Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Valoarea documentară a unei „rescrise” istorii a plaiurilor berhecene

de Gheorghe Stroia | Februarie 18, 2011

Ioan Agache: “Calapodeşti (Vultureni) sau Punte peste veacuri”

Cartea intitulată: “ Calapodeşti (Vultureni) sau Punte peste veacuri”, Editura „Grigore Tabacaru”, Bacău, 2010 (248 pagini), poartă amprenta inconfundabilă a distinsului profesor de istorie Ioan Agache, fiu adoptiv al meleagurilor vrâncene, din nefericire, dispărut mult prea devreme dintre noi, în primăvara anului 2010, înainte de a-şi vedea proiectul finalizat. Ioan Agache, fiul Elenei şi al lui Vasile Agache, s-a născut la 25 noiembrie 1932 în satul Calapodeşti, fost Vultureni, din actuala comună Dealu Morii, judeţul Bacău. A învăţat clasele primare la şcoala din satul natal, după care a urmat gimnaziul la liceul Iorgu Radu din Bârlad. A urmat în acelaşi oraş Şcoala Pedagogică, devenind învăţător, apoi la Iaşi, în cadrul Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” a absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie. A funcţionat în învăţământ mai întâi ca învăţător, în localităţile situate pe valea Berheciului, ca inspector şcolar-şef al fostului raion Zeletin, regiunea Bârlad şi ca inspector şcolar al fostului raion Adjud, regiunea Bacău. Începând cu anul 1968, a funcţionat ca profesor în specialitatea istorie la Şcoala cu clasele I-VIII nr. 1 şi Nr. 4 Adjud, judeţul Vrancea, unităţi şcolare în care a îndeplinit şi funcţia de director. În această perioadă a promovat cu rezultate excelente gradele didactice, dovedind că este un dascăl erudit, cu talent şi reale aptitudini pedagogice. Ioan Agache, ca fiu al satului, mai apoi erudit istoric, a nutrit dintotdeauna un profund sentiment de apartenenţă la poporul român, făcând din istoria acestui neam, binecuvântat de Dumnezeu, propria sa raţiune de „a fi”
Nu voi încerca, nicidecum, să detaliez caracteristicile esenţiale ale unei monografii, încercând să demonstrez care sunt argumentele de sprijin ale catalogării scrierii de faţă ca monografie. Trebuie reamintit faptul că, Ioan Agache se bazează în susţinerea documentării ştiinţifice a lucrării, pe o observaţie: pătrunzătoare şi completă – verificată, controlată – colectivă, informată şi pregătită – intuitivă. Iată câteva dintre caracteristicile observaţiei autorului în fundamentarea lucrării sale. Acestea sunt de fapt şi punctele forte ale cărţii, care-i conferă un plus de valoare şi de autenticitate. Dacă ar fi să comparăm acest tip de observaţie, cu cel din literatura de specialitate (metoda monografică), atunci putem spune că autorul respectă caracteristicile de bază al observaţiei, necesare unui studiu monografic (detaliat de Dimitrie Gusti, în Opere, vol. I, Ed. Academiei, 1968). Cu toate acestea, deşi cartea este o lucrare documentată ştiinţific şi elaborată cu minuţiozitatea unui cercetător, ea nu este numai o monografie ci reprezintă „radiografia” unui suflet sensibil, delicat şi plin de respect pentru originile sale. Cu valenţe literare evidente, lucrarea se constituie ca un reper lingvistic, autorul manifestând o deosebită receptivitate în studierea şi explicarea etimologiilor unor denumiri, aşezări, locuri.
Cartea distinsului dascăl este rodul unei munci asidue, de peste opt ani, perioadă în care autorul a efectuat activitatea de documentare în Arhivele Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Bacău. Apariţia acestei cărţi a fost posibilă şi datorită eforturilor făcute de familie, in mod special, prin grija soţiei autorului, doamna profesoară Neaga Agache, la rândul său, un distins profesor adjudean de limba română. Elementul de noutate este faptul că astfel de carte are o imensă valoare documentară, fiind prima descriere monografică a comunei Calapodeşti (Vultureni) din judeţul Bacău. Impresionant este şi faptul că un loc de o asemenea mărime, poate avea un trecut atât de bogat. Un loc ce a dăruit ortodoxiei pe Sfântul Schimonah Antipa de la Calapodeşti, fiu al acestor meleaguri, încărcate de istorie. Autorul prezintă localitatea Calapodeşti(Vultureni) încă din cele mai vechi timpuri , respectiv din neolitic şi epoca bronzului, de unde şi artefactele (prezentate si ilustrate în carte) numite ˝Gura Ghionoaiei˝. Confruntând diverse surse documentare, profesorul Ioan Agache opinează că izvoarele prin care este atestată documentar localitatea Calapodeşti (Vultureni) sunt multiple. Astfel unele datează din vremea domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt: Valea Berheciului respectiv alte documente istorice, ce prezintă Ţinutul Tăvădărenilor. Structurând lucrarea pe unsprezece capitole, autorul dedică trei dintre acestea toponimiilor, prin care sunt detaliate: denumiri de localităţi-unele dispărute, ranguri sau titluri, terenuri şi ţarini ale vetrei satului, toate având însemnătate istorică pentru locuitorii acestor locuri.
În activitatea sa de documentare, profesorul Ioan Agache a prestat o muncă titanică, investigând arhive, oameni şi locuri, cu o perseverenţă de detectiv, ţinând cont de faptul că foarte multe dintre documentele istorice prezentate au fost descoperite în premieră, ca vestigii ale trecutului acestei localităţi. Multe dintre fotografiile prezentate în carte sunt din arhiva personală a familiei Agache, care a jucat un important rol în scrierea istoriei mai recente a acestor locuri. Conştiincios şi atent, cu respect pentru istorie, autorul monografiei a conştientizat în fiecare moment responsabilitatea imensă ce apăsa asupra umerilor săi, în finalizarea unei astfel de lucrări. Ca şi document istoric, monografia „Calapodeşti(Vultureni) – Punte peste veacuri” întruneşte toate caracteristicile unei lucrări de acest tip. Observaţia profesorului Ioan Agache este obiectivă, pătrunzătoare, atentă, dar încărcată pe alocuri de note ale autorului, care-şi confirmă erudiţia şi seriozitatea. Notele de subsol ale lucrării sunt în număr foarte mare iar reperele bibliografice sunt impresionante prin multitudinea şi diversitatea lor, ceea ce confirmă caracterul profund documentat al lucrării. Numai un om cu un respect deosebit pentru meseria de istoric ar fi fost capabil de o astfel de migală şi perseverenţă în realizarea şi definitivarea muncii sale. Acolo unde firul documentar este întrerupt, din lipsa reală a documentelor, autorul investighează oamenii, bătrânii satului, care au un rol important în transmiterea pe cale orală a tradiţiilor locului, brodând, din dantela fină a negurii vremurilor evocate, poveşti de viaţă demitizate şi transformate în adevăr.
Cartea este una bine realizată, foarte bine argumentată, documentată şi îmbrăcată – uneori – în secvenţe de veritabilă literatură, în care se autorul foloseşte ca laitmotiv opera poetică a marelui Octavian Goga. Ca o manifestare a împletirii trăirilor de veritabil istoric cu cele ale unui simţământ poetic, autorul utilizează adesea în colorarea şi ilustrarea realităţilor satului, citate din marele Octavian Goga, pentru a da o notă de originalitate, desăvârşindu-şi astfel lucrarea. Ce poate fi mai aproape de sufletul ţăranului decât versurile unui poet naţional, care vorbeşte despre el, despre suferinţa şi despre istoria lui? Un poet care cântă mamelor cântece de jale, iar pe flăcăi îi îndeamnă la acte de vitejie! Ce poate fi mai ilustrativ pentru satul românesc decât filonul de aur al poeţilor care au cântat satul şi i-au dăruit prin versurile lor sclipirea aceea de autentic dar şi de firesc? Iată motivele pentru care Ioan Agache se foloseşte în amprentarea lucrării sale, tocmai de aceste „artificii” literare, sporind astfel valoarea lucrării.
Deşi trecut în nefiinţă, mult prea devreme, distinsul profesor adjudean va rămâne veşnic viu în inimile celor care l-au cunoscut şi au avut privilegiul de a-i fi colegi, prieteni sau elevi. Consider scopul lucrării pe deplin atins, autorul neputând emite pretenţii asupra exhaustivităţii ei, mai ales că istoria românilor rămâne la fel de inedită şi de surprinzătoare. De ce istoria unor astfel de locuri ar face excepţie de la regulă? Mai mult putem afirma că profesorul Ioan Agache nu a scris doar o carte de istorie, ci a devenit el însuşi istorie prin scrierea unei astfel de cărţi. Insist prin a vă spune, că este o carte de o inestimabilă valoare, ce va rămâne mărturie peste veacuri a unui loc binecuvântat de Dumnezeu, a cărei istorie s-a scris cu litere de sânge. Aş încheia cu cuvintele autorului, care afirma: „Căutând o încheiere acestor însemnări, m-am gândit că peste timp, legendele, povestirile şi realităţile transplantate în fantezie, tot ca nişte relicve arată, tot ca nişte stări de mit apar. Există mai ales pentru cei ce ne-am născut la ţară, un sat dincolo de realitatea fizică imediată şi anume, un sat de esenţă morală, care vine din adâncul memoriei şi traversează generaţii, mereu până în miezul propriei tale cunoştinţe şi până la limita propriei tale condiţii, chiar dacă, viaţa ta cotidiană se consumă între marile construcţii din fier şi beton… Este satul, sau acel sat ce miroase a pământ, îl recunoşti de aproape şi chiar după răsuflarea sa. Un sat care într-un fel ţi-e rudă şi care vine când şi când înaintea ochilor tăi şi, uneori, tăcut ca şi cum i-ai tăinui cine ştie ce, ori te-ai destăinui mult. Pentru că orice am face, oricine am fi şi oriunde ne-am duce, satul acela din noi este satul ce se împleteşte strâns cu legenda, ia forma unui mit şi nu în cele din urmă, este chiar o carte care într-un fel se citeşte şi singură, dar cel mai mult ne aduce aminte de locurile unde ne-am născut, am trăit şi spre care ne cheamă amintirile. Este, dacă nu exagerez, satul acesta de pe dealuri de unde am pornit şi eu, satul acesta mai înainte şi din urma tuturor, acest sat în care, într-un anume fel, toţi oamenii au scris şi scriu o legendă sau o povestire care să îi repete. ”

Adjud – decembrie 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on Valoarea documentară a unei „rescrise” istorii a plaiurilor berhecene

Comentarii închise.