Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CAZUL DACIA (9/11)

de Adrian Botez | Februarie 16, 2011

„ROMÂNIA MARE” – O AUTENTICĂ TEMĂ DE MEDITAŢIE sau SĂ-I LĂSĂM PE PĂPUŞARI SĂ CREADĂ CĂ NE-AU „DUS DE NAS”!!!

– continuare –

XVI- TRACII ÎMBRĂŢIŞEAZĂ TERRA…NU DOAR PRIN LIMBĂ!!!

…Şi, iată, tot datorită dlui NAPOLEON SĂVESCU, avem trasată enorma arie de răspândire şi de stăpânire spirituală (sugerându-se legături cu supravieţuitorii Atlantidei, adică nu cu cei luciferizaţi, ci cu cei “SFINŢI”) a TRACILOR/SFINŢILOR:

“Faptul cã acei arieni carpato-dunãreni au format o puternicã dinastie în Mesopotamia în 1500 î.d.H., au cucerit apoi Persia, Anatolia, Asia, India . rãspândindu- şi limba, religia şi cultura pânã în Himalaya, nu-mi era necunoscut – dar cã au cucerit Japonia? Aşa cã am pornit sã cercetez preistoria Japoniei şi vã las pe dumneavoastrã sã judecaţi. Când yayoi-ii, strãbunii japonezilor de azi, au sosit în Japonia, în anul 300 d.H. (foarte târziu în istorie, dupã cum vedeţi) – ei au gãsit o populaţie bãştinaşã albã, blondã, bãrboasã, pe care au numit-o emishi, însemnând bãrboşi… Aceştia însã se chemau ainu, cuvânt cu semnificaţia de om, în pronunţia lor semãnând cu aomu (n.n.: ne amintim de invocaţia AUM, din templele buddhiste şi din lamaseriile tibetane! – dar, fireşte, în primul rând de Dumnezeu-Hristos-Mântuitorul, care se intitulează “Fiul Omului”!!!), fiind atunci simpli vânãtori şi pescari. Ei se numeau oameni, ca şi carpato-dunãrenii aryeni care invadaserã India şi se închinau zeului vedic OM. Aceşti oameni, cum le place sã se numeascã, sunt consideraţi azi urmaşii caucazienilor carpato-dunãreni-arieni, care au invadat insulele aşa-zise japoneze, acum 5000 de ani (3000 î.d.H.), imediat dupã cucerirea Indiei, când ei terminaserã deja cucerirea Chinei de azi. Pânã nu demult, chinezii se mândreau cu strãmoşii lor . adică, cu mumiile (n.n.: păstrând ochi din sticlă ALBASTRĂ!!!) – descoperite la Tarim Basin. Dar se pare cã se mândreau cu strãmoşii noştri.. Apariţia maşinilor de PCR (Polymerize Chain Reaction), dispozitive capabile sã citeascã şi sã interpreteze rãmãşiţe cromozomiale, amprente lãsate în AND-ul mitocondrial, au produs surprise – istorice şi arheologice. Astfel, cercetând mumiile
din vestul Chinei, de la Tarim Basin (revista Archaeology, – USA , March/April 1995) rezultatele au atestat originea lor europeanã şi inter-relaţia lor cu toch-aryenii. Surprize, surprize, surprize! În sfârşit, sã ne întoarcem la carpato-dunãrenii ainu, din Japonia. Ei au fost forţaţi de cãtre nãvãlitorii yayoni sã se retragã din ce în ce mai spre
nord, pe mãsurã ce ponderea demograficã a acestora a devenit covârşitoare. Un memoriu prezentat împãratului în anul 805 d.H. se referã la cheltuielile mari, cauzate de lupta continua cu ainu, menţionând cã ainu se strâng în grupuri mari, ca furnicile, pentru ca apoi sã disparã precum pãsãrile… Populaţia ainu, împinsã spre insulele friguroase Hokkaido şi Sakhalin, şi-a pãstrat independenţa pânã în anul 1799, când japonezii s-au hotãrât sã-i ocupe, pentru <> de agresiunea ruseascã… Pânã nu demult, nu a interesat pe nimeni originea acestor bãrboşi blonzi, ainu. Nu s-au fãcut cercetãri cromozomiale PCR, pentru cã nimeni nu a fost interesat sã cheltuiascã suma de 5-10.000 de dolari pentru a afla adevãrul, iar statul japonez de azi preferã sã-i ignore chiar, şi asta spre binele istoriei lor!!! Antropologul american Carleton Coon îi considerã pe caucazienii sosiţi în urmã cu 5.000 de ani ca având aceeaşi origine cu cei care au ocupat insulele Kurile şi Aleutine (devenind nici mai mult, nici mai puţin decât primii descoperitori ai Americii), bazinul fluviului Amur şi Manciuria. Alţii îi considerã pe aceşti ainu (carpato-dunãreni, cum le spun eu) ca fiind cei care au migrat peste toatã Asia, caucazienii care au sosit în Mongolia de azi şi trecând peste strâmtoarea Behring se rãspândesc pe teritoriul celor douã Americi, teorie susţinutã de descoperirea în 1958, pe coasta Ecuadorului, a unor vase ceramice asemãnãtoare cu cele ainu. De ce nu, carpato-dunãrenii, arienii, pelasgii, ainu ori cum vreţi sã-i numiţi pe aceştia ai noştri, sã nu fie aceiaşi sugeraţi de Legenda Omului Alb, Bãrbosul blond care a sosit în Mexic (n.n.: acel celebru Quetzalcoatl – Zeul Alb al Luminii şi al Învăţăturilor Benefice şi Secrete5! – care a plecat, după iniţierea, poate chiar ÎNTEMEIEREA! amerindienilor, spre RĂSĂRIT!!!) şi Peru cam în aceeaşi perioadã, cu 5.000 de ani în urmã. Aparent, şi carpato-dunãrenii ainu, atunci când au invadat Japonia, au întâlnit o populaţie cunoscutã drept Cultura Jomon, yayoi-ii veniţi de prin Coreea în jurul anului 300 d.H., ainu au fost împrãştiaţi, decimaţi sau, mai corect spus, asimilaţi, japonezii aducându-şi cu mare dificultate aminte despre <>, pe care i-au gãsit pe insulele ocupate acum de ei. Aproximativ 14.000 de ainu mai trãiesc şi în ziua de azi în mici sãtucuri de pe coastele insulei Hokkaido, dar interesul ştiinþific, în ceea ce priveşte originea acestora – nu existã! – şi se pare cã nu pasioneazã pe nimeni. Azi se considerã cã insulele Japoniei au fost descoperite, din întâmplare, de trei marinari portughezi, care au atins coasta insulei Kyushu, în 1542. Aceşti marinari rãtãciţi nu sunt primii europeni care au ajuns în Japonia, aşa cum ni se spune eronat în cãrţile de istorie. Cu multe mii de ani înaintea lor, noi, carpato-danubienii, am descoperit, invadat şi populat aceste insule. Sosirea în 1549 a iezuitului Francis Xavier, care va implanta o cruce pe pãmântul “nou descoperit”, nu va avea acelaşi succes ca în America de Sud; creştinismul nu a reuşit în aceste insule, poate şi din cauza interesului practic minor pe care îl prezentau la acel moment. Japonezii au fost şi au rãmas şi azi un popor foarte rasist, închistaţi în castele lor sociale. Prejudismul naţional împotriva oamenilor ainu devine total ridicol şi, ca sã vã dau un exemplu, unul dintre conducãtorii recenţi ai populaţiei ainu este Shi-Geru Yo-Sano, care s-a luptat aproape 20 de ani cu o companie de construcţii japonezã, care voia sã construiascã un dig, distrugând astfel un râu sacru al oamenilor ainu dintr-un sãtuleţ, din insula Hokkaido. Când, în sfârşit, a reuşit sã aducã în faţa Curţii acea companie de construcţii, care aparţinea guvernului, judecãtorul şi Curtea au refuzat sã accepte cã ar exista aceastã populaţie ainu (cf. p. 280 din cartea lui Patrick Smith, Japan, a reinterpretation). Japonezii sunt un grup etnic ce aparţine rasei mongoloide. Ei îi numesc pe toţi care nu le aparţin ca rasã “gaijin”. Aceasta s-ar traduce: gai = de afarã, iar jin = persoanã. Ei bine, ei niciodatã nu i-au numit astfel pe coreeni ori chinezi, dar pe ainu, DA. Prigoana împotriva populaţiei ainu a atins maximul
în anul 1192, când au fost împinşi cu sãlbãticie în nordul friguros şi neprimitor al Honshu-ului şi Hokkaidoului.
Azi, ainu trãiesc izolaţi în sãtucurile lor, zbãtându-se sã-şi pãstreze identitatea, limba, dupã cum ne spune acelaşi Patrick Smith. Soarta lor ne aminteşte de aceea a nativilor americani, care se pierd treptat, “natural”, prin rezervaţiile din Statele Unite. Japonezii obişnuiţi îi considerã pe oamenii ainu nimic altceva decât un parc de atracţii. Ce-i uimeşte cel mai mult pe aceştia sunt caracteristicile fizice deosebite de ei: figura distinsã şi cizelatã, unii din ei având chiar ochii albaştri. Începând din secolul XIX d.H., oamenii ainu au adoptat vestimentaţia tradiţionalã japonezã. Limba lor nu a fost studiatã, fiind consideratã de “cercetãtorii” japonezi : “de neclasificat”…!!!
.. Sã sperãm cã într-o bunã zi, un OM, un urmaş al acestor carpatodanubieni va avea situaţia materialã şi dorinţa ştiinţificã sã cheltuiascã nişte mii de dolari pentru a face acel test de arheologie molecularã “PCR”, de confirmare a amprentei genetice (genetic blueprint) a acestora. Dacã astãzi maşina de PCR costã câteva mii de dolari şi are mãrimea unui cuptor cu microunde, se preconizeazã ca în viitorul apropiat mãrimea unui asemenea aparat sã nu o depãşeascã pe cea a unui “palmtop computer” (computer ce poate fi ţinut în palmã). Acest lucru ar permite transportarea sa în locurile de cercetare, informaţiile culese putând fi apoi analizate cu ajutorul computerelor specializate ce comparã datele introduce cu mii de alte amprente genetice mitocondriale specifice diferitelor rase şi civilizaţii. Vã spun toate acestea pentru a vã întredeschide o uşã spre viitorul apropiat al arheologiei moderne. Aşa cã, Oamenilor ainu carpato-dunãreni, mai aveţi de aşteptat. Dacã nu veţi dispãrea, pânã când cineva va fi interesat de civilizaţia voastrã. A noastrã!” (s.n.) – cf. Napoleon Săvescu, Istoria neştiută a românilor, cap. Ga-Ramanii carpato-dunăreni, cuceritori ai Affricii de Nord şi Asiei, în revista online Dacia, www.dacia.org.

XVII- SFÂNTUL MUNTE AL KOGAIONULUI ŞI ECHILIBRUL SPIRITUAL AL TRACILOR LUMINOŞI

Traco-geto-dacii erau ultimul, deci singurul popor, din Eurasia, care îşi păstra ritmul evoluţiei spirituale constant şi neatins. Cu alte cuvinte, rămăsese, cel puţin în Europa, ultimul popor “credincios”, păzind, cu străşnicie, cultul zalmoxian. Paznicul acestui cult despre care ne vorbeşte Ritualul Învierii/Transcenderii, din Mioriţa – era MAGUL DIN VÂRFUL KOGAIONULUI. Despre acest mag vorbeşte Eminescu în Strigoii, Memento mori – dar, mai ales, în aşa-numitul (de către George Călinescu aşa numit…!) Povestea Magului călător în stele:
“ (…) În umbra-ntunecoasă a codrilor de fag,
Pe muntele gigantic ce fruntea şi-o strecoară
Prin nori până la soare – trăieşte-un bătrân mag.
Când încă eram tânăr el tot bătrân era:
Al vremilor curs vecinic nu-l poate turbura.
«În fruntea lui e strânsă un ev de ‘nţelepciune,
Viaţa lumii toate în minte-i a ‘ncăput.
Trecutul… viitorul, el poate-a ţi le spune;
Bătrânu-i ca şi vremea cea fără de ‘nceput
Şi soarele din ceruri la glasu-i se supune,
Al aştrilor mers vecinic urmează ochiu-i mut.
De-aceea voiu ca dânsul pe fiul meu să ‘nveţe
Cari cărări a vieţi-s deşarte, cari măreţe.
«Dar el din a lui munte în veci nu se coboară,
Căci nu vrea ca să piardă din ochi a lumei căi,
Ca nu cumva măsura, cu care el măsoară
În lipsa-i să se schimbe… şi el, întors din văi,
Silit ca să înceapă din începutu-i iar
Să nu poată s’oprească gândirea celor răi.
Şi cine – enigma vieţii voeşte s’o descue
Acela acel munte pe jos trebui să-l sue».
Magul n-are dreptul, din punct de vedere cosmico-religios, să coboare din vârful Muntelui Sacru, pentru că locul său, din vârful Muntelui, este, în primul rând, “limba” Thulei/Balanţei Cosmice! În al doilea rând, NUMAI din vârful Muntelui Sacru, ca dintr-o “ureche a lui Dionysos”, ca din “ombilicul terestru” – el poate “palpa”, INTEGRAL, zonele de lumină şi pe cele de întunecare, ale credinţei din spaţiul Cosmosului Tracic.
Aşa s-a ajuns şi la alungarea (de către Magul Kogaionului!) a tribului “romanilor”, care, la un moment dat, slăbise în credinţă (“slăvind” mai curând fiinţa fizică, raţiunea practică şi armele, decât Cerul unui Zalmoxis URANIAN!!!) – de pe “Cerul” Daciei, dinspre Gurile Dunării… – spre Apus=Locul Degeneraţilor Spiritual! De fapt, exodul acestui trib slăbit în credinţă/spiritualitate (ca să nu “infecteze/contamineze”, cu necredinţa lui, restul Poporului Sarabilor/Fiilor Soarelui/ai Lui Dumnezeu-Zalmoxis!) – este înscris de Homer, în Iliada (şi, apoi, de Vergilius, în Eneida), când se vorbeşte despre singurul “troian”/trac (dar degenerat spiritual, probabil, prin exacerbarea Eros-ului cel carnal!), Eneas, fiul Afroditei, silit de “incendiul” Troiei (adică, al patimilor nesănătoase/dezechilibratoare de Duh!), să plece, cu tatăl-Anchise în spinare, spre Cartagina şi, apoi, spre Italia…
Iată cum este descris Muntele Sacru, de către tracologul Adrian Bucurescu: “Muntele ce adăpostea peştera unde se retrăgea marele preot al geţilor se numea Kogaion
În Geografia (VII, 3, 5), Strabon scrie: Tot aşa şi acest munte a fost recunoscut drept sacru şi astfel îl numeau geţii; numele lui, Kogaion, era la fel cu numele râului care curgea alături”. KOG-A-ION înseamnă “Capul Magnificului”, fiind şi denumirea getică a Bucegilor, unde se află marele cap sculptat, acoperit cu tiara sacră, cunoscut sub numele de “Sfinxul Românesc”.
Râul ce curgea prin apropiere, despre care scrie Strabon, nu poate fi decât Ialomiţa, căreia geţii îi spuneau şi NAPARIS “Cerescul; Divinul”. Evident, adăpostul marelui preot era Peştera Ialomicioarei.
Deocamdată, singura inscripţie getică, unde apare numele Kogaion, este un text orfic, în versuri, pe o cărămidă descoperită la Romula (Reşca-Dobrosloveni, jud. Olt):
HAR TIOS
TINTONINOS
INSUS TIKO IS DAKON
KAND SIA TIL KOGAION
ILMATON HLIOYLO
PLEISTE NAKTOILO
Traducerea: Mare e Zeul, întotdeauna (şi pretutindeni)! Aşa să spună vitejii (cei curaţi), când privesc spre Kogaion! Ucenicii (recruţii) să cânte: Sfânt (puternic) este Domnul Nopţii!
Din text se deduce că «Domnul Nopţii» este echivalent cu Kogaion. Legendele elene şi romane spuneau că Orfeu era trac şi că MAINADES «Dansatoarele (sacre)» îi tăiaseră capul, pe care apoi îl aruncaseră în râu. Tot despre el se spunea ca era prinţul KYCON-ilor, etnonim apropiat de Kogaion. Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION «A(1) lui Ion; A(1) Magnificului». Pe de altă parte, autorii antici scriau că misterele orfice se celebrau noaptea. Aşadar, sculptat de om sau modelat de natură, “Sfinxul” de pe platoul Bucegilor reprezenta, pentru geţi, capul lui Orfeu, Domnul Nopţii.
Cu trei milenii înainte de autorul inscripţiei de la Romula, un iniţiat orfic desenase o cruce pe una din tăbliţele de la Tărtăria. În vârful crucii se afla un cap, desigur al lui Orfeu. Tăbliţa poartă următorul text:
NUN KA SA UGULAS PA IDIM KARA I.
Traducerea: Omul (nobilul) care ştie tainele va merge în ceruri. O statuetă dacică îl reprezintă pe Orfeu, cu braţele în formă de coroană. Pe veşmântul sacerdotal al marelui erou civilizator se observă o cruce.
Misterul orfic al Celui Jertfit s-a păstrat în datina românească a Caloianului. O veche atestare a acestui obicei pare a fi o relatare a lui Diodor Sicul: “În Frigia, întâmplându-se odată să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să depărteze de la ei aceste calamitaţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, frigienii au făcut imaginea tânărului, pe care apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Attys era doar varianta traco-frigiană a lui Orfeu, căruia geto-dacii îi mai spuneau şi GALLIEN “Superbul; Magul; Poetul”, ION “Măreţul” sau I-ANA “Al Anei”. Ultimele trei apelative se regăsesc în bocetele Caloianului:
Caloiene, Iene,
Du-te-n cer şi cere
Să deschiză porţile,
Să sloboadă ploile,
Să curgă şi gârlele,
Zilele şi nopţile,
Ca să crească grânele!
***
Iani, Iani, Caloiani,
Ia cerului torţele
şi deschide porţile
şi porneşte ploile!
Amintindu-ne că Mainades “Dansatoarele (sacre)” i-au tăiat capul lui Ion-Orfeu şi i l-au aruncat în râul Naparis, este limpede că tradiţia Caloianului are mai bine de cinci milenii şi că provine din misterele orfice. Râului pe care a plutit Kog-a-Ion “Capul Magnificului” i s-a mai spus şi AURU-METTI “Drumul Celui Curat (Strălucitor)”, de unde vine şi actualul nume al Ialomiţei. Obiceiul Caloianului este caracteristic mai ales Munteniei (Ialomiţa, Buzău, Brăila) şi are loc, de obicei, în marţea a treia după Paştele ortodox. Încă din zori, fetele de la 5-6 ani în sus se strâng la un loc şi se împart, după vârstă, în două sau mai multe cete. Fiecare ceată îşi alege o conducătoare. Fetele fac o păpuşă de lut, un om mic, pe care îl împodobesc cu panglici, cârpe colorate şi flori, iar pe cap îi pun drept căciulă o coajă de ou roşu. În unele sate îl îmbracă în straie ţărăneşti, cu opincuţe şi căciuliţă. Păpuşa se numeşte Calian, Caloian sau Scaloian. Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat ” ca să plutească pe apă ” sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot ” Mainadele erau preotesele Soarelui! ” alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau doua fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:
Caloiene, Ene!
Cum ne curg lacrimile
Să curgă şi ploile,
Zilele şi nopţile,
Să umple şanţurile,
Să crească legumile
şi toate ierburile!
Alte fete îi plâng pe fraţi, surori, părinţi, dacă au! După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:
Iene, Scaloiene!
Tinerel te-am îngropat,
De pomană că ţi-am dat,
Apă multă şi vin mult
Să dea Domnul ca un sfânt,
Apă multă să ne ude,
Să ne facă poame multe!
A treia zi, după ce l-au înmormântat, adică în a treia joi după Paştele ortodox sau în ziua de Paparude, fetele se adună iarăşi, se duc la locul unde a fost înhumat, îl dezgroapă şi-l bocesc:
Caloiene, Ene,
Mă-ta te cată
Prin pădurea deasă,
Cu inima friptă, arsă,
Prin pădurea rară,
Cu inima friptă, amară!
Fetele îl aduc în sat şi îl aruncă într-o fântână sau se duc şi-i dau drumul sicriului pe un râu sau pe un lac, urând ca anul să fie ploios şi plin de belşug. În multe locuri, Caloianul e mai întâi frânt în bucăţi şi abia după aceea diferitele sfărâmături sunt aruncate în fântâni, în bălţi ori pe râuri. Apoi se adună toate fetele la o casă şi acolo coc o plăcintă mare, numită ghizmana (cf. trac. AKES-SAMENOS “Grădina (Sămânţa) Magică”), ori mai multe plăcinte şi alte bucate. Flăcăii aduc vin şi lăutari, se aşează toţi la masă, mănâncă şi beau din pomana Caloianului. Alteori, fetele îmbracă un sul cu straie femeieşti şi umblă cu el pe la casele oamenilor; şi la casa unde se duc, gazda trebuie să ude acel sul cu apă, apoi le dă faina, ouă, unt ş.a. Cu ceea ce adună fac şi ele plăcinte, bucate, aducând şi vin, şi aceasta se numeşte Pomana Caloianului. Iar acelui sul îmbrăcat, i se spune, ca şi omului de lut, tot Caloian sau Scaloian.
Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui (cf. rom. măicuţă “călugăriţă”). Nu se ştie cum şi când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii.
Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor şi bulgarilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN.
Ca Domn al Nopţii, Orfeu era considerat şi cel ce aduce visele (cf. gr. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului. Acest Ion-Iana, sub numele de Moş Ene aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION “Magnificul” provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO” – cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, Buc., 1997.

– va continua –

Topice: Meditaţii | Comments Off on CAZUL DACIA (9/11)

Comentarii închise.