Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CONTROVERSE CRISTOLOGICE

de Constantin Miu | Februarie 25, 2011

In Biblie nu exista nicio relatare despre viaţa lui Iisus, între 12 si 30 de ani. Acest interval, l-am denumit în alt studiu perioada blancă a vieţii lui Iisus, deoarece nu avem informaţii despre adolescenţa celui care avea să devină Mântuitorul lumii, ca şi despre formaţia Sa spirituală. În câteva capitole din Evangheliile după Matei si după Luca sunt prezentate succint evenimentele semnificative din viata lui Iisus: aceste naraţiuni din copilărie prezintă genealogia lui Iisus, o serie de evenimente, precum Buna Vestire, venirea magilor din răsărit, spre a se închina celui ales, fuga în Egipt unde familia a rămas până la moartea lui Irod, şi întoarcerea la Nazaret, arătarea în templul din Ierusalim. După aceste evenimente, viaţa lui Iisus este învăluită în mister, până la începutul misiunii Sale.
In anul 1894, Nicolas Notovitci, doctor şi jurnalist rus a publicat o carte intitulată Viaţa necunoscută a lui Iisus Hristos (ediţia în limba română a apărut în 2011, la Editura Solaris print, Bucureşti). El a scris această carte în urma unei călătorii în Afganistan-ul de azi, în India şi Tibet. Ajungând la mănăstirea Himis, în Ladak, în munţii Himalaya, Marele Lama i-a arătat doua volume vechi, legate în piele, în care se relata despre viaţa lui Issa, cum era cunoscut pe acele meleaguri Iisus. Documentele aduse din India în Nepal şi apoi în Tibet au fost scrise, în original, în limba pali, limba religioasă a budiştilor. Copiile de la Himis fuseseră traduse în tibetană.
Biografia lui Issa era alcătuită din 244 de versete, în 14 capitole.
Prima noutate pe care o găsim în cartea lui Nicolas Novtovici se referă la Moise – în manuscrisele tibetane având numele de Mossa. În Exodul Vechiului Testament (cap. 2), aflăm că Moise născut de o sclavă evreică, a fost găsit pe apa Nilului de fiica faraonului, după ce mama naturală îl abandonase (Exodul, 2:1-10). În manuscrisul de la mănăstirea Himis, Moise este fiul faraonului: „Acest faraon avea doi fii, cel mic purtând numele de Mossa, israeliţii l-au învăţat felurite ştiinţe.” (Nicolas Notovici, Viaţa necunoscută a lui Iisus Christos, ediţia citată, p.83).
Pe lângă evenimentele deja cunoscute din Evanghelii cu privire la viaţa lui Iisus, cartea aduce în plus relatări cu privire la anii despre care Evangheliile nu pomenesc nimic. Astfel, se arată cum în cel de-al treisprezecelea an al lui Issa, primul din anii săi „pierduţi”, era vremea când un israelit ar trebui să se căsătorească. Potrivit manuscrisului pe care l-a publicat Notovici, el a părăsit în taină casa tatălui sau, a plecat din Ierusalim şi a călătorit spre răsărit cu o caravană de negustori, pentru a se perfecţiona în Cuvântul Divin şi spre a studia legile marelui Budha (cf. N. Notovici, Viaţa Sfântului Issa…, IV: 10-13, în ed. cit., p. 89). Issa avea 14 ani atunci când a trecut prin Sind, o regiune situată în sud-estul Pakistan-ului de astăzi, în valea inferioară a fluviului Ind, şi s-a stabilit printre arieni. Faima acestuia s-a răspândit „în nordul regiunii Sindh” (cf. ed. cit., p. 90), şi el a fost rugat de către jainişti („cei care se închinau zeului Djaïne” – p. 90 – n. n.) să stea cu ei. Ajuns la Juggernaut (în provincia Orsis – n. n.), a fost primit cu bucurie de către preoţii brahmani care l-au învăţat să citească şi să înţeleagă Vedele, să tămăduiască şi să exorcizeze. Issa a petrecut şase ani studiind şi învăţându-i şi pe alţii la Juggernaut, Rajagriha, Benares, şi alte oraşe sfinte, după care a fost implicat într-un conflict cu brahmanii şi kshatriya-şii, respectiv castele preoţilor şi războinicilor, prin faptul că a predat scrierile sfinte castelor inferioare, vaisya-şii (casta fermierilor şi a negustorilor) şi sudra-şi (casta muncitorilor şi a ţăranilor). Decât să se supună viziunilor limitate ale brahmanilor, Issa a preferat să predice împotriva lor: „Nu slujiţi idolii (…); nu ascultaţi învăţăturile Vedelor, în care adevărul este răstălmăcit…” (Viaţa Sfântului Issa…, V: 26, în ed. cit., p. 93). Cunoscând limba Pali, dreptul Issa a abordat studiul manuscriselor sacre ale Sutrelor, iar „Şase ani mai târziu, Issa, pe care Buda îl alesese să îi răspândească Cuvântul Sfânt, putea să explice perfect înţelesul manuscriselor sacre.” (Viaţa Sfântului Issa…, VI: 4, în ed. cit., p. 94). A părăsit apoi Himalaya şi a călătorit spre vest predicând, în drumul său, împotriva idolatriei („…lepădaţi-vă de idolii voştri şi nu săvârşiţi ritualuri care vă despart de Tatăl vostru […] nu idolii vor fi distruşi prin mânia Sa, ci aceia care i-au creat; inima le va fi mistuită de focul veşnic…” – Viaţa Sfântului Issa…, VI: 15; VII: 10, în ed. cit., p. 96, 97), întorcându-se în cele din urma în Palestina, la vârsta de 29 de ani. De aici încolo povestea este bine cunoscută, fiind aidoma cu cea relatată de evanghelişti: e vorba de pizmuirea lui Iisus, arestarea Sa, patimile îndurate, crucificarea şi Învierea Sa.
Găsim, de asemenea, îndemnul lui Issa ca oamenii să ducă o viaţă neprihănită: „Nu luaţi ce aparţine altora […] Nu înşelaţi pe nimeni, pentru a nu fi înşelaţi la rândul vostru, încercaţi să vă îndreptaţi înainte de ultima judecată […] Nu vă lăsaţi pradă depravării, deoarece este o încălcare a poruncilor dumnezeieşti. Veţi fi mântuiţi pentru totdeauna nu doar prin curăţirea voastră, ci şi prin îndrumarea altora…” (Viaţa Sfântului Issa…, VII: 15-18, în ed. cit., p. 98-99). Îndemnurile acestea amintesc de Predica lui Iisus de pe Munte, consemnată de Sfântul evanghelist Matei (cf. Sf. Evanghelie după Matei, 5: 21-48; 6: 1-34; 7: 1-11).
O altă noutate o constituie pledoaria lui Issa pentru femeie. Iată pasajele care formează un adevărat imn de slavă al femeii, în ipostaza soţiei sau a mamei, în ceea ce priveşte rolul şi locul acesteia în colectivitate. „Respectaţi femeia, deoarece ea este mama universului şi întreg adevărul creaţiei divine sălăşluiesc în ea.” […] ; „După Dumnezeu, gândurile voastre cele mai bune ar trebui să aparţină femeilor şi soţiilor; femeia fiind pentru voi templul sfânt în care veţi găsi cel mai uşor fericirea perfectă.” […] „Nu o supuneţi umilinţelor, fiindcă altfel vă veţi umili pe voi înşivă şi vă veţi pierde iubirea, faţă de care nimic nu există aici pe pământ.” „Protejaţi-vă soţia, pentru ca ea să vă poată proteja pe voi şi pe familia voastră: tot ce veţi face pentru mama voastră, soţia voastră, fie pentru o văduvă, ori pentru o altă femeie aflată la ananghie, veţi fi plăcut pentru Dumnezeu.” (Viaţa Sfântului Issa…, XII:10; 18, 20-21, în ed. cit., p.113, 114). Această pledoarie ar putea veni în sprijinul adepţilor „tezei” cărţii lui Dan Brown, Codul lui da Vinci, unde se acreditează ideea existenţei unei idile între Iisus şi Maria Magdalena, cei doi având chiar un urmaş – o fată, iar după mulţi ani mama şi fiica ar fi ajuns pe meleagurile din sudul Franţei. În Noul Testament, faţă de unele manuscrise apocrife de la Marea Moartă, unde se face apologia feminităţii, nu găsim asemenea pasaje. Iisus a avut discuţii cu multe femei, când era cu discipolii săi şi era chemat să ajute sau să vindece. Spre pildă, în Sf. Evanghelie după Matei, are o discuţie cu o femeie cananeană, a cărei fiică era posedată de către demoni, iar la rugămintea discipolilor, aceasta este ajutată de Mesia (cf. Matei, 15:28). Mai mult chiar, deşi femeia bolnavă de 12 ani se atinge de straiele lui Iisus, fără încuviinţarea acestuia, aceasta se vindecă, pentru că i-a fost credinţa puternică: „Iar El i-a zis: «Fiică, credinţa ta te-a mântuit, mergi în pace şi fii sănătoasă de bola ta.» (Marcu, 5:34; Luca, 8: 48). În Sf. Evanghelie după Ioan, Iisus iartă femeia adulterină şi îi spune acesteia să nu mai păcătuiască (cf. Ioan, 8: 4-11).
În Prefaţa cărţii sale, Notovitci precizează că arhiepiscopul de Kiew, Monseniorul Platon „a considerat că descoperirea mea era de o mare importanţă, dar a încercat din răsputeri să mă deconsilieze în publicarea memoriilor, declarând că ar fi împotriva propriilor mele interese să fac acest lucru.” Un an mai târziu, autorul a prezentat manuscrisul unui cardinal apreciat de Sfântul Părinte de la Vatican, însă acesta l-a avertizat că publicarea unei astfel de cărţi îi va atrage numeroşi duşmani. Abilul cardinal i-a sugerat că în schimbul unei sume de bani consistente, ar trebui să renunţe la acest demers: „Dacă aveţi nevoie de bani, pot obţine o compensaţie pentru aceste notiţe, suficient cât să vă remunereze pentru pierderea de timp pentru cheltuieli.” (p. 9-10). Acelaşi refuz categoric l-a primit la Paris şi din partea cardinalului Rotelli: „Biserica (…) suferă profund din cauza acestui nou curent de idei ateiste, iar dumneavoastră nu aţi face decât să furnizaţi material nou calomniatorilor şi detractorilor doctrinei evanghelice.” (p. 10).
Ediţiile franceze ale acestei cărţi precizează că în anul 1925, conducând o expediţie în Asia Centrală, Nicolas Roerich, pictor rus, poet, arheolog, mistic şi filosof, a vizitat Himis-ul. El a publicat ulterior scrieri pe care le descoperise la mănăstire, iar traducerea sa era asemănătoare celei a lui Notovici. El a relatat de asemenea că a dat în călătoria lui de multe alte documente, atât scrise cât şi orale, legate de şederea lui Issa în Orient. În anul 1939, fără a avea vreo cunoştinţă despre legendele legate de Issa sau de cartea lui Notovici, unei talentate pianiste, cunoscută în acea vreme – Elisabeth Caspari – i s-au arătat trei cărţi de către bibliotecarul de la Himis, care i-a mărturisit: „Aceste cărţi spun că Iisus al vostru a fost aici”. Nu ştim dacă traducerea făcută de Nicolas Roerich s-a concretizat într-o carte tipărită sau a rămas în manuscris, după cum nici dacă, într-o variantă sau alta, ar putea fi într-o bibliotecă publică. De asemenea, nu se precizează dacă mărturia pianistei Elisabeth Caspari a fost consemnată în vreo publicaţie sau vreun alt document scris şi nici dacă ea există cu adevărat, fiind păstrată. Cu siguranţă, cele două aşa-zis mărturii despre descoperirea făcută de Nicolas Notovitci au menirea de a da credibilitate acesteia.
Mai mult, în ediţiile franceze, de care aminteam, se precizează că manuscrisele cu pricina ar fi dispărut de la mănăstirea Himis. Cine să fi avut interes să le facă dispărute? Desigur, suspiciunea planează asupra Vaticanului. Însă este deranjant pentru cei de acolo faptul – dacă e să luăm de bună descoperirea lui Notovici – că Iisus ar fi negat Vedele sau ar fi îndemnat la preţuirea femeii? Sau că Moise ar fi fost chiar fiul faraonului? În cazul lui Moise, acest amănunt biografic ar trebui să bucure pe Sfântul Părinte, pentru că în manuscrisul cu pricina, acest profet a îmbrăţişat credinţa israeliţilor: „…israeliţii au refuzat să-şi lepede Dumnezeullor, pentru a slăvi zeii făcuţi de mâini omeneşti, cei care erau zeii egiptenilor. Mossa credea în Dumnezeul lor indivizibil…” (Viaţa Sfântului Issa…,II: 9-10).

Ar trebui să ne amintim că şi în Coran (scris pe la 610,d. H., faţă de Evangheliile Noului Testament – Evanghelia după Marcu se estimează că ar fi fost scrisă între 65 – 75, adică la 35 – 45 ani de la data ipotetică a morţii lui Iisus; Evanghelia după Matei, (~80 e.n.) se consideră că a fost scrisă de către un evreu, care cunoştea foarte bine Vechiul Testament şi a vrut să lege profeţiile din cartea sfântă de faptele lui Iisus, iar Evanghelia după Luca, (~90 e.n.) se consideră că a fost scrisă de către un roman, care a vrut să propovăduiască doctrina lui Iisus maselor. Practic, această evanghelie a „pavat drumul” creştinismului pentru a fi acceptat în Imperiul Roman) sunt o sumedenie de pasaje care vorbesc despre persoana lui Iisus şi unele din faptele sale. În Traducerea sensurilor CORANULUI CEL SFÂNT în limba română (ediţia a V-a, Editura Islam, Bucureşti, 2006), am găsit mai multe fragmente, dintre care amintim pe cele considerate de noi revelatoare pentru demersul nostru analitic:
1. Iisus a fost trimis de Allah, întru Duhul Sfânt, spre a face cunoscută lumii voinţa lui Dumnezeu. (SURAT AL-BAQARA, 2 :87 ; SURAT AL-MA’IDA, 5 : 110-117).
2. Allah a permis naşterea miraculoasă a lui Ioan Botezătorul, pentru ca acesta să fie Înaintemergătorul lui Iisus. (SURAT AL’IMRAN, 3 : 33-41).
3. Allah încuviinţează ca Fecioara Maria să fie mama lui Iisus. (SURAT AL’IMRAN, 3 : 42-45 ; SURAT MARYAM, 19 : 12-22).
4. Iisus a fost fărăpăcat (SURAT AL’IMRAN, 3 : 46), a fost crucificat şi ridicat la cer de însuşi Allah. (SURAT AL’IMRAN, 3 :55).
5. Allah i-a permis lui Iisus să fie urmat de discipoli/ ucenici, spre a propovădui Evanghelia, iar celor cărora le urmează le-a hărăzit milostenia. (SURAT AL-HADID, 57 :27).
6. Allah îl vrea pe Iisus Lumina lumii, prin Evaghelia pe care o propovăduieşte acesteia. (SURAT AL-MA’IDA, 5 : 46).
7. Allah ăl învaţă pe Iisus Scriptura.( SURAT AL’IMRAN, 3 : 48).
8. Dintre minunile săvârşite de către Iisus, în SURAT AL-MA’IDA, 5 : 112-115, apare o referire clară la episodul hrănirii mulţimii (episod relatat şi în Evangheliile după Matei (15 : 33-38), Marcu (6 : 38-42), Ioan (6 : 2-12). Iată fragmentul din Coran : „O, Iisus, fiu al Marie, poate, oare, Domnul Tău să ne coboare o masă servită din cer? El le-a zis: « Fiţi cu frică de Allah, dacă sunteţi credincioşi! ». Ei au zis: « Voim să mâncăm din ea, ca să se liniştească inimile noastre şi casă ştim că tu ne-ai spus nouă numai adevărul şi să fim întru aceasta printre martori. » Atunci, a zis Iisus, fiul Mariei: « O, Allah, Stăpân al nostru !Coboară-ne nouă o masă servită, din cer, ca să ne fie nouă sărbătoare – pentru cel dintâi şi pentru cel din urmă dintre noi – şi semn de la Tine ! Şi blagosloveşte-ne pe noi cu cele de ospăţ, căci Tu eşti Cel mai bun dintre cei care hrănesc ! » Şi i-a răspuns Allah: « O voi coborî vouă, dar pe acela care nu va crede, nici după aceasta, îl voi osândi cu un chin cu care nu voi mai pedepsi pe nimeni din toate lumile. ».” (cf. Traducerea sensurilor CORANULUI CEL SFÂNT în limba română (ediţia a V-a, Editura Islam, Bucureşti, 2006), p. 68.
Nu împărtăşim opinia că Iisus ar fi un profet de mai micăimportanţă ca Mahomed. Respectăm însă pe cei care au îmbrăţişat credeinţa mahomedană, mai cu seamă căîn Coran se găsesc o sumedenie de referiri la sacralitatea lui Iisus. Am adus în discuţie aceste aspecte consemnate în Coran despre Iisus, spre a se înţelege că prezenţa Lui în scrierile diferitelor religii faţă de cea creştină (la mahomedani şi tibetani) este un aspect ce relevă importanţa acestui ultim Profet pentru omenire.
Nu împărtăşim „teza” lui Notovici cu privire la „recuperarea” adolescenţei lui Iisus, pentru motivul că e puţin credibil ca un copil de 12 ani să ajungă tocmai pe meleaguri indiene, iar apoi în Tibet, fie şi însoţind o caravană de negustori. Şi chiar dacă ar fi aşa, nu putem face vreo conexiune între ceea ce ştim despre doctrina sa din Biblie şi formaţia Sa spirituală de influenţă tibetană.
În perioada blancă din viaţa lui Iisus, s-a emis ipoteza că acesta şi-ar fi desăvârşit viaţa spirituală la „şcoala preoţilor” esenieni. Iată, mai întâi, câteva aspecte referitoare la condiţiile geografice ale Regiunii Qumran-ului. Ea se întinde intre ţărmul Marii Moarte şi muchia falezei abrupte care limitează perspectiva. Se pot distinge aici trei etaje, despărţite de pante mai mult sau mai puşin povârnite. Dacă pornim de la nivelul cel mai de jos, pe unde trecea drumul antic, de la Sodoma la Ierihon, putem p observa plaja de marnă, cu o mare concentrare de sare (marna peninsulei Lisan), se prelungeşte în pantă foarte lină, sub nivelul mării. Ea se lăr¬geşte spre nord, unde se continuă lin, prin câmpia Ierihonului. Spre sud, ea se îngustează, spre a se sfârşi la Ras Feshkha, la 5 km de Qumran. În dreptul ruinelor de la Qumran, lă¬ţimea ei este de aproape 2 km. Ea urcă lin, până la pantele primei terase. Rămăşiţa unui străvechi nivel al Marii Moarte, terasa e înclinată, în mod foarte uniform, astfel încât se poate circula aici fără difi¬cultate. Între această terasă şi plaja pe care o domină, pantele sunt abrupte, dar adânc brăzdate de rigole care coboară dinspre masiv, fiind săpate în decursul secolelor în marna moale. Chiar de la primele săpături arheolo¬gice a fost destul de uşor să se realizeze drumul actual. Puţin spre sud de ruine, terasa este tăiată de Wadi Qumran, o râpă a unui torent sezonier, care iese dintr-o crăpătură a ma¬sivului. Cascada pe care o formează uneori apa acestui „wadi” (în română – vad), deosebit de puternică, a măturat totul în calea ei şi a îndepărtat roca dură până la nivelul de bază. Terasa calcaroasă se ridică deasupra celei precedente cu ceva mai mult de 150 m. Este mărginită de un banc de rocă foarte dură, crestată în mari blocuri masive, cu pereţi aproape verticali. Între ele, pante de grohotiş foarte abrupte lasă să se scurgă apele ploilor, rare, dar uneori vijelioase. Destul de numeroasele grote de aici, săpate în pereţii stâncilor, do¬vedesc un fost climat ploios, contemporan cu glaciaţiile din Europa şi, prin urmare, cu mult anterior vremurilor biblice.

Avantajele naturale ale Qumranului: Regiunea nu este, desigur, o gradină a Edenului. Oferă totuşi câteva avantaje celui ce doreşte să se stabilească aici, şi anume :
– Un climat ceva mai blând şi, mai ales, un aer mai plăcut de res¬pirat decât cel de pe ţărmul Mării Moarte; cei 50 m diferenţă de nivel contează mai mult decât ne-am putea imagina, pentru aceasta;
– Locul este aprovizionat cu apă dulce, este adevărat, puţină, dar intermitentă, încât există posibilitatea creării de rezerve;
– Prezintă condiţiile pentru o buna apărare, datorita râpelor destul de abrupte, care izolează aproape complet promontoriul pe care este aşe¬zată, la o oră de mers de la Qumran spre Sodoma, prezenţa unor izvoare, sălcii dar abundente, permite irigarea unei plantaţii de palmieri. Iată motivele care au determinat aşezarea în acest loc a esenienilor, comunitate din sânul căreia provin faimoasele manuscrise descoperite în 1947.
Alexandru Doboş, în cartea sa Dacia – izvorul neamurilor (Editura Obiectiv, Craiova, 2006), aduce câteva argumente care susţin opinia în legătură cu doctrina lui Iisus, care ar avea sorginte eseniană: „Hipolit (scriitor ecleziastic, care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa intitulată Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de evlavie, iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de essenieni (…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el adaugă că nu s-a înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…) Hipolit menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi vândă averea, iar banii obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a fi împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal.” (p. 77-78). După cum se poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice esenienilor sunt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv celibatul şi îndemnul adresat tânărului bogat de a-şi vinde averea şi de a-L urma (cf. Marcu, 10:21). Alexandru Doboş în cartea amintită, vorbeşte pe larg de faptul că essenienii ar fi de fapt vechi terapeuţi geto-daci, iar „luptătorii essenieni = luptători daci”. Ei „surâdeau în timpul torturilor cumplite şi îşi băteau joc de călăi, căci, după cum afirmau cu temei, pe ei îi aştepta Viaţa veşnică…” (op. cit., p. 75). Flavius Josepus asemăna pe esenieni cu „organizaţia” călugărilor geto-daci, considerând că aceasta era mai bine cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea acestei „instituţii” a călugărilor amintiţi. Numele acestor călugări erau, la geţii din dreapta Dunării ctistai (să fie doar simplă asemănare fonică între „cristai” şi „creştini”?!), iar la cei din stânga Dunarii, pleistai. Vasile Pârvan punea ctistai în legătură cu ktistis – „fondator” în limba greacă (oare nu au fost „fondatori” ai noii religii primii creştini, în frunte cu apostolii?!) – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Învăţătura iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici, precum şi la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt, concentrându-şi atenţia numai asupra lumii fizice. Orice iniţiere era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere ce urmau, fără să-şi rişte sănătatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie că orice iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea (trezirea). Din relatările anticilor asupra călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş, op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări orgiastice sau consum de droguri care să rupă legătura cu lumea reală, ci prin purificări, asceză şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încât sa poată domina partea din om legată de lumea fizică/ reală. Se spune că spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că aceasta o face doar în starea de somn şi, la trezire, omul nu mai ştie nimic, fiindcă nu s-a înregistrat în memoria fizicului. Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci când neofitul a realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada existenţei acelei lumi, printr-o experienţa trăită. Ei bine, aşa cum preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rândul esenienilor, neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, să fie supus la unele încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sunt tot o formă a privaţiunilor şi ispitirilor la care era supus neofitul ce aspira să intre în „casta” eseniană.

Topice: Studii | Comments Off on CONTROVERSE CRISTOLOGICE

Comentarii închise.