bulgarii originari (din familia limbilor fino-ugro-turcice), dincolo de câteva împrumuturi reciproce, fireşti unei “convieţuiri”, este o chestiune de logica elementară că, la imigrarea dovedită a acelor stramoşi ai lor – fie în Pannonia, fie în profund tracica Anatolie – au preluat nu numai păşuni, ogoare, păduri, sate, oraşe şi supuşi, ci şi cuvinte găsite acolo, în special cele cu caracter “tehnic” denumind realităţi care nu le aparţineau.
Este de pilda ridicol să derivăm românescul “oraş” din… maghiarul “varos” ( citiţi: waroş), de vreme ce vorbitorii de maghiară veche, proveniţi din zona stepelor nomadismului, nu aveau acolo oraşe; dar aveau, pasămi-te… cuvântul care să le denumească ?! Spre deosebire de vlahi, care aveau oraşe dar, nu-i aşa, aşteptau alogenii ca să-i… înveţe cum să le spună acelor “îngramădiri de case”?!… Ei, acest exemplu e doar o picătură din marea de probleme care îşi reclamă reexaminarea şi recalificarea temeinică.
4.Care a fost influenţa dacilor în Roma şi imperiul roman, pe ce durată s-a extins aceasta, cum s-a manifestat acest lucru în arta romana şi unde se mai pot vedea opere din acea epocă?
N-ar trebui să spuneţi “influenţă”, ci prezenţa geto-dacilor la Roma. Istoricii italieni sunt, în cvasi-totalitatea lor, de acord că latinii vechi au fost un trib, se pare bine înarmat militar dar şi cu tradiţii agricole certe, care a coborât din zona Dunării, mai exact din sudul Pannoniei, parcurgând cursul Dravei şi Savei şi “năvălind” peste o lume etruscă, etruscii fiind autohtoni – sau, oricum, anteriori – în mănoasa vale a râului Po. Emigrarea a avut loc prin zona actualului oraş Trieste. Nici macar n-au avut de parcurs un drum prea lung: priviţi harta şi veţi vedea că, de pe cursurile celor doua râuri amintite până în zona Trieste-Goriţia, au avut de mers mai puţin decât le-a trebuit ostenilor lui… Dragos Vodă pentru a “descăleca” pe apa Moldovei!.. Mai lung – de câteva secole! – a fost drumul Dorienilor, pe Morava şi Vardar (din actualul Banat până în Macedonia şi Tessalia), ca să nu mai vorbim de exodul, mult mai vechi, al Indo-Iranicilor sau cel al Cimerienilor şi Hittiţilor; ba chiar extensia spre Nord-Vest, mai recentă (către sfârşitul neoliticului) a proto-celţilor, peste izvoarele Dunării.
Prin urmare, strămoşii latinilor şi ai geto-dacilor s-au aflat iniţial în aceeaşi vatră Danubiană (amintiţi-vă şi simbolul “natal” al Romei, celebra Lupoaică Capitolină, totem danubian bine cunoscut!). Aşa se şi explică acuzata apropiere (şi nu “derivare!) a lexicului şi structurii gramaticale între latină şi română sau între română şi celelalte limbi romanice, ba chiar cele “celtice”, “anglo-germanice” şi “balto-slave”. În timp, (şi anume atunci când latinii Romei au început să devină o forţa invadatoare şi dincolo de pensinsula italica, cu vădite tendinţe imperiale), geto-dacii au intrat într-un conflict devenit treptat cvasi-permanent cu “pericolul roman”. Dar cei doi verişori, neamuri mai apropiate decat s-ar crede, nu s-au ignorat: au existat o serie de contacte atestate ca atare. Statuile (pe care le-am socotit, din inerţie, ale unor “sclavi geţi”, în fapt: ale unor luptători sau sacerdoţi danubieni) sunt mărturii ale acestui contact social, la Roma şi în alte colţuri ale Peninsulei; şi n-au apărut acolo numai după conflictul lui Decebal cu Traian! Acest conflict a devenit acut mai ales după ocuparea Greciei, a Macedoniei şi a “geticelor” Moesii de la sudul Dunării. Dar contactul cultural şi economic, dincolo de conflictele uzuale în antichitate, a fost o certitudine, pe care o dovedeste inclusiv bogatul inventar monetar roman găsit în Dacia, ca şi contrafacerea monetelor romane pe plan local!
Probabil că mulţi vor trebui să mediteze serios la imaginea – insuflată lor artificial – a “primitivei Dacii”, dacă le vom reaminti că cel mai puternic împărat roman, Augustus a fost la un pas de a se încuscri cu regele dac Cotiso! Trebuie foarte serios examinata ipoteza că aşa-numita “Sarmisegetusa Romana” a fost adevărata capitală a geto-dacilor iar construcţiile “romane” de acolo au fost ridicate – inclusiv cu meşteri romani şi după planuri “mediteraniene”, cum sugerează Dio Cassius! – mult anterior apariţiei legiunilor lui Traian in Ţara Haţegului (probabil că numai într-o astfel de capitală urbană şi confortabilă se pregătea împăratul Augustus să-şi dea de soţie fiica, regetului dac!).
Trebuie apoi temeinic examinată ipoteza – bazată pe referinţele lui Iordanes, Isidor din Sevilla şi ale unui impresionant număr de învăţaţi medievali – aceea că “gotzii”erau, de fapt, de neam getic; ea ar putea sa ne conducă la constatarea că dacii, încrengătură a aceluiasi neam get, situată cel mai aproape de Imperiul Roman, au avut un important cuvânt de spus nu numai prin implicarea militară a lui Burebista în conflictul politic intern al imperiului, sub Caesar, apoi în formarea unor “cohorte” în… armata romană, în furnizarea de împăraţi şi generali romani de origine danubiană între secolele II- V, dar până şi în prăbuşirea Romei, datorată… goţilor! Subiectul însă e prea vast ca să-l putem comprima într-un astfel de răspuns rezumativ.
5) A existat un scris ‘dacic’ ? Se poate încă vedea acesta în ziua de azi?
6) Există vreo continuitate între tăbliţele de la Tărtăria (7,000-7,500 I.C.) şi scrisul dacic pre-romanic?
7) Sunt placuţele ‘dabogete’ contrafacute sau autentice? De ce?
“Scrisul dacic” este unul din aspectele cele mai sensibile ale cercetării contemporane. Pe de o parte deţinem dovada “Tabliţelor de la Tărtăria”, care s-au dovedit anterioare cu două milenii apariţiei scrisului în Summer; pe de alta parte au ieşit la iveală, recent, – graţie harniciei “neprofesionistului”dar îndrăgostitului de istorie inginer Dan Romalo – uimitoarele copii (în plumb) ale “tăbliţelor de la Sinaia”. Acestea au fost nu numai tăinuite, dar şi jecmănite barbar vreme de un secol, în beciurile institutului bucureştean de… arheologie (!). Să nu uităm inscripţia de trei cuvinte de pe colanul de aur de la Pietroasa – interpretată eronat drept gotică, sau acea aşa zis illirică din „ Necropoli di Komani”: ANA OHOHICER, interpretată în mod comic drept un rebus de limbă greacă ( vezi Dacii vorbesc- Iordache Moldoveanu p. 15)
Să mai amintim inscripţia pelasgă, de 14 propoziţii de la Camina din Lemnos, care aşteaptă în Muzeul din Atena, de mulţi ani de zile să fie interpretată corect; literele ei nu pot fi greceşti, fiindcă neamul ce va rămâne cu acest nume, grex, gregis nici nu apăruse înca în Europa, când a fost scrisă această inscriptie în alfabetul geto-pelasgo-trac. Ce putem spune despre inscripţia geto-dacă de la Kiolmen, găsită pe o piatră în anul 1965 şi care stă pripăşită la Preslav, din cauza citirii ei eronate de către bulgarii Beşevlev şi Georgiev!
Inelul de la Ezer, de pe valea Hebruliu, având trei propoziţii deosebit de interesante în conţinut, scrise în limba daco-getă, nu înţelege de ce filologii români nu îl iau în consideraţie. Pe când pe inelul de aur de la Celei , Sucidava- Oltenia se scriau rugăciuni în proto-latina priscă( latina arhaică) – „Populi romani” practica o agricultură rudimentală în Latium.
Toate cele menţionate mai sus, sunt gata să spună foarte multe despre limba pelago-geto-Dacă, limbă căreia i se refuză dreptul de a fi avut un alfabet, deşi primele alfabete au fost create şi promovate de către pelasgo-geto-daci (vezi Iordache Moldovan). Oare chiar trebuie să-l aştepăm pe italianul Marco Merlini să ne spună că scrisul a apărut prima oară în lume la noi ? Îmi amintesc când am prezentat la al 39-lea Congres Internaţional de la Kalamazoo, Western Michigan University, SUA, 6-9 mai 2004: “When no one read, who started to write” lume în sală a aplaudat. Când însă le-am vorbit la români, la Bucureşti, despre acelaş subiect :”Când nimeni în lume nu citea la Tărtăria se scria”, ştiinţificii de acolo s-au grabit să mă taxeze drept protoconist!
Să aşezăm între aceste extreme tradiţia documentară a existenţei unui celebru Kogaion hiperboreic (care s-a dovedit astăzi a fi marele centru al sanctuarelor de la Gradistea, din Munţii Oraştiei, un veritabil unicat mondial recunoscut ca atare de UNESCO!) şi apelarea expresă, de catre Iordanes, a existenţei unor misterioase “înscrisuri de legi ale Geţilor” intitulate Legile Belagine4. Chiar dacă tradiţia culturală a Europei antice centrale şi de Nord, “transmontană” (spre deosebire de tradiţia Peri-mediteraneeană!), cultiva “secretul comunicarii sacerdotale” şi metodele de învăţare memotehnică prin memorizarea unor imnuri – ca în practica culturală druidică – tot mai multe dovezi se acumulează astăzi pentru identificarea unor forme de scris stravechi, paralele sau anterioare celor tradiţional recunoscute: etrusc, sumero-accadian, egiptean, fenician, linear A si B, etc…
Forme de scris similare, ca metode de comunicare sau “înregistrare”, au apărut spontan şi relativ concomitent, or sunt într-o relaţie care aşteaptă încă să fie relevată. Aşa de pildă există o vizibilă asemănare între “alfabetul Ogham” din Irlanda secolelor VI-VII e.n., “inciziile pe bâtele ciobăneşti” în Carpaţi, o parte a semnelor de pe tabliţele de la Tărtăria şi extrem de interesantul – şi puţin studiatul! – alfabet clasificat astăzi drept al… “runelor maghiare”, în fapt transilvan, utilizat până târziu în Evul Mediu în ţinuturile secuieşti, zonă care a fost în antichitate vatra agatarşilor!
Întrebarea dvs. asupra “plăcuţelor daco-gete” îşi găseşte un prim răspuns chiar pe situl www.dacia.org , articole/Rom : „Se fură ca în codru la Institutul de Arheologie ?”. Vă pot spune că în anul 1875 cu ocazia construirii castelului Peleş din Poina Văcăria, Sinaia, s-a descoperit un tezaur de aur compus din mai multe tablete de aur scrise în relief şi alte obiecte de aur. Din ignoranţă sau din…. tezaurul a fost cedat de guvernul procarlist Lascăr Catargiu, lui Carol I. Acesta, în mare taină , decide să le topească şi cu banii obţinuţi pe aur să-şi continuie ridicarea castelului. S-au efectuat însă nişte copii în plumbla ofabrică de cuie din Sinaia. Am înţeles că unele copii au ajuns la prof. Niculescu-Plopşor. În 1978 a fort trimis la Muzeul Mânăstirii din Sinaia cercetătorul stiinţific M.Dogaru de la Institutul de Studii istorice şi Politice care se pare că a luat de acolo două tăbliţe conţinând această scriere dacică. Ce a făcut el cu ele nu am aflat.
În salutara lucrare a lui Dan Romalo, “Cronică apocrifă pe plăci de plumb”, premiată de Societatea “Dacia Reviva” – vedem fotografiate, şi publicate, împreună cu o încercare de descifrare aceste uimitoare “plăcuţe de plumb”, tăinuite atât de suspect în beciurile Institutului de Arheologie din Bucureşti şi taxate (de incapacitatea sau de frustrarea unor cercetători care îşi văd ameninţate mai vechile lor teorii!) drept… falsuri. Cele 79 de extraordinare “falsuri” sunt, în realitate copiile în plumb, foarte îngrijit realizate, după nişte originale care – ne asigură inginerul Romalo – nu puteau fi decât din aur, cu o tehnologie pe cât de originală, pe atât de dificilă, reclamând un înalt nivel de pricepere mesteşugărească. (Am reprodus fotografiile acestora, cu acorul autorului cărţii, pe site-ul www.dacia.org unde le pot consulta toţi utilizatorii de computer).
Faptul că originalele – de aur?! – au dispărut, probabil topite, este regretabil; dar există copiile elocvente ale acestor înscrisuri în care, reţineţi: numele lui Burebista este pomenit vizibil de 37 de ori, al dacilor de 22 ori, al lui Decebal de 21 de ori, al Sarmisegetusei de 31 de ori, al lui Zalmoxis de 8 ori. Aş dori să menţionez şi lucrarea lui Iordache Moldoveanu „Dacii vorbesc”( anul 2000, editura Semne), unde la pagina 136-137 sunt redate două din aceste tăbliţe împreună cu o descifrare a lor.
Nu vi se pare doar şi numai acesta un argument zdrobitor pentru care aceste tabliţe, redactate în trei alfabete diferite, ar fi trebuit să devină un obiectiv de cercetare primordial, nu numai pentru diferiţi cutezători individuali, ci pentru un puternic colectiv pluridisciplinar, organizat şi finanţat de însasi Academia Română?! Ei bine, după ce doi “academici” – asupra cărora planează bănuiala că au fost părtaşi la condamnabila tăinuire în beciuri a acestei comori! – au declarat bâlbâit într-o emisiune tv., cum că ei le consideră (fără nici un temei!) falsuri, iată că au trecut trei ani de la publicarea fotografiilor referenţiale de către Dan Romalo fără ca forumul stiinţific, finanţat din bugetul naţional, să fi imaginat un astfel de colectiv de cercetare colectivă şi exhaustivă; iar Muzeul Naţional de Istorie a Romaniei îsi cheltuieşte fondurile în transportul, cazarea şi hrănirea unor “invitaţi din… Europa” costumaţi în armuri legionare romane şi chemaţi să mărşăluiască în inima capitalei românilor pentru a le “reaminti” că – în lipsă de documente elocvente! – ei nu sunt nimic altceva decât, cel mult, copiii din flori ai centurionilor abătuţi cândva pe aceste meleaguri!…
Referitor la conecţia Daciei cu textele vedice, cu posibila conecţie între lumea tracilor şi Asia, precum şi cu “Auraicept ma N-Eces”, opera în limba gaelică a învăţatului irlandez Longarad, din secolul al VII-lea al erei noastre şi redactată într-o variantă a alfabetului Ogham, pentru a nu lungi excesiv acest interviu vă propun să le socotim subiecte ale unor discuţii ulterioare. Cu atat mai mult cu cât zilnic apar noi descoperiri, dovezi materiale sau ipoteze plauzibile, justificate ştiinţific. Când, pe baza unui fond de informaţii disponibile atunci, am scris – în urma cu un deceniu şi jumatate – cartea “Noi nu suntem urmaşii Romei!” am totalizat, argumentând, o concluzie iniţiată de Nicolae Densusianu, de Nicolae Miulescu, parţial de Hasdeu, ba chiar intuită corect de Petru Maior şi de o serie de alţi cercetători. În acest deceniu şi jumătate care s-a scurs de atunci, principiul enunţat în însuşi titlul volumului nu s-a modificat; dar o serie de date de referinţă s-au completat, s-au modificat, or s-au impus preponderent. Ne aflăm în faţa unui ogor ştiinţific abia desţelenit care, cum spuneam, devine teritoriul unor complexe colective de cercetare inter şi pluridisciplinare, nu numai al unor intuiţii individuale” (cf. Napoleon Săvescu, în revista Noi, nu! – 4 iunie 2007).
Prin “limba danubiană”, adoptată de toate populaţiile Eurasiei, dacă nu chiar de întreaga planetă Terra – suntem înainte de “încurcarea limbilor, din pricini de luciferism uman, la Turnul Babel”…deci, suntem aproape de…ÎNGERI! Că tot sunt Traco-Dacii-Geţii-Goţii – “SFINŢIŢII”!!!

– va continua –

Topice: Meditaţii | Comments Off on CAZUL DACIA (8/11)

Comentarii închise.