Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

POVESTIND POEZIA

de Cezarina Adamescu | Februarie 21, 2011

UN CIOB DE INIMĂ PE RUGUL DE LINIŞTE

Mariana Cristescu, CONVERSAŢIE DE SEARĂ, Editura Nico, Târgu-Mureş, 2006.

De ce poeţii obişnuiesc să se adune, să se numere şi să se împartă-înmulţindu-se astfel, la ceas de taină, în jurul Vetrei, vechi ori nouă, depănând cu osebire în serile lungi, pluvioase, istorisiri de neam, populate cu eroi legendari care s-au petrecut demult de pe aceste meleaguri, strânşi în chingile suspinului care numai acasă îşi găseşte ogoiul?
Cu inima un ciob de vitral sortit rugului, ei urcă ’naltul fumegând al Crucii, s-aducă arderi de tot Iubirii. Fără popas urcă spre Lumina tot mai aproape. Inima poetului incendiază poemul-lumină, afirmă Mariana Cristescu. Pesemne, ştie ceva, poate a auzit în somn „cântecul trecerii de pe urmă” al lebedei – în roşul amurg. Drum lung, cum să desluşeşti aproapele din departe?
Şi cu ce inimă, de vreme ce ea a ars – nu de tot – pe rugul acesta de linişte?
Lacrimile prea mari ale cerului prefac în patinoar covorul de frunze-nroşite… Plâng poveştile, plâng caii şi câinii iar copii vin să le şteargă obrazul cu petale de crin. Sau poate îngerii? Tot una-i. Lângă Vatră e cald şi moleşeala te cotropeşte încet, pe nesimţite. Când s-a întunecat? Năluci verticale parcă-şi iau zborul spre nemărginire. Nu le opreşti, nu le chemi.
Adie un duh de-nserare venind de pe creste.
În bazarul păstrat cu sfinţenie dindărătul privirii, găseşti: o metopă, obsesii, relicve, oglinzi, un lămâi înflorit, petale de măr cu miros de sare.
Clovnii de ceară au evadat din Eden şi s-au ascuns într-o natură moartă jefuită de mere.
Univers fabulos, populat de himere, de arhechini albaştri, de „maci sângerii” ce „sfâşie albul zăpezii”, de stele de mare febrile, înlănţuite în piatră, de mîini căutătoare-n abisuri ostile. În oglinzi fermecate, ursitoarele chicotesc.
E lumea pe care ne-o oferă poeta, scriitoarea, jurnalista Mariana Cristescu, într-o seară de taină, cu inima – amforă căzând precum o relicvă, în cenuşa dimineţii.
E firul freatic de apă străbătând întunericul, aşa cum cântecul lui Orpheu străbate mileniile.
Naşterea e un miracol anevoie de înfăptuit. E nevoie de lacrima de argint, de ochiul întors al luntraşului, de cochilia unde se alcătuie – ca din lut – alt melc, alţi ochi de argint, alte lacrimi… Poezia-i o taină care atinge toate cele cinci simţuri. Nu te feri, omule. Nu pune zăvoare uşilor întredeschise. Oricum, te ajunge din urmă. Trebuie să te învălui doar, în veşmântul castitătii pentru ca naşterea să-ţi fie uşoară. Adumbrit de Duh e doar trupul feciorelnic. Lasă-te prins. Eşti în creştere. Ascultă-ţi adîncurile. Aidoma unei pietre preţioase ţi-e inima.
„Din adânc, / aurul sevei urcă tăcut, / sfredelind / irisul / ochiului biblic./ Bătrâna capră, / Amaltheea, / şopteşte mulţumită: / „Din lapte s-a’ntrupat / Lumina!” (Lămâi înflorit).
Şi versul tău devine „lut cântător” şi „aripă de-oţel / în vibrare,/
în dulce sunet de clavir”.
Şi se preface în „cântecul cerbilor de argint / răscolind perlurii adâncuri de mare”.
Fără de veste asişti neputincios la moartea anilor de la facerea lumii încoace. Îi dai foc numelui tău cu o lumânare sfinţită. Te rupi de iluzii dar Iluzia stăruie „sub mărul acela albastru” unde „florile lui ne-au cuminecat şi miruit”.
În zadar. Poeţii rămân răstigniţi „pe aripi de flutur” cu iluziile lor încrustate pe scoarţă. Şi cicatricea din suflet înfloreşte fără-de-lege de câte ori priveşti semnul şarpelui încrustat pe un sân. E stigmat? E doar urma de cioc de vultur? Eşti tu răstignit pe o stâncă pentru vina de a fi furat focul sacru, cel fără cenuşă? E sângele poetului „lumina/ din curcubeu?” Cine ştie?
Mai curând, „Repetabila durere”: „Iubirea – / a ţâşnit din amurguri cocor, / beat de speranţă / şi ars, / în cădere, / la fiece zbor”.
Te dumireşti, abia când „A sare miroase petala de măr”, atunci când, cuminecat, primenit, intri în mare, „Zdrobeşti cu piciorul sidefuri de perle /
moşite de şarpe / în şapte-necate ulcioare”.
Cine să strige fruct interzis?
Poeta scrie cu sângele său obrindit un poem pe albastrul de zare:
„A sare miroase petala de măr, / până şi-agrafa de aur / din negrul meu păr / respiră, în noapte, / catrene. / Sirene îţi bântuie visul, / chemări şi blesteme vuiesc / în abisul din geana-ţi albastră, / păsări de foc triluie, aiuritor, / în fereastră. / Mânzul cel alb nechează a drum, / în vatra plesnită a iernii, acum, / întreg a rămas doar pocalul / cu urma subţire a buzei de scrum./ O, de-ar veni ploaia cuminte, / să spele de rele, / descântec de iele, / fruntea-ţi înaltă, / fierbinte…”
Cântecul ei învăluitor îţi înfăşoară grumajii. Dovadă că: „Luptătorul acela, / răstignit / şi înlănţuit, / încă nu a murit. / S-a frânt puţin numai inima-i mare – / ospăţ princiar pentru / cerşetorii de zdrenţe / din stele / ne-căzătoare”.
„Ai grijă luptătorule,/ nu-ţi pierde ochiul!” – spunea şi Bătrânul cel Veşnicul Tânăr – Nichita.
La poalele stâncii, „Toamnă în derivă”: „Urme de paşi sângerii / pe poteci fremătânde…/ Încă nurlii, / frunzele-şi scaldă chipul / ridat / în ultima rouă de zi. / De sub stejari vine zvon de ninsoare…”
Fireşti întrebări, inerente răspunsuri: „Izgoni-va ea, oare, /demodatele, / neproductive, / melancolii ?” Dorul se-mplântă cu vaier „În carnea plinului trunchi, / ca un stilet, / se-nfige / până-n rărunchi… / o secure”.
Dar cum să amâni „iarna…/ singurătăţii / în doi?” Cum să împiedici căderea liberă-n hăul absurd al urâtului cu nume de spleen?
În ţărâna – aceeaşi, unde plecările neîntoarceri devin, de la naşterea sinelui, de nimeni, de nimeni nu e locul ales. Fiecare, propriul rug, cu vreascuri uscate-şi aprinde, veşnic tânără şi de necuprins, rămânând aceeaşi, pădurea…
Dar ce „mireasmă păgână / de grîuri prea coapte / ca noaptea nebună a trecerii / peste moarte”. Chemările se aud desluşit din spatele oglinzii.
„Află-mă şi / sărează-mi chipul / cu lacrima ta!”
Conştientă de menirea, de responsabilitate creativă, după ce-şi luase pe rând, toate precauţiile, poeta capitulează în faţa forţei Cuvântului, la fel ca şi profetul Ieremia în faţa lui Yahve: „M-ai sedus Doamne şi m-am lăsat sedus, ai fost mai tare decât mine şi m-ai biruit!”:
„CAPITULARE: Cred că va trebui să scriu această carte, / până la urmă, / ca pe o altă naştere, după moarte, / scârbită de turmă. / După atâta noapte şi frig, / mai găsesc, iată, forţă / să strig, / să urlu mai tare ca lupii /
orbiţi de o torţă / în beznă, / în gerul năpraznic,/ în haită veniţi, / hămesiţi, /
la parastas / şi / la praznic. / En garde, seniori!”
Nimic nu e lesne, efortul poate fi ucigător, dar rezultatul va fi pe măsura trudei şi lacrimilor. Poezia e jertfă şi lacrimă. Dar e şi dulce colocviu de taină cu James Joyce, cu Gânditorul lui Rodin, cu andaluzul Federico Garcia Lorca, cu Pablo Neruda, cu Whitman, Ay! Ay!
Doar poetul e-n stare să facă salturi mortale de la trapez „cu lavalieră şi garoafă / la butonieră, / risipindu-şi sonetul / de-a latul pistei”.
Dar ce atrăgător e mirajul acesta continuu, ca o săritură fără de plasă a acrobatului, direct pe masa de vivisecţie!
În decor rămâne doar rama goală – de la natura cea moartă – ca o „fereastră spre nicăieri”.
Un filon metafizic amestecat cu ironia cea mai subtilă străbate potecile învăluite în lirismul ameţitor cu parfum de lavandă. Piei de şarpe lepădate înaintea sorocului, paşi în derivă. „Sic transit gloria mundi”. Din vechiul şarpe „strivit în aurul risipit / de propriul car alegoric” – ce rămâne? „Un dinte sfărmat / şi marele ochi de safir / către cer / îngheţat”.
La subţioara visului – urmele şterse ale melancholiei aburind bizar nisipul clepsidrei…”Crizanteme roşii precum / aripile lui Icar, / bezmetice, / arcuiesc / peste Alcatraz / poeme – toteme. / Singur, / ochiul acela, / cândva azuriu, / atoatevăzător, / coboară tiptil, / ca o umbră, /spre depărtare se prelinge…”
Ce mai descântece de moarte şi de (în)viere pe rime basarabene pentru fratele Grigorie al Vierului! Înviere, înviere, vino înapoi, Viere! Strigi şi tot tu te auzi fiindcă strigătu-i doar în tine. „Că, la foc de răsărit, / l-au primit pe cel sosit / cu grai nou şi cu cuţit – / l-au cinstit, l-au primenit, / cum din moşi s-a pomenit. / Da’ lui i-a venit în gând / să le sape de-un mormânt, / fără cruce şi cuvânt, / fără stele căzătoare / şi paseri cuvântătoare. / La poale de piatră sură, / unde umbra nu se-ndură, / unde vântul nici nu-ncape / şi nici apă nu-i s-adape / morile şi ciorile, / da’ privighetorile…, / i-a tăiat în opt, / şi în patru’ş’opt, / şi i-a dat la câini, / a furat şi pâini, / a furat şi peşti, / a furat poveşti / şi-a plecat pe apă… / Lumea nu-l încapă! / Câinii i-au jelit, / piatra i-a bocit, / câinii au urlat, / piatra a crăpat, / cruce s-a făcut, / cruce de mormânt / pe sfântul pământ. / Un izvor curat / pe loc s-a aflat / şi s-a fost purtat / către marea-mare, / pân’ la mândrul Soare / ce avea s-apună / iubitor de Lună, / către mândre stele, / dragele de ele, / care-au povestit / cum au fost nuntit / ziua şi cu noaptea, / viaţa şi cu moartea, / când s-au despărţit mările, /drumul şi cărările…”
Durerea naşte legende, balade şi doine stropite în lacrimă pură, ca o cuminecătură. Numai o mamă putea zămisli asemenea bocete la moartea copilului…
Mariana Cristescu, poetă şi mamă, suflet-pereche, baladiera. doinitoarea lacrimilor sugrumate sub pleoape, femeia puternică, luptătoare şi cruntă-n dreptatea sa, care e şi dreptatea neamului său.
Şi cu acest volum de versuri înscrie încă o pagină pe azurul din ochii copiilor, pe durerea de neam, pe care, doar cântecul nud izbucnit din rărunchi o mai poate răzbi…
O femeie cât o cetate. O Esteră decapitând balaurul care stă gata să-i înghită odraslele. O femeie învingătoare, chiar dacă gloria se măsoară, de cele mai multe ori, în lacrimi.

21 OCTOMBRIE 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on POVESTIND POEZIA

Comentarii închise.