Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

POEZIA ARDEALULUI ÎNTRE LUNTRE ŞI PUNTE

de Cezarina Adamescu | Ianuarie 26, 2011

Mircea Dorin Istrate, „Podul” – volum în curs de apariţie

Noul volum al poetului Mircea Istrate Dorin, Podul, în curs de apariţie, continuă vibraţia şi fiorul din volumele anterioare : „Har-Deal” – Editura Nico, 2009 şi „Urma”, acelaşi an şi aceeaşi editură Târgu-Mureşeană.
Construite pe aceleaşi stelaje din lemnul de esenţă tre al Ardealului noile poeme din volumul „Podul” reflectă aceeaşi fidelitate faţă de istorie, neam, tradiţie şi civilizaţie, cultură şi artă din arealul pe care, cu mândrie îl numeşte „Har-Deal”, loc emblematic pentru istoria neamului.
Încă de la primele pagini, autorul îşi expune emblematic, crezul artistic: acela de a-şi cânta până la sfârşit leagănul unde a văzut lumina.
Poetul reiterează mitul lui Hyperion care iubind, merge la Demiurg şi-i cere, în schimbul nemuririi, măcar „o oră de iubire”.
„Prea spăşit şi-n lăcrimare / Îi voi cere la Măritul, / Să îşi facă îndurare, / Şi să-mi deie, nemuritul. // Eu l-oi ridica în slavă / Şi-oi promite vii iubiri, / El, îmi lase cea Târnavă / Cu trecutele-amintiri. // Rai din malul ei mi-oi face / Adunând ca şi avere, / Cel trecut care s-o coace / Îndulcindu-se în miere. / Când m-oi sătura-n vecia / Ce mi-a dat-o în păstrare, / Voi lăsa copilăria / Şi m-oi duce, în uitare. (Aşteptaţi-mă că vin)
În curgerea, aparent lină a versului său, învolburat pe dinăuntru, în continuă ardere pe rugul de linişte, poetul îşi aduce toate argumentele în sprijinul ideii de patriotism autentic, de dragoste sinceră de neam şi de glie, pe care, chiar dacă nu e pus să le apere cu preţul fiinţei,
le păzeşte ca pe ochii din cap şi se face pod pentru cei care stau de veghe la fruntarii.
Pe urmele clasicilor: Topîrceanu, Coşbuc, Alexandri, Şt.O.Iosif, Dimitrie Anghel, Alexandru Vlahuţă, care au cântat natura în pasteluri devenite nemuritoare, Mircea Istrate Dorin şi-a alcătuit cu migală universul, populat cu făpturile lui Dumnezeu şi cu natura pe care doar Mâna Lui milostivă a zidit-o pentru om şi vietate.
E un univers idilic, pe care, doar cei cu inimă de copil pot să-l parcurgă şi să şi-l adâncească în suflet şi minte. El zugrăveşte „lumea visului pierdut” – lumea copilăriei, un paradis care nu se mai întoarce, dar care poate fi reînviat prin cuvinte, prin amintiri, prin gesturi izvorâte din suflte curate: „S-au scuturat arginţi din ghiocei, / Şi-n Continit melinii dau în floare, / Cu casele în spate bourei/ Plecat-au liniştiţi să se însoare. // Pe coastă-n deal, pasc turme de mioare / Ciopoare-s lângă stâna cea bătrână, / Doi miei se bat în cap să se măsoare / Crezându-se berbeci , cam într-o lună. // Pe-un pai uscat, întoarsă către soare / În vis topită doarme-o buburuză, / Puteri să-mi prindă ca să-mi urce-o floare / Că ea săraca slabă-i şi-i lăuză. // Din toate câte sunt în anotimpuri / Mai e ceva ce încă mai lipseşte, / Copiii nebunaticelor timpuri/ Din vremi trecute, astăzi o păveste. / ( ***)/ Acăţii, ghioceii şi melinii / Cu toţii sunt în locul cel lăsat, / Doar boureii, mieii şi vecinii / S-au tot urcat la ceruri, dinspre sat. // În toate căte sunt şi mi-s pierdute / Mă văd acolo-n vis de-atâtea ori, / Copilul ce-am uitat de griji avute / Cătând ades cu alţii, cuib de ciori. (Lumea visului pierdut).
Şi parcă citesc cu suflet rourat, „Rapsodii de primăvară”: „Sub cerdac pe-o lăuruscă/ Cum trecură Babele / A işit un pui de muscă / Să-şi usuce labele.// Păsările migratoare / Se reîntorc din Tropice. / Gâzele depun la soare / Ouă microscopice.” Acelaşi ritm, acelaşi ton şi aceeaşi candoare, spuse doar cu alt glas, peste un veac.
Mircea Istrate Dorin mai are darul de a păstra nalterate, nestemate din graiul ardelenesc, ceea ce dă versului, un plus de valoare şi farmec.
Uneori, în elegii, versul împrumută din jalea cântecului unui alt tribun ardelean, Octavian Goga, din care pare că-şi trage sevele, şi pe care Nicolae Iorga îl aşeza alături de Coşbuc şi Iosif – şi „îi vedea virtutea în sufletul cu adevărat „local”, în nota „ardelenească” a poeziei sale. Goga nu este doar un poet „din Ardeal”, ci un „poet al Ardealului”, sufletul unei iubiri lirice, „pentru toţi oamenii satului, Ţinutului şi ţerii sale ardelene”. La fel se va putea spune şi despre poetul de faţă. De altfel, Transilvania a dat literaturii cele mai profunde şi mai tulburătoare voci care şi-au făurit nemurirea din plămada cântcelor lor de dor şi jale.
De menţionat că, de câte ori mă refer la poeziile lui Mircea Istrate Dorin, fără să vreau, le numesc „cântece” sau „doine”, prin specificul lor, apropiindu-se de aceste genuri.
Cântecele pentru mamă sunt izvorâte din dureri dospite una peste alta, care emană o tristeţe şi o apăsare fără egal: „Cum ţi-aş spune mamă azi necazul meu / De ai fi aicea, nu la Dumnezeu, / Să m-asculţi aminte şi să-mi dai un sfat, / Să-mi mai spui odată, dragul meu băiat…” (Cum ţi-aş spune mamă…”).
Uneori pot părea vetuste şi patetice, mai ales într-un timp în care omul se înstrăinează tot mai mult de ai săi şi de sine însuşi, dar ele invită la reflecţie şi pietate, la aducere aminte şi la împlinirea datoriei de creştini faţă de înaintaşi.
„Pe părinţi să-i ţineţi de-i aveţi, icoană, / Şi smeriţi cătaţi-i, face-li-ţi pomană / Cu o vorbă bună, ca un mângâiat / Până apuca-vor, raiul lor visat. // Când n-or fi veţi plânge, că pe cei plecaţi / I-aţi lăsat adesea singuri şi-ntristaţi, / Şi că-n lupta vieţii n-aţi cerut un sfat / De la ei, că Doamne cum vi l-ar fi dat”. ((Cum ţi-aş spune mamă…”).
Păstrarea tradiţiei, a datinilor, a portului, a limbii ardeleleşti, au constituit din totdeauna datorii sfinte pentru locuitorii Transilvaniei, de aceea spiritul naţional este foarte pregnant în această zonă. Ei au datoria, primită din strămoşi, să le păstreze, dar nu numai atât, să le şi perpetueze în timp, urmaşilor.
„În lăzile de zestre zac comori / Înnobilate-n timpuri, de vecie, / La ele ne-am întors de-atâtea ori / Când ne-am adus aminte de pruncie. // Îmi stau cuminţi acolo miruite / Păstrând în ele vremuri şi vecia, / Podoabe dragi ce fost-au rânduite / De bunii mei , să-şi poarte măreţia. // În ele s-au simţit nemuritori / Când au ştiut, că dacă mi-s purtate / Al neamului trecut îl duc, şi îs datori / Să-l lase la urmaşi, pe mai departe. // Acolo-i dor şi multă suferinţă / Şi vise şi speranţe înşelate, / Cel drum scoborâtor din Mioriţă, / Fior şi umilinţe îndurate. // Şi bucurii cusute într-o floare / Cu gând curat şi fală măsurată, / Tristeţea înnegrită în culoare, / Şi viaţa cu-a le sale încă toată. // (***) // Aceste ale noastre începuturi / Se vor topi încet în grea uitare, / S-or risipi în cele patru vânturi / De n-or găsi în suflet, căutare.” (Comori din lăzi de zestre).
Toate osicioarele sufleteşti încep să geamă şi să te doară, când asculţi sau citeşti aceste poeme dramatice, adevărate scenarii unde plânsul, jalea, durerea, tristeţea sunt vii şi scurmă.
„Mamă-ţi fac un rând de carte că de mult nu ţi-am mai scris / Ca să-ţi spun că astă noapte am avut, aşa, un vis, / C-a venit la mine tata să mă vadă , deşi-i dus / Şi-ncă mulţi din neamul nostu ce-s la Domnu-n ceruri sus. // Pune mamă o prescură pentru morţii care-i ştii / Şi-un pomelnic de iertare la aceia care-s vii, / Şi îmi lasă o lumină la toţi duşii pomeniţi / Că şi noi om fi ca mâine lângă dânşii rânduiţi. // Nalţă rugă lăcrimată, milostivă, de-ndurare / Iar la Domnul preasmerită, cere-i încă îmbunare / Pentru bunii păcătoşii ce-au făcut la ceruri rând, / Tot răbdând amarul vieţii, cât trăit-au pe pământ. // Doar acol’ s-or hodiniră clipă lungă de vecie / Mulţumiţi şi ei odată că scăpat-au de robie, / Şi-au lăsat să facă alţii greaua muncă, nemiloasă, / Ca să-şi ducă crucea vieţii pusă-n soarta neîntoarsă. // Dacă-i face un pomelnic pentru morţi şi pentru vii / Pe vecinii noştri încă nu-i uita ca să mi-i scrii, / Că şi ei ne-au fost apoape, şi-ncă mult ne-au ajutat / Când necazurile vieţii peste noi s-au aşezat.// Şi mai spune-i la părinte că acasă de-oi veni / L-oi căta, să stăm de vorbă despre cum ne-om osteni / Ca să facem o troiţă, ce s-o punem pân’ la vară / Pentru morţii din războaie, ce căzut-au pentru ţară.// Iar la cantor, zi-i să-mi ţină locul meu tocmit, în strană, / L-oi plăti şi anul ăsta, nu l-oi cere de pomană, / Şi mai dă vreo două cupe de bucate la săraci / Ca să-nchine câte-o cruce pentru ceia ce ni-s dragi.// Pân-atuncea dragă mamă îmi mai rabdă pic de vreme, / Oi veni cam într-o lună, nu-ţi fă griji şi nu te teme, / Domnul numai să te ţină printre vii Lui în samă, / Şi te rog încă odată, nu uita prescura mamă!” (Scrisoare către mama)
Adevărate poveşti versificate, cu personaje reale şi situaţii dramatice, sunt poemele transilvane al lui Mircea Dorin Istrate. Rar mi-a fost dat să percep atâta dramatism. Poate doar la Ioan Alexandru, un alt tragic al literaturii române care şi-a cântat neamul şi l-a plâns în versuri de o rară frumuseţe şi prospeţime lingvistică. Nu poţi să te numeşti român şi să nu te înfiori la auzul acestor sonuri!
Din aceste versuri transpare şi o altă trăsătură de caracter esenţială a ardeleanului: aceea a generozităţii, a pietăţii şi a bunătăţii sufleteşti. În desfăşurarea ritualului de pomenire a celor blajini, ei nu uită şi de vecini şi de toţi binefăcătorii lor şi se roagă şi aprind lumânări pentru sufletele acestora, cult care la noi şi-a pierdut semnificaţia liturgică. Dar, mai ales, sufletul ardeleanului transpare în iubirea pentru săraci cărora, în spirit cristic, le pregăteşte câte o cupă de bucate, să-şi astâmpere foamea.
Dar mai presus de evlavia pentru morţi, de iubirea de semeni, este pentru ardelean, iubirea pentru Ardeal. Lui îi face juruinţă, scrijelată cu sânge pe inimă că îl va sluji până în ultima clipă. „De n-oi lăsa în urmă ceva ce să te urce / Nevrednic sunt de tine să-ţi port sfinţita-ţi cruce, / Că tu mi-ai dat de toate să am de vieţuire / Iar eu dator ţi-s încă, să ’nalţ a ta mărire. // Când huma ta călca-voi cu pasul apăsat / Puteri mi-i da din tine să fiu al tău soldat, / Ca mâna şi cu viaţa-mi să-ţi fie trainic scut / Să-ţi apăr moştenirea rămasă din trecut. // Că viaţa ta e viaţă din vieţile-adunate / Din piepturile noastre, ce pentru tine bate / Să stai în demnitate măritul meu Ardeal, / Şi vrednici prunci să-ţi nască, norocu-n vârf de deal”.(De tine fi-voi vrednic).
Se ştie că viitorul omenirii depinde în mare măsură de sănătatea moştenirii primite de cei de astăzi. Se ştie, de asemenea, că ardelenii sunt români neînfricaţi care nu se dau în lături de la jertfa supremă pentru a-şi apăra ţara, limba şi neamul, repere pentru ei, aşezate pe prima treaptă a sfinţeniei, alături de credinţă. Glasul poetului strigă în pustiul prezent şi caută să trezească spiritele din adormire: „A noastră-i toată vina că ne lipseac bărbaţii / Ce-n mâna lor să ţină sorocul ţării mele, / Că ne urâm întruna, şi nu suntem ca fraţii / Când vremile nebune ne-apasă greu sub ele. // În loc să ne întoarcem spre tâmple de altare / De unde priveghează icoane de eroi, / Noi tot privim de-o vreme spre mincinoasa zare / Cătând acol’ speranţe, cu ochii trişti şi goi. (…) // La urmă fiecare rămâne cu-a sa faptă / Ce va-nclina balanţa spre vis, ori spre uitare, / De buni aţi fost cu neamul, primi-veţi ca răsplată / Să-mi fiţi pe tâmpla ţării, icoane de-nchinare”. (E numai vina noastră).
Râul Târnava este cântat în multe versuri şi personificat, după imaginaţia poetului. Târnava este „Al nostru rai vremelnic de-atunci, copilărie”. Chemarea ei este arzătoare, cum arzător este dorul de copilărie: „Veni-vom poate-odată să stăm pe malul tău, / Să toarcem în visare părerile de rău, / C-aici a fost odată un rai cu dulce miere / Şi-acuma-i amintire, trăită în tăcere.”
Un bun prilej de reflecţie îl oferă omului, trecerea neostoită a Timpului. Crucificat între ieri şi mâine, prezentul pare stingher şi ai senzaţia că el stă pe loc. Dar şi el se preface-n trecut, şi în el se află, deja încolţită, sămânţa lui mâine.
„Întoarce-ţi fila vieţii cu ziua care-i stinsă, / În stânga-i cea trecută, în dreapta-i cea nescrisă, / De-o parte-s cele fapte ce încă le-aţi făcut / De alta-s albe pagini ce nu le-aţi început. (…) // Tot recitiţi-mi cartea pe care voi aţi scris-o / Şi învăţaţi greşala ce-n fapte mi-aţi cuprins-o, / Că asta de mi-ţi face, greşala învăţată / În viitor ea fi-va, o faptă înţeleaptă”. (Scurgerea vremii).
Poetul aduce un elogiu meritat păstorului anonim care-şi petrece viaţa pe munte, alături de vitele sale şi-şi rânduieşte viaţa simplu, în conştiinţa datoriei împlinite. El e numit „stâlp de veşnicie.”„Mereu udat de ploaie şi-apoi uscat de vânt, / Cu soarele pe creştet, sub astre adăstând, / De vorbă cu luceferi pe-ntinderi de câmpie, / Păstorul mioritic e stâlp de veşnicie. // De mii de ori în veacuri urcat-a către munte / Urmând cărări de stele de mintea lui ştiute, / Cea stână i-a fost casă, iar inima-i rănită / In fluier pus-a doina, din suflet tăinuită.// La tânguiri de bucium a fost la datorie / Să apere ce neamul lăsatu-i-a moşie, / De-a fost cu biruinţă, s-a reîntors la stână, / De soarta i-a fost crudă, rămas-a în ţărână. // Aşa trecut-a lumea cu bine şi cu rău, / Din vremile bătrâne, e cap la neamul tău, / Nu mi-l căta-n altare la chipuri de icoane / Că-i pulbere de stele, şi-apoi , e-un simplu IOANE. (*****) Din vremile bătrâne e cap la neamul tău / Şi lumea a trecut-o cu bine şi cu rău, / Acuma-i dus cu veacul prin locurile cele / Să-şi păstorească turma prin pulbere de stele”. (Păstorul mioritic).
Puţini poeţi mai cultivă astăzi pastorala în vers, ori profesiunile ancestrale ale oamenilor.
Autorul susţine că de la facerea lumii au existat lupte fratricide cu învinşi şi învingători şi că măsura e strâmbă, de aceea, fatalmente, „E istoria-pomelnic, cu învinşi şi-nvingători.
În acelaşi spirit evocator al unor stări de lucruri existente, se înscrie poezia „Bătrâni singuratici” – în tonuri cu adevărat sfâşietoare: „Pe uliţa strâmtă, la capăt de deal, / Bătrânele case de-acuma rărite, / Au vieţile-n ele ajunse la mal, / Sărace, puţine, spre Domnul grăbite. // E-o linişte stinsă, topită-n visare, / Cu valul se duce de-acuma şi piere, / Nimic nu mai mişcă, mai totul îmi moare, / Te-apasă, te frânge, te umple-n durere. // Bătrâni singuratici rămaşi nevoiaşi / Sfârşite fiinţe cu sufletul rană, / Spre capătul vieţii grăbiţi îmi fac paşi / La Domnul să urce, să-i steie în strană. // Făcut-au la umbră destul pe pământ, / Răcit e cuibarul cu puii plecaţi, / Ca frunze-s de-acuma purtate de vânt, / Topiţi în uitare, tăcuţi, lăcrimaţi. // I-aşteaptă o cruce şi-un vechi ţintirim / Şi neamul ce doarme-n ţărâna lui sfântă, /Pomelnic de-o ziuă la groapă-i jelim, / Şi-un nume mai ştergem pe uliţa strâmtă. // Din scursele veacuri mereu înspicaţi / Ei urmă lăsat-au aici înstelată, / Să-mi ştie urmaşii, când fi-vor plecaţi / Că neamul se naşte, şi moare pe vatră”.
Adrian Păunescu în lirica sa a atins cele mai sensibile coarde ale sufletului uman, evocându-i pe cei ajunşi bătrâni şi neputincioşi, „care ştiu dureros / ce e suta de lei” (Repetabila povară), acum situaţia lor fiind mai dramatică decât oricând, poate de aceea doare atât de mult.
Triada „Versul, Gândul şi Poetul” – îşi găseşte ecou într-un poem aproape fabulistico-filozofic: „Înstelat rămâne VERSUL din adâncul unui gând / Dacă nalţă şi-nfioară cumpănitul suflet blând, / Dacă-nvie, dacă-nmoaie, dacă încă potoleşte / Arse inimi, şi-n dulceaţă mi le unge, le-nfloreşte. // Înstelat rămâne GÂNDUL îmbrăcat într-un cuvânt / Care spune adevărul, strâmba lege destrămând, / Şi uneşte două maluri ce de ură-s despicate / Cu puterea ce o are, făcând cale la dreptate. // Înstelat va fi POETUL ce şi-o face bunul gând / Curgător izvor de versuri, cela suflet alinând, / Pe acesta îl vom pune ca icoană-n cerul sfânt / Pentru clipa ce-a trăit-o, veşnicind-o pe pământ”.
Un loc important în lirica lui Mircea Istrate îl are visul, sub toate ipostazele sale.
Istoria este un reper fundamental în creaţia lui şi nu numai atât, este o emblemă, un steag purtat pe dinăuntru. Etnogeneza poporului român e o temă predilectă pentru autor, care consideră Columna lui Traian – Mecca românilor. „Piatra rece a Columnei are-n ea adânc săpată / Chipuri aspre prinse-n luptă de străbuni, ce-n veac odată / Cu-a lor viaţă pusă scuturi la puhoi năvălitor, / Ne-au lăsat în cartea vieţii un însemn nemuritor.// Viaţa noastră în răstimpuri cere jertfă de bărbaţi / Să-nnoiască vâna ţării cu eroi adevăraţi, / Borne facă la istorii şi-orizontului reper / Vieţii veşnic mergătoare de la humă pân la cer. // În a marmurii Columnă pururi sunteţi înălţaţi / Fraţi de sânge-n toate cele, tarabostes şi comaţi, / Viaţa voastră înhumată-i ca sămânţă de speranţă / Pentru veacuri următoare fie flacără măreaţă. / Mecca noastră de-nceputuri e de-a pururea Columna, / Toţi ar trebui odată s-o vedem, să punem mâna, /Să-i simţim în carnea vieţii pe vitejii noşti bărbaţi / Şi clipita de istorii când au fost îngloriaţi. // Învăţaţi că jertfa este datoria învoielii / Între voi şi soarta ţării, şi-n speranţa învierii / Voi pomelnice rămâneţi veşnici vii şi lăudaţi, / Iar în cronicile ţării, pentru fapte, înstelaţi.” (Columna – Mecca noastră).
Cei care-şi dedică viaţa acestui ideal, de a menţine flacăra istoriei vie, sunt eroii actuali ai neamului: „Spre voi oşteni ai ţării se nalţă al meu gând, / De azi veţi fi ca leii, ca zimbrii spumegând / Şi ne-nfricaţi de coasă, vom birui-mpreună / Şi-acasă ne-om întoarce scăpând a noastră turmă. // Nu puneţi viaţa voastră naintea vieţii ţării / Că nu-i de trebuinţă în clipa disperării, / Noi astăzi după luptă vom fi învingători / Că din cea străvechime, suntem nemuritori. // Iar ceia ce-or rămâne la urmă în ţărână / Îngloriaţi în fapte, întorşi la vatra mumă, / Pomelnice i-om pune-n altare de iubire, / Şi-a neamului vecie i-o trece-n nemurire // Aşa îmbărbătat-a oştirea-i dăruită / Să n-aibă frica morţii în clipa sorocită / Cu oştile vrăjmaşe, venite pofticioase / Să prade, să se-nfrupte din bunătăţi mănoase. // Apoi, cu frâu-n mână şi sabia-i iuţită, / În fruntea tuturora spre oastea nepoftită, / Mihai îmi taie brazde adânci, ca-n nemurire / Cu-ai săi viteji de-o seamă, să-mi treacă în vecie.// (***) // O vorbă-mbărbătare în vremea cumpănită / Eroi în cele clipe îmi naşte miruită, / Când ea venită-i toată din dragoste de ţară / Nici moartea nu-i opreşte pe-acei ce-i înfioară.” (O vorbă ’mbărbătare).
O caracteristică a poeziei lui Mircea Dorin Istrate este că, la final, autorul adaugă încă o strofă, ori două, ca un fel de concluzie necesară, pentru a puncta ideea.
Două maluri, Viaţa şi Moartea şi între ele stă omul Punte. Când puntea începe să scârţâie, e semn că am ajuns aproape de celălalt mal. Multe poeme au acest subiect care ne preocupă în egală măsură: Viaţa şi Moartea.
„Se moare doar o dată, se-nvie-n nesfârşit / De-a tale fapte bune vor fi de pomenit, /
Cât următorii încă ţi-aduc o mulţumire / Mereu te vei renaşte în fală şi-n mărire. //
Se moare doar o dată, murit vei fi mereu / De n-ai lăsat prin fapte o urmă, ce la greu / Să poată fi călcată de ceilalţi următori / Ce-aminte să-şi aducă de tine adeseori.// Se moare în trăire de n-ai lăsat nimic, / Uitat vei fi-n vecie când numele ţi-e mic, / Te-nvredniceşte-n fapta lăsată moştenită / Şi nu-n avrea strânsă ce iute-i risipită. // Lăsaţi în urmă fapte mereu nepieritoare / Şi-al vostru nume fi-va în glorie şi-onoare, / Atâta de-o rămâne din viaţa cea trăită / Veţi veşnicii de-a pururi în clipă nemurită”. (Nemurire).
Autorul evocă în versuri emoţionante „Icoana casei părinteşti” – în tonuri nostalgice, de o frumuseţe rară. Reîntoarcerea, în raiul de-acasă, atunci când e posibilă este echivalentă cu regăsirea paradisului părăsit, după ce ai colindat prin purgatoriu o viaţă întreagă. Acesta este un foarte frumos şi nostalgic poem, de un lirism sfâşietor, cu imagini pline de prospeţime, inundate de roua lacrimilor amintirii. Icoana casei a fost purtată la piept, pe dinăuntru, în toate peregrinările prin Valea de lacrimi. Acestea sunt reperele sfinte la care recurge autorul, ca să-şi xtragă din ele seva creaţiei.
„Când m-am dus pe-a vieţii valuri lumea toată înfruntând, / Am luat icoana casei în sămânţa unui gând, / Leac mi-a fost cea amintire când am dat de rău şi greu, / Ea puteri a pus în mine întărindu-mă mereu.// Eu crescut-am, ea bătrâna tot se-apleacă peste lume, / Dar în sufletu-mi rămâne ca o tainică minune / Cuibul cald, ce cu blândeţe mi-a moşit copilăria, / Iar acum în ceasul serii tot mi-o cată veşnicia. // Adunata-n al ei suflet, sufletele noastre toate, / Truda, dragostea curată, vii speranţe-nlăcrimate, / Griji ascunse, şi amarul vieţilor ce-n ăsta loc / Mi s-au frânt în deznădejde, s-au avutu-mi-au noroc. // Rugi nălţate la Măritul tot cerşind bunăvoinţă / Şi iertare la păcate, toate-n plânset şi-n căinţă, / Bucurie şi-mplinire pe întinsa ei cărare, / Toate au făcut din dânsa, clipă dulce de visare. // Casă dragă părintească, cuibul purtător de sfânt / Te voi ţine nemurită prinsă-n umbra unui gând, / Fiindcă tu, icoana vieţii eşti întorsul în pruncie / Ca pe-o insulă de pace, miruită cu vecie.”
În acelaşi ton este şi poemul: „Dor de cea Târnavă”, în care peisagistica intră în rezonanţă cu stările sufleteşti ale poetului: „Lenevita mea Târnavă şerpuieşte printre dealuri / Şi-n molatice meandre unduieşte apa-n valuri, / Plopii, lumânări pe margini, îi veghează ne-ncetat / Veşnicitul drum să-l facă, în al frunzei tremurat. // Oglindindu-se în ape, peste maluri aplecată / Câte-o salcie bătrână stă de-un veac aici uitată, / De urât îi ţine-o mură negricioasă şi-ndulcită / Şi un pui de salamandră mic, cu pielea peticită. // Dealu-n două-l taie valea cu-al său umblet viu, săltat, / Coborând în mare grabă către Târnavă-nspumat, / Jos la poale, tăinuite, reci izvoare cristaline / Îmi adapă însetate, vorbitoare guri de bine.”
Un aspect notabil al poeziei acestui autor este că ea poate recita, reclamă vocea umană, poate fi interpretată şi curge ca o poveste, ca un izvor susurând printre crengi, săpând stânca şi aglutinându-se în eufonii fără cusur. În ton elegiac eminescian este şi poezia „Acasă m-oi întoarce”: „Destul mi-a fost prin ţări străine, / Destul am fost o iarbă-n coasă, / M-am săturat de cela bine, / De mâine, m-oi întoarce-acasă. // Destul am fost o frunză-n vânt / La alţii slugă neplătită, / Destul am plâns al meu pământ / Şi viaţa asta chinuită. //Sărac am fost în sat la mine, / Ba uneori un pai pe ape, / Dar n-am dat cinstea pe ruşine / Iar neamul meu mi-a fost aproape. // C-aicea doar îi apa bună / Şi pâinea are gust de miere, / Acolo, zilele-s furtună / Speranţe slabe de avere. // Aicea inima-i ca piua / Acol’ spinare-ncovoiată, / Un rob plătit să-şi ducă ziua / În umilinţe îngânată. // Ai mei mă rog să mă primească / Ca fiul cel rătăcitor, / Mă seacă dorul de-a mea casă / Mă chem mirosuri de mohor. // M-aştepte mama cu sarmale / Şi tata c-un ulcior de vin / Mă ierte ca n-am fost în stare / Să fac averi printre străini. // Mi-s om de sat şi oi rămâne / Cea slugă la al meu pământ, /Că el mi-o da cea dulce pâine / Şi-n el mi-o fi al meu mormânt.”
Tema dezrădăcinării de melag şi de fraţii de acelaşi neam este foarte frecventă, ca şi cea biblică, a reîntoarcerii fiului risipitor care a umblat prin străini şi pe care rădăcinile în strigă să se întoarcă acasă.
Zestrea dobândită în sat este una care nu putrezeşte şi nu e mâncată de molii. Ea este purtată de autor în demnitate, toată viaţa. De la fiecare a învăţat ceva şi aceste povăţuiri şi învăţăminte pentru buna cuviinţă, acum se întorc spre urmaşi. „De la mama învăţat-am dulcea limbă s-o vorbesc, / Tatăl meu mi-a dat cel nume de la neamul strămoşesc, / Moşu ce-a făcut războaie, toată viaţa dumnealui / Ca să ştiu ce-a fost în urmă, mai încol’ de timpul lui. // Buna, ma-nvăţat cu gustul pâini calde din cuptor / Şi să ţin pe mai departe rânduiala vremii lor, / Preacucernicul, credinţa dădătoare de putere / Iară dascălul de ţară, limba fagure de miere. // Satul, datina-nţeleaptă şi respectul ce-i de dat / Fiecăruia în parte, de la slugă la-mpărat, / Brazda reavănă întoarsă, ce e dragostea de ţară, / Coada sapei, ce e munca şi dulceaţa ei amară. // Şipotul cu apă rece, o iubire dezmierdată, / Bolta nopţi-n roi de stele, jurămintele de fată, / Casa veche, amintirea timpului de început / Ţintirimul, ce-i vecia clipei scurse pe pământ” (Învăţat-am). Într-un fel, acest poem se aseamănă cu „Învaţă de la toate” – din lirica scandinavă.
Dimensiunea spirituală este esenţială pentru poet şi în virtutea acesteia, el îşi exprimă convingerea şi reperele morale pe care le-a respectat. Înţelepciunea care se revarsă din aceste învăţături este, fără a exagera, un advărat cod moral pentru om. Şi într-aceasta, poemele sale, în majoritate se apropie de lirica sapienţială.„În anii tinereţii, din patimi şi trăire / Am strâns în urna vieţii cenuşă de iubire, / Şi-n tainiţe de suflet am pus-o îngropată / Aminte să-mi aducă de cum a fost odată.// Comoara neştiută va sta în veşnicie / Sub lespedea uitării, în dulce reverie, / Carate aduna-va în vremuri mergătoare / Împrospătându-mi gândul, mereu să mă-nfioare.// Avere nu-i pe lume şi munţi n-ajung de bani / Să cumpărăm în parte nepreţuiţii ani / Avuţi în punga vieţii, prea iute risipiţi / În clipe de plăcere, în nopţi secătuiţi. // Mi-aş vinde toate cele pe-o caldă-mbrăţişare / Ce m-a ţinut vremelnic în timpuri de visare, / Sau dulcea sărutare ce mi-a trezit fiori / În nopţile vrăjite cu luna prinsă-n nori. // Aş cere de la Domnul fărâma de vecie / Şi-n ea de-acum ne uite în vremea ce-o să vie, / Ne şteargă din gândire cărarea ce-am avut-o / Şi înc-odat ne pună pe alta nencepută.” (Anii tinereţii)
Dar, se ştie, că toate averile din lume nu valorează nimic, fără un strop de iubire, aşa cum Sfântul Pavel a spus în 1 Corinteni 13, adevăruri sculptate în conştiinţe şi inimi şi rămase sub formularea panseistică magistrală: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”, aserţiune preluată de Marin Preda în magistralul roman-trilogie „Cel mai iubit dintre pământeni”.
Mircea Istrate Dorin realizează portrete admirabile ale unor figuri emblematice ale spiritualităţii, cum ar fi: sfinţii, călugării, pictorii de biserici, ori al unei simple văduve, închinătoare la Preacurata. Toţi aceştia capătă aură în viziunea poetică, prin sfinţenia faptelor lor. ”Vredniciţii mei călugări dintr-o vreme învechită, / Prinşi în fapte-nălţătoare în cea viaţă pusnicită, / Înspre voi înalţă gândul neamul meu cel risipit / În păcate-nşelătoare, şi-n minciună hăituit. // Împreună la Măritul cereţi dară îndurare/ Să primească, după fapte, cuvenita Lui iertare, / Să se lepede de rele, şi-a lor viaţă înnoită / În urmaşii lor s-o pună, fie veşnic miruită. // Doar aşa cu voi alături, lumea asta trecătoare / S-o schimba şi-o fi nădejde către ceea viitoare, / Dacă nu, a noastră turmă e sortită pustiirii / Şi în vremea ce-o să vină , hărăzită e, pieririi”. (Vredniciţii mei călugări)
De remarcat modul reverenţios de adresare al poetului, către divinitate sau către Maica Domnului. El îi numeşte: Măritul, Veşnicitul, Maica Născătoare, ş.a.
Ceea ce cântă şi laudă în vers Mircea Dorin Istrate, devine, ori îşi are sursa în adevăruri de credinţă neîndoielnice. Iată portretul următor al unui creştin care s-a învrednicit în viaţă şi a căpătat faimă de sfinţenie: „Din fapte miruite şi înţelept cuvânt / I-au tot sporit într-una puterile de sfânt, / Iar faima căpătată în viaţa trecătoare / S-a veşnicit de-a pururi în ceea viitoare. // S-a tot născut în vreme aicea pe pământ / Să ne îndrume paşii, să ne-ntărească-n gând, / Pe cel căzut în tină să-l facă mai curat, / Iertare de la Domnul primească la păcat. // Pomelnic de mărire a fost la fapte bune / Ca-n jurul lui mulţimea să vină, să se-adune, / Credinţa să mi-o crească, să-mi schimbe omu-n bine, / Să-ndrepte muritorul spre căile divine.// (***) // Urcaţi îmi sunt la ceruri bătrânii ceia sfinţi, / În preajmă-i văd de-acuma pe alţii miruiţi / Să fie veghetorii cărării însfinţite / Ce urcă sus la Domnul, spre raiurile sfinte.” (Sfântul).
Simplitatea şi smerenia se află la loc de cinste în panoplia virtuţilor creştine ale autorului. Un exemplu elocvent găsim în poezia Văduva. Într-un fel, poezia aminteşte de alt poem scris acum un veac de Alexandru Vlahuţă şi intitulat: „La icoană”, fără să aibă tonul şi dramatismul acesteia şi nici finalul zdrobitor pentru femeia care şi-a închinat pruncul la icoană, iar apoi se revoltă împotriva Preacuratei: „Legănat într-o covată doarme pruncul liniştit, / Buna mamă obosită stă de veghe-n aţipit / Şi smerite rugi înalţă către Maica Născătoare / Să îi ţină viu odorul sub aripi ocrotitoare. // Apoi cade vlăguită, şi în somnu-i tresărit / Parcă-şi vede puiul mamii lăngă ceilalţi răsărit, / Ajutând-o, cum o poate, treacă-şi viaţa chinuită / Că sărmana e de-o vreme o femeie văduvită. // Gheorghe-al ei, printre războaie înălţându-şi umbra-n cer, / Undeva-n câmpii străine s-a topit în aspru ger, / Prin meleaguri neumblate veşniceşte-n somnu-i dulce, / N-are cine-i duce-o floare, n-are cine-i pune-o cruce. // A rămas să-şi ducă viaţa cu un stol de prichindei / Înşiraţi pe aţă parcă, temători ca vai de ei, / Dar cu gândul la Măritul căpăta-va ea putere / Să îi pună pe picioare, să mi-i scape din durere. // Fie numai sănătoasă şi-nc-o vreme printre vii, / C-o răzbi ea pân’ la urmă tot plătind la datorii / Către Domnul, către viaţă, către toate arvunite / Chiar de-ar fi să-şi ducă traiul, chinuit ca şi-nainte. // Viaţa, soarta nemiloasă, de la naştere-i primită, / N-are a schimba nimica, fiind din ceruri rânduită, / Din nimicuri de trăire facă-şi clipe-mbucurate / Îndulcind amarul vieţii, tot spălându-şi la păcate”. (Văduva)
Autorul realizează, de asemenea, adevărate portrete lirice unor categorii sociale care prezintă pentru el importanţă, fiind emblematice pentru ţărani. Aşa este „Truditorul” care nu cere decât: „Şi-a dus cu râvnă soarta, cocoaşă pusă-n spate, / Şi-n rugă înfocată nălţată la altare / Cerut-a-n umilinţă la Maica Născătoare, / Doar iarbă pentru vite, şi-un strop de-mbucătură, / Cel grâu să-i treacă iarna, şi-un rest pentr-o prescură, / Poate-un şoldan de slană, cel vin de veselie, / Şi-o ceteră măiastră de joc săltat să-i fie. // În rest, o viaţă lungă să-l sature de muncă, / Şi-apoi copii cu carul, frumoşi ca flori în luncă, / Iar mari când o să fie le- nceapă câte-o casă / Să-şi vadă împlinitul, şi când viaţa-l lasă / S-o hodini-n vecie în ţintirim sub deal / Să facă humă groasă frumosului Ardeal.”
Un alt simbol este cel al Pustnicului care, „spetit în sfiiciune nalţă gânduri la Măritul”.
Printre portretele zugrăvite în vers se află şi cel al Fântânarului anonim care a săpat cu suflet şi trudă fântâna: „Cu gândul speranţei nălucii cea surdă, / Că-n cele adâncuri de apă să-mi deie / Ca Domnul le facă la secetă cheie.”
Un alt portret admirabil este cel al Pictorului care: „Cu mâna tremurândă de-a harului fior, / Din boabe de culoare cu suflet măsurate, / Cu ochii minţii încă vrăjit de-al muzei dor / Minuni îmi face-un pictor, ce par adevărate.// Penelul său măestru pe pânză neoprit / O dâră lasă-n urmă subţire de divin, / Să-ntruchipeze gându-i în minte pironit, / Să facă nemurire din durerosu-i chin.”
Dar, subliniază autorul, să nu uităm că harul lui este de la Dumnzeu:
„Când lăudăm un pictor că mare-i este darul / Şi lasă spre vecie minuni precum un sfânt, / Să nu uităm că-ntrânsu, Măritul pus-a harul / Făcându-mi-l alesul din mulţii, pe pământ”.
Meditaţia asupra vieţii îl face pe autor să-şi adreseze unele întrebări asupra sensului vieţii. „Cui să-i cer secunda vieţii ce-am pierdut-o undeva, / Nici nu ştiu în care timpuri, nici de-a fost măcar cândva, / Că acum la cap de lume când adun ea-mi iese lipsă, / De-aş avea-o, viaţa asta aşi lungi-o necuprinsă. // L-anceput secunda-i stearpă, n-are preţ, e de pomană, / Risipită-i pe nimicuri, prea uşoară-i ca o pană, / Doar aceea de pe urmă e cât toate preţuită, / S-o lungim am da la ceruri tot ce-avem, pe o clipită. // Că ce-a ultimă secundă e de fapt eternitate, / Ea ne rupe de-astă lume când vecia ne desparte, / Eu ce-am fost călcâiul lumii viu în simţurile mele / Fără ea voi fi de mîine, lut de oale şi ulcele. (Ultima secundă).
Mircea Istrate Dorin a scris şi câteva Parabole, rod al minţii cercetătoare care a generat învăţături utile care pot fi însuşite ca atare. Aşa de exemplu în poemul „Măreţul şi nimicul”: „Ne minunăm de măreţia lumii, / De toate câte sunt de-asupra noastră, / De ce-a ieşit din geamătul genunii, / De tainele ascunse într-o astră. // Ne farmecă minunile celeste, / Ne-nfiorează gândul că odată / Ne vom lua săraca noastră zestre / Şi cuib ne-om face-n lumea cea visată. // Dar ochiul de-l întoarcem în buricul / Atomului, ce-n toate e în lume, / Ne uluim văzând că el, nimicul / Putere are încă de genune.”
Autorul strecoară pilde printre versuri, aşa cum Anton Pann a făcut în „Povestea vorbei”, ceea ce subliniază încă o dată caracterul sapienţial al majorităţii poemelor: „Imensul şi nimicul sunt tot una / Cu-aceleaşi legi şi taine-ncătuşate, / Când cela mare se lăţeşte-ntruna / Model îşi ia, din cela mic în toate.” Sau: „În lume nu contează doar mărimea / Ce-adeseori înşeală privitorul, / Mai tare decât toate-i isteţimea /Aceluia ce vede viitorul.”
El aduce însă şi laudă elementelor necesare şi plăcute ale vieţii, cum este „Laudă vinului”.
Nici mai mult, nici mai puţin Mircea Dorin Istrate doreştre într-un poem să strunească timpul: „Căpăstru oi pune la timpul ce-mi fuge, / Şi-n frâie cu ţinte buiestrul l-oi strânge, / Ca drumul pe care îl am ca rămas / Să-l facă grăbitul, de-acuma la pas”. (Struni-voi timpul).
Şi natura este un element esenţial pe care-l cântă în versuri, autorul, în poemele: „Veşnicia muntelui”, „Nuc bătrân” ş.a.
Autorul îşi mărturiseşte iubirea pentru Eminescu în poemul: „În umbra ta, Mărite Eminescu!” – în care el se aşează în umbra Magistrului şi-l însoţeşte pretutindeni în spirit.
Nici dispariţia poetului Grigore Vieru nu e trecută cu vedere de autor şi consemnată într-un poem foarte frumos intitulat: „De-acuma-s doi luceferi”.
Figurile proeminente ale istoriei sunt, de asemenea, ilustrate liric de Mircea Dorin Istrate. Una dintre ele este a lui Iancu. „Iancule, ţi-aducem astăzi la gorunul tău din deal / Jalea lacrimilor stoarse din frumosul nost’ Ardeal, / Că în timpul ce trecut-a de când tu îmi veşniceşti / Nu ţi-am dus la capăt gândul din nălţimile-ţi cereşti”. (Iancule!)
Cu câtă fălnicie mărturiseşte poetul: „În spiţa noastră nu-s bătrâni” : „În spiţa noastră nu-s bătrâni / Ci numai oameni care-s vechi, / Rămaşi sămânţă din străbuni / Ca stele-n noapte, de priveghi, // Ori candele ce încă-mi ard / Să-mi ţină calea-n potrivire, / La număr dacă încă-mi scad / Vin alţi-n loc, la pomenire.”
În încheiere autorul adresează un îndemn „Celor rămaşi”: „Voi ce-mi staţi aici cu ţara, coborâţi în umilire, / Sunteţi toţi martirii vieţii întru cea Dumnezeire, / Deşi trai jertfelnic duceţi, voi de-aicea n-aţi plecat / Rămânând Hristoşi pe cruce, să aveţi de îndurat”.
Rar mi-a fost dat, mai ales în ultimii ani să citesc versuri mai tulburătoare în care să regăsesc spiritul neamului. Şi parcă aud rezonând în urechi versurile: „Sunt spirit din spiritul neamului meu/ şi-i cânt bucuria şi-amarul.”
Versurile lui Mircea Dorin Istrate nu sunt doar simple versificări foarte reuşite, ci sunt fărâme din sufletul ardeleanului din care azi ne cuminecăm.
Poet angajat al Ardealului, care s-a distins încă de la primul volum pentru glasul său limpede şi frumos timbrat, pentru sinceritate şi demnitate în ceea ce scrie şi face, Mircea Dorin Istrate a adăugat şi cu acest volum o preţioasă mărturie de iubire pentru neam şi pentru limba română pe care le slujeşte deopotrivă, cu demnitate.
Prin aceasta a dovedit cu prisosinţă că poate fi un pontifex, un făuritor de punţi între suflete.

CEZARINA ADAMESCU
18 IULIE 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on POEZIA ARDEALULUI ÎNTRE LUNTRE ŞI PUNTE

Comentarii închise.