Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

AMINTIRI PICTURALE ÎNTR-O PERFECTĂ STARE DE GRAŢIE

de Cezarina Adamescu | Martie 22, 2011

VICTORIŢA DUŢU, ILINCA, proză simbolică, Editura Betta, 2010

Marin Preda în „Viaţa ca o pradă” – relatează prima aventură a conştiinţei sale de care-şi aducea cu nostalgie aminte: e vorba de un prânz în familie în care patriarhul casei, Ilie Moromete, domină masa rotundă şi joasă, în jurul căreia, copiii cu lingurile de lemn în mînă mănâncă laolaltă din stranchina de lut, acelaşi borş de ştevie în aburul mămăliguţei răsturnată de mama şi tăiată cu aţă. Mezinul pe atunci, Niculae, copil sensibil, care avea să fie, la vârsta şcolii, chinuit de oaia capie Bisisica, refuză cu osârdie borşul şi îşi revendică un drept unic: pîinea neagră, rotundă, crăpată la mijloc şi boţul de brânză pe care mama i-l păstra în buzunarul şorţului. Atunci, Ilie Moromete îi dă pâinea toată, doar lui, zicând: -Na, bă, ia-o toată!
În clipa aceea, copilul, de doar câţiva ani, a avut conştiinţa sinelui, a perceput că este o persoană individuală care ar putea fi beneficiarul unei pâini numai a lui, şi s-a ruşinat.
Este o scenă antologică la care scriitorii apelează deseori şi o citează pentru măiestria cu care a fost scrisă de acest titan al literaturii româneşti, neegalat încă de nici un altul.
Victoriţa Duţu îşi începe discursul epic cu „Cinci imagini ale conştiinţei” – pretext pentru primele dulci amintiri din copilărie, povestite cu har, cu şarmul binecunoscut şi cu ceva în plus: ochiul pictorului care înregistrează fiecare detaliu într-o imagistică proprie. Nu degeaba se numeşte acest capitol „Cinci imagini ale conştiinţei”. Autoarea gîndeşte şi scrie în imagini sonore, care-i aduc culoarea şi melodia, estompată doar de voalul timpului. Un fel de „Cântec al amintirii” sadovenian.
Iată că are şi un „ecran al imaginaţiei” unde proiectează cu încetinitorul, pelicula primilor ani de viaţă. Dar, spune autoarea:
„Eu sunt într-o copilărie abstractă, care este una mentală, da, parcă aş vrea să fiu unul din copiii aceia de care vorbeşte Hristos, copiii aceia care cântă în pieţe şi oamenii trec indiferenţi iar ei spun : “v-am cântat din fluier şi nu aţi dansat”, nu v-aţi bucurat, nu aţi râs, mai adaug eu.
Da, eram un copil, aveam o copilărie interioară atât de frumoasă şi eu mâncam, mâncam, o mâncare bună, albă, parcă era mană cerească şi eram în pustiu, dar în pustiul acesta era cineva prezent, deosebit de bun, de zâmbitor, de cald, de copilăros, care ştie să fie prezent doar printr-un zâmbet, pe care nu-l mai poţi uita şi eu l-am chemat la masa mea. El a zâmbit şi eu am zâmbit, ne-am întâlnit amândoi zâmbetele şi ne-am aşezat îpreună la masa aceea.
Suntem în deşert şi eu am mâncare şi apă, vine el ostenit, zâmbitor, iubitor, eu sunt un copil. Eu am mâncarea aceea bună, bună de tot, care este o mâncare cerească. Iar eu îi invit să ia de la mine, să mănânce împreună cu mine. Dar el vine, se apropie de mine şi cu un prim gest mă îmbrăţişează, mă sărută frăţeşte pe frunte, pe faţă şi-mi strânge mâna în sens de mulţumire şi de prietenie, după aceea îmi ia toată mâncarea, o mănâncă toată, bea toată apa şi mie nu-mi vine să cred că mănâncă tot, fără să întrebe dacă eu am mâncat, fără să mă ântrebe dacă nu-mi este sete, dacă am băut apa”.
Iată ce imagini oferă ochiul artistei plastice!
Imaginea însă se întunecă prin violenţă şi brutalitate. Este ceva şocant la care trebuie să asistăm.
Victoriţa Duţu a hotărât să-şi exorcizeze trăirile acestea, scriind despre ele. E şi acesta un soi de terapie. În imaginea a doua, lucrurile iau proporţii:
„Privirea aceea demonică pe care el o poartă în gestul lui, îmi persistă în ochi şi-mi taie privirea mea, până nu mai pot vedea soarele, luna, nisipul cald pe care eu stau. Totul merge până la mutilare, până la anihilare. Şi conştiinţa mea ca să poată accepta asemenea realitate exagerează, exagerează. Totul devine dintr-o dată hiperbolic.
El devine un munte care are un singur ochi, un ciclop, cu o lumină roşie care mă anihileaza, nu mai pot gândi. Pe jos numai cioburi din vasele mele, bucăţi din pătura ruptă, şi bucăţi din conştiinţa mea, care a primit pentru prima dată în ea ura.
Da, şi totul se petrece în mine cu încetinitorul, eu parcă plutesc, iar el dispare ca şi cînd niciodată nu ar fi fost, dar rămâne în mine parcă veşnic.”
Este proiecţia spaimei sale atavice care din când în când revine pe ecranul memoriei. În copilărie, viciile omeneşti iau chipul unor monştri. Confruntată cu asemenea arătări, fetiţa e pe cale să-şi piardă coordonatele spaţio-temporale, înfruntând singură răul.
„Egoismul are ceva demonic în el. O, Doamne, când mă ridic de jos, cu încetinitorul, văd totul în jurul meu altfel, deşi nimic nu s-a schimbat. Totul este la fel. Dar eu în conştiinţa mea sunt alta, parcă aş fi fost în pustiu şi aş fi fost lovită de duhul răutăţii.
Nisipul este acelaşi. Cerul este acelaşi. Dar eu nu mai sunt aceeaşi, mâncarea nu mai este aceeaşi. Nu mai este aceeaşi nici farfuria şi nici covorul pe care stăteam. Acum sunt cioburi pe jos. Eu sunt flămândă, aproape să leşin şi am în mine culoarea urii.
Da, Dumnezeul meu , urăsc!!!!!”
Scara din a treia imagine este şi ea un simbol al eliberării, al scăpării de angoase. Cine-i întinde scara, cine o ajută să urce treptele pentru a se descătuşa de monştrii nepământeni ai urâtului?
„Nu mai sunt în deşert, sunt într-o altă realitate, într-o altă existenţă a minţii. Ura prin acest trup de piatră mi-a prins copilăria prizonieră. Nu există uşi, nu există lacăte, doar cu puterea minţii trebuie să fărâm acest înveliş care mă îmbătrâneşte, care mă împiedică să vreau să urc scara copilăriei şi să mănânc până la urmă mâncarea care mi-a fost dăruită. Dar oare când voi ajunge acolo? Şi această imagine de chin al urcuşului este continuată cu o altă imagine.”
De fapt, aceste imagini sunt teste, examene de trecut în viaţă, praguri pe care trebuie să le depăşeşti pentru a ajunge la desăvârşire. Hrana sufletească, pâinea şi vinul care o satură şi o întăresc, sunt şi ele de natură simbolică. Fără ele, omul nu poate subzista.
„Chiar dacă lipsa mâncării mă slăbeşte şi nu am forţa să urc, să mă îndrept către scară, chiar dacă trupul meu nu mă ajută de loc, mintea mea e mult mai puternică şi eu chiar pot să urc, pentru că eu ştiu că El, El, cel nevăzut este cu mine. Şi eu chiar urc! Parcă urc într-o altă lume, în care mîncarea aceea atât de bună şi de frumoasă şi dorită de mine şi de acel om, pentru mine şi pentru conştiinta mea nu mai era atât de importantă, nu-mi mai era necesară. Stam şi mă minunam, pentru că mâncarea aceea trebuia dăruită şi asta am
şi făcut, dar cât de greu îmi venea să dăriuesc tocmai ceea ce mie şi era atâ de necesar!
Omul priveşte înmărmurit pentru că nu mai poate lovi.
El priveşte la scara pe care eu am urcat şi eu privesc mirată la el pentru că el nu-mi mai poate devasta conştiinţa. Iar eu agăţată de această scară continui să dispar de la faţa lui, ca şi când nu aş fi fost niciodată. Eu dintr-o dată nu mai exist pentru el, de fapt el nu mai există pentru mine, pentru că eu sunt eliberată, el nu mai este în mine la nivelul memoriei, ca până acum, ci doar eu exist pentru el la nivelul mirării, şi el nu poate să mă uite.
Scara aceea mă duce departe, foarte departe, dacă eu urc pe treptele ei, urc într-o realitate încare amintirea răutăţii altora nu mai are nici o consistenţă. El pentru mine nu mai există. În schimb, el pe mine nu poate să mă uite, pentru că el poartă cu el , toate răutăţile lui la timpul prezent. Asta e până la urmă pedeapsa care se acutizează în timp.”
Aceste parabole au şi o morală pe măsură şi autoarea o expune cu bună ştiinţă:
„MORALA:
Pănă la urmă ca să poţi fugi de rău trebuie mai întîi să te confrunţi cu el, să-l suporţi un timp cu tine după care el pur şi simplu dispare. Pentru omul care ţi-a făcut rău tu ai să exişti mereu la nivelul conştiinţei sale, de la un timp nu ai să mai pleci de la el, şi asta se va întâmpla tocmai atunci când tu l-ai uitat
definitiv. El pentru tine nu mai există, dar de la un timp tu exişti pentru el veşnic, asta este până la urmă pedeapsa.”
Foarte bine punctate aceste frământări şi lupte continui pentru învingerea vanităţii proprii, a propriilor slăbiciuni şi proiecţii. Eliberarea de ele înseamnă triumful spiritului asupra cărnii.
Stilul parabolic continuă şi în proza „Regele bolnav” .
De remarcat în prozele fantastice ale Victoriţei Duţu o permanentă încleştare, o luptă continuă, maniheistă între cele două principii primordiale: binele şi răul. Iată, un rege care trăieşte singur pe o stâncă, departe de bogăţiile regatului, retras ca să nu mai vadă şi să nu mai audă cum răul se lăţeşte în lume. Cu toate acestea, nu poate rămâne indiferent la nenorocirile care se abat asupra regatului său şi mai ales asupra răului care pur şi simplu îl îmbolnăveşte. Un singur leac, o singură alinare găseşte regele bolnav în această lume:
„În fiecare dimineaţa auzea o muzica teribila, parca era venita din cer, de pretutindeni şi se desfata în această muzică ce îi cădea direct în inima, în suflet şi îl curăţa de toată această mizerie care se scurgea în permanenţă pe la picioarele lui.
Deşi statea într-o aşa mare izolare, simţea de fiecare dată când ceva rău se întâmpla în regatul sau, dar nu mai voia să ştie. Însă nu reuşea să se desprindă cu totul de aceasta răutate zilnică, avea anumite percepţii ale lui care îi făceau rău, nu putea sa le îndeparteze. Se simţea bolnav de atâta răutate şi nu ştia cum să se vindece, credea că dacă stă singur si izolat de tot ceea ce este mai rău şi mai urât din această lume, poate sa se vindece şi să se facă sănătos.
În fiecare dimineaţă când se trezea şi auzea această muzică simţea cum se vindeca puţin câte puţin, parcă se vindeca de lume şi de toate urâţeniile ei. Cu cât trecea timpul, era cu atât mai legat de acea muzica şi simţea cum i se luminează sufletul de o frumuseţe fără margini, devenea trist când muzica nu mai era şi stătea cu cea mai mare nerăbdare pâna ce muzica revenea. Era legat de ea pe viaţa, devenise o necesitate precum aerul sau apa. Cum asculta muzica, în acelaşi timp, devenea sanatos, se purifica, nervii lui nu mai erau aşa de încordaţi, sufletul lui nu mai era aşa de apăsat, de împovărat de răutaţile lumii. Găsise această soluţie, că nu mai ştia cum sa scape de ele, decât prin acea stare pe care i-o aducea muzica.”
Se pare că era un rege damnat, îmbătrânit de timpuriu din pricina răutăţii oamenilor, care trăia doar pentru această muzică:
„Muzica aceasta îi reda tinereţea şi vigoarea lui de altă dată, care îi facuse atât de puternic, de ajunsese să împărăţească atâea sate, atâea oraşe, şi tot pământul sa fie la picioarele lui. El aşa era perceput, cel mai puternic om de pe pamânt, dar răutăţile lumii şi ale oamenilor îl făcuseră să devină tot mai mic şi mai slab, mai bicisnic şi mai neputincios în ceea ce înseamnă măsura cu el îsuşi, el faţa de el decăzuse şi nu mai voia nimic de la lume şi de la viaţă.”
Şi fiindcă muzica avea un efect atât de stenic pentru el, redându-i voioşia, tinereţea şi vioiciunea, regele hotărî să afle cine producea acele sunete fermecate.
Şi aici se reiterează ideea artei cu efect taumaturgic.
Scrierile acestea în care se înfruntă răul cu binele, au un numitor comun: binele învinge. Să ne gândim la apoftegma lui Dostoievski „Frumuseţea va salva lumea”. Frumuseţea artei, a muzicii, a purităţii spirituale în lupta cu pseudo cultura şi pseudo arta care înfloresc pe toate căile sub forma celui mai grosolan kitsch. Şi aici se trădează artista care vede în artă, la fel ca marile spirite ale lumii, salvarea sufletească a omului, edificarea şi îmbunătăţirea lui ca om şi ca spirit.
Pentru a-şi păstra aceste repere în suflet, omul trebuie să treacă prin numeroase obstacole şi ziduri de netrecut şi să le escaladeze, să le învingă. Aidoma regelui pornit în căutarea cântării măiestre şi a menestrelului care o provoca. El se cufundă mai întâi într-o mlaştină lacomă care e gata să-l înghită.
Un numitor comun al acestor scrieri este că întotdeauna Dumnezeu îl scoate pe om la liman din orice mlaştină trupească ori sufletească.
„Găsi ca prin minune o creangă de copac de care se agăţa în disperarea lui şi cu eforturi supraomeneşti încerca să iasă de acolo. Şi de nu ar fi fost bunul Dumnezeu, până la urmă nu ar fi reuşit. Dar birui şi de data asta. Din mlaştina aceea scăpă dar nu mai ştia cum să meargă mai departe. Îşi dadu seama ca auzise o muzică înşelătoare de ajunse să se rătăcească în felul acesta, dar nu avu ce face trebui să orbecăiască câteva zile, până să găsească drumul de întoarcere. Ajunse ca din întâmplare chiar în locul de unde plecase şi auzi aşa ca din departare muzica cea adevărată, care era muzica inimii lui şi a dragostei lui. A salvarii lui.”
În acest drum al căutării de sine, al căutării perfecţiunii, omul poate fi înşelat de voci paralele, de cântece false, de imagini stereotip care-l pot abate din drum. Dar întotdeauna el va fi călăuzit de firul Ariadnei pentru a ieşi din labirint, din hăţişuri către Lumină.
Traseul sisific al omului cărându-şi în spinare bolovanul, propriile erori şi vicii, spre vârful muntelui, este o călătorie iniţiatică în sine.
Un drum spre autocunoaştere. Dumnezeu îl va lua de mână şi-l va călăuzi. Totul e să nu-şi piardă încrederea.
„Dupa chinuri îndelungate ajunse cu ajutorul lui Dumnezeu până în vârful acelui munte care era undeva în afara aceastei lumii şi în afara acestui timp pe care noi îl trăim. Aşa i se părea lui că este. Acolo sus depate de această lume, tocmai în vârf, dadu peste un castel plin cu gradini înflorite, cu pomi,
era o gură de rai, dar nimeni, absolut nimeni nu trăia în acea grădină, ce părea să fie pustie. Erau numai flori, copaci, şi ierburi, stânci de piatră, nici ţipenie de pasare nu zbura pe acolo şi nici ţipenie de om nu se vedea a fi.”
O altă idee care pregnantă a acestor proze este cea a sacrificiului unuia singur pentru binele întregii omeniri. Întotdeauna există cineva care luptă (precum Sisif) pentru a învinge inerţia, răutatea, disperarea. Şi fără ajutorul divin nu reuşeşte. Împăratul cu pricina se face port-drapelul celor mulţi din împărăţia lui şi, prin jertfă şi luptă cu răul, ajunge să-i însănătoşească pe toţi cei din subordinea lui. Aceasta e, de fapt, menirea unui conducător: de a se sacrifica pentru ceilalţi:
„Nu ştia că acel cântec al ei făcuse sănătoşi miloane şi milioane de oameni, nu ştia că prin melodiile ei de supravieţuire, ajunsese atât de faimoasă,
minunată, anonimă, care dă sănătate oamenilor prin muzica ei şi cu cât se lupta mai mult să nu fie sufocată de crengi cu atâta cântecul ei era mai puternic şi mai viu. Nu ştia ca milioane de oameni deveniseră sănătoşi la minte şi la trup datorită aceastui cântec al ei.
Dar numai unul singur se dovedi a fi vrednic să ducă această căutare până la capăt, să afle cine este cea care cânta aşa şi să vină şi să o salveze. Acesta era împăratul, asemanatorul ei, ca un frate, care o luă de soţie şi conduseră până în ziua de astăzi acea împaraţie în care toţi oamenii sunt fericiţi.”
Se pare că Victoriţa Duţu nu s-a desprins niciodată total de copilărie, ceea ce e admirabil.
Scrierile acestea au parfumul şi consistenţa basmelor româneşti cu eroi pozitivi care înving răul.
Începând cu cea de a treia proză, „Albastru ceresc” (iarăşi un titlu cromatic) – autoarea părăseşte tărâmul mitic, pentru a coborî în contingent, adică în propriile sale trăiri. Şi, de data aceasta proza este una cu caracter autobiografic.
Iată, eroina, Ilinca, „trăieşte o stare a unei picturi pe care încă nu a
creat-o dar o poartă în inima ei ca pe o comoară şi încă îi e frică să nu o distrugă dacă o aşterne pe pânză. Trăieşte acest sentiment, dar mai întîi trebuie să epuizeze trăirea ca să o poată reconstrui la dimensiunile cerului care-l poartă pe umerii ei. Ea trăieşte şi simte că este însăşi pictura ei.
Ilinca pluteşte şi cântă deşi cuvintele ei parcă sunt un fruct, o sămânţă ce a strâns în ea doar albastrul ceresc gata să inunde din mintea ei pămâtul ce vine să îmbrăţişeze cerul într-o explozie a luminii de dincolo de univers.”
Este, desigur, starea de graţie propice creaţiei, ceva ce nu poate fi explicat, nici chemat, nici mistificat, ea fiind legată strict de inspiraţie, de muză.
Autoarea îşi propune în această proză să desfolieze, să desfacă în mii de bucăţi vitraliul neasemuit al stării inefabile şi apoi, din aceste fărâme, să-l realcătuie. A prinde inefabilul de aripi sau de coadă, nu e un lucru tocmai uşor de făcut. El nu se lasă prins, nici povestit, nici închis între limitele unor cuvinte obişnuite.
Introducerea etosului în naraţiune, se pare că-i reuşeşte foarte bine Victoriţei Duţu ai cărei ochi sunt întotdeauna îndreptaţi spre poveste, înfrumuseţată de ea după propria fantezie şi după frumuseţea înmiresmată a propriului suflet, de unde izvorăşte totul. Cerul este omniprezent în pagini ca un personaj de sine stătător, o entitate de la care se aşteaptă rezolvarea unor probleme. Cerul e oaza de linişte, fericire, împăcare a omului. Acolo toate se desluşesc şi se rezolvă de la sine. Acolo se află descifrate toate misterele.
Relaţia Victoriţei Duţu cu această entitate este una specială, ca şi când, întreaga creaţie plastică a artistei este înscrisă undeva pe senin, pe albastrul de zare, în Cartea deschisă a Cerului, acolo unde sunt consemnate toate faptele şi avânturile noastre creative. Acolo se îndreaptă toate cuvintele, intenţiile, gândurile, simţămintele noastre, concretizate, materializate în opere. De fapt, de acolo au şi venit şi tot acolo trebuie să-şi afle finalitatea, chiar dacă, vremelnic, ele au sălăşnuit pe pământ.
“Parcă fug de mine însămi atunci când mă gândesc la cer. În acelaşi timp aş vrea să adun tot albastrul ca să pot să fug de aici într-o altă lume care să fie lumea lui Dumnezeu. Şi pentru că aici nu văd decât acest gri care e pretutindeni, e prea mult gri pe stradă, devin doar un personaj îmbrăcat în haine gri, parcă aş deveni însăşi oamenii cu hainele lor.
Aş lua aceste culori pe care eu le văd şi nu aş vrea decât să scap de ele şi să creez eu însămi altele, dar nu pot să creez eu însămi alte culori şi atunci şi pot alege una care să fie a mea şi numai a mea. Trebuie să fie aceea când vreau să mă înalţ. Dacă eu acuma închid ochii, ce se întâmplă cu mine?
Poate că nu mi se întâmplă nimic dar atunci văd ceva.
Eu nu devin decât un copil, o copilă care fuge, fuge, aleargă departe, departe, departe de acest gri care fuge după mine şi eu fug şi mai departe de el. Culoarea asta devine în mine doar un om sau mai mulţi oameni care au încetat să mai fugă după mine ca o singură imagine. Atunci stau cu ochii şi mai închişi
şi cu această imagine în minte îi strâng şi mai tare aceşti ochi, care nu vor să mai vadă oamenii ce stau aplecaţi la cozi, la rânduri, care ofteză şi fac ceva, fac ceva, sunt tot mai gârbovi şi mai mici, mă tem.”
Procesul creativ este inspirat tot de impulsuri de sus.
„Pictez, da, pictez în mintea mea, parcă aş vrea să stropesc cu cer peste tot şi pămâtul pe care eu îl calc să fie doar nori, doar albastru. În această metamorfozare să devin cer împreună cu cei pe care eu nu mai voiam să-i văd, nu mai voiam să mai fiu cu ei pentru că erau prea mici în imensitatea aceasta de sticlă, de imagini ce-mi taie ochii, privirea, liniştea, de griurile metalizate de la maşini, de la uşi, de la sârmele agăţate peste tot şi nimeni nu le mai vede.
E ca şi când o forţă înmine s-ar fi revoltat să nu mai vrea să mai facă nimic decât să tragă de perdeaua cerului şi să acopere griurile metalizate. Sunt mai departe cu ochii închişi ca o fugă, ca o scurgere, ca o revoltă, ca o stare a mea care refuză să mai vadă acest gri care aşteaptă mereu să calc pe el şi prin el şi să ajungă el cu mine la capătul cozii unde eu am rezolvat ceva sau am dat ceva.
Cerul continuă să fie în mintea mea mai departe ca o salvare. Eu chiar pictez 絜 minte şi mă văd plutind undeva foarte departe în timp, în eternitatea memoriei şi a conştiintei mele, şi de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le găsesc puse la locul lor şi peste câteva sute de ani când eu poate aş fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.”
Este foarte interesant acest eseu despre celestul inspiraţiei. Toate converg şi se convertesc în realităţi cosmice, făcând din creatori – cetăţeni ai cerului cu opera lăsată gaj pe pământ.
„Da, parcă vreau să pictez în aşa fel încît toate aceste maşini, blocuri, avioane, oameni, pământ să fie doar cerul care este acuma în mine.
Da, trăiesc fără să vreau imaginea aceea de atunci, din copilărie când eram aşa de mică şi păzeam oile. Da, oile erau de mult plecate prin iarbă sau prin porumbi pentru că eu devenisem cer. Eu eram imaginile acelea care se năşteau atunci din norii cerului şi le urmăream geometria. Pământul parcă se răsturnase şi eu nu mai eram decât cerul acela care nu mai putea să mai atingă câmpia, imaşul , soarele , casele care şi aşa erau mici şi neînsemnate.
Până dincolo de mine, cerul alerga în formele lui şi eu alergam cu formele mele după el. Asta fac de atunci, mereu port în mine peste umărul meu stâng zborul acela. Eu mă opresc în mintea mea la el, înmine e doar cer, e doar cer, eu sunt în zbor cu norii, cu mine ce nu pot fi decât un copil care nu înţelege prea bine ce se întâmplă, de ce suntem aşa de mici şi ne construim aşa de mult palate fără de care nu mai putem respira dar în felul acesta nu mai putem să vedem.
Trăiesc această orbire de care vreau să scap. Eu nu vreau decât această lumină care este acum şi aici şi unde cerul aruncă lumina lui pe umărul nostru stâng şi noi trebuie să facem această întoarcere de la inimă la umăr unde cerul parcă ne-a pus razele lui albastre şi apoi în sus către el, pentru ca albastrul acesta al nostru este craţia Lui care a venit să picteze lumea în culorile infinitului. Cerul poarta în el urma paşilor Lui.”
În cea de a patra proză, intitulată „Călătorie” scriitoarea îşi alege o plajă întinsă pe patru mii de ani, două mii de ani în urmă şi două în viitor pe care închipuirea ei călătoreşte, până în punctul zero al naşterii religiei creştine:
„Ah, dacă aş putea gândi până dincolo de timpul meu, dacă această distanţă aş putea s-o fărâm şi să ies din linia periculoasă a timpului, dacă aş putea să văd lumea aşa cum a fost, cum este şi cum va fi, dacă L-aş putea vedea pe El înconjurat de îngeri, prezent în creaţia asta minunată a lui, dacă aş putea să înţeleg, că tot ce a făcut El nu este atât de neînţeles pentru mine, pentru noi, pentru toţi…
Să zicem că eu m-am născut cu două mii de ani în urmă şi sunt o femeie ca multe femei care au auzit de El, care s-a îndrăgostit de El, de frumuseţea Lui de la prima vedere, sau poate că s-a îndoit de El, dar a cugetat mult până să-L accepte, să zicem că eu sunt una din acele femei, care mereu sare în întâmpinarea Lui, mereu Il caută şi-l urmăreşte pe unde merge, nu-L slăbeşte din ochi nici o clipă, chiar uneori prea insistentă, prea cicălitoare, atât de insistentă încât, altora le pot părea nesuferită şi totuşi nu mă dau în lături, nu renunţ, insist până în pânzele albe să mă ţin de El.”
Mulţi creştini s-au întrebat, nu o dată, cum ar fi reacţionat dacă ar fi trăit în timpul lui Iisus Hristos.
De fapt, realitatea e alta. NOI TOŢI SUNTEM CONTEMPORANI CU DUMNEZEU, pentru că Timpul lui este Veşnic. Şi veşnică este şi prelungirea Lui în Timp şi Spaţiu, ca un Legământ de pace, ca un arc nesfârşit întins peste Univers. De aceea, în orice loc sau timp ne-am afla, El e veşnic cu noi şi putem să-i simţim Prezenţa.
Faptul că El este alături de noi şi când NOI NU SUNTEM ALĂTURI DE EL, este deoebit de edificator.
Se zice că la Padre Pio a venit odată un om şi i-a spus:
-Padre Pio, eu nu cred în Dumnezeu.
La care a venit răspunsul purtătorului de stigmate, imediat:
-Tu nu crezi în Dumnezeu, dar Dumnezeu crede în tine.
Câteva repere devenite motive literare, există în mai multe prozele Victoriţei Duţu: Astfel sunt: motivul scării, al drumului, al ferestrei dincolo de care este lumea, al eleganţei copacilor cu seva lor vitală, al zidului, al treptelor urcate, motivul îndreptării spre Lumină şi, bineînţeles, al Cerului, acolo unde se dezleagă cele ce au fost legate pe pământ. Textele de inspiraţie fantasatică alternează cu cele autobiografice în care personajul central este un alter-ego, numit Ilinca. Ea îi defineşte şi îi formulează stările şi conceptele artistice Victoriţei Duţu. Într-o recentă emisiune radiofonică pe postul Cultural, Victoriţa Duţu a mărturisit că bunicul ei o striga Ilinca. Chiar dacă n-ar fi făcut această mărturisire, proza autobiografică este transparentă, legată intrinsec de persoana şi de familia sa. În ea, autoarea povesteşte cu sinceritate şi simplitate bucăţi, fărâme din viaţa sa.
Victoriţa percepe culorile de parcă acestea ar izvorî din sine. Călătoriile spre lumea din sine constituie suportul pe care artista brodează realitatea.
„Pictez cu lumina aceasta care îmbratişează drumul întunecos pe care paşesc uşor într-o lume lăuntrică. Da, acum văd bine, eu nu mai sunt eu, eu sunt un copil, eu sunt o copilă ce aleargă îmbrăţişată de lumină pe un drum lăuntric, în întuneric. Parcă aş călători spre moarte, dar o moarte ce mă duce la Învierea copilului din mine care devine o fecioaăa a cerului.
Copilul acesta se joacă cu lumina, întinde mâinile în sus şi zboară, pluteşte peste drumul de sub picioarele lui, care devine prăpastie de gând, prăpastie de cuvânt. Lumina aceasta pluteşte copilul peste prapastie, lumina aceasta din lumea mea lăuntrică pătrunde în afară, prin mintea mea, prin trupul meu şi
eu transform culorile devenite lumina, în ceva ce nici eu nu mai ştiu, dar totul devine lumina în pulbere de culoare.”
Pictând, Ilinca pătrunde într-o altă lume, fantastică, lumea visului ei, a idealurilor la care aspiră:
„Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei şi voia ca un miracol să i se întâmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viaţa ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legătură cu ea însăşi, că oricât de mare i-ar fi durerea, să-şi aducă aminte de
noaptea aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi şi omenirea aceasta a putut să fie gândită din altă perspectivă, decât aceea a morţii şi a autodistrugerii.
Dincolo de tot ceea ce trăim şi gândim zilnic, frumuseţea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul şi cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi şi o putem simţi pentru că suntem veşnici, pentru că El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut să înţeleagă acest miracol al naşterii, al Întrupării, dar mai ales al naşterii din nou, la o viaţă şi la o existenţă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, şi numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde şi o poate descoperi.”
Povestea regelui care pleacă în căutarea infinitului, cu vioara lui, este iarăşi o scriere simbolică, o parabolă admirabilă, despre dorinţa omului de Absolut, de celest, de înalt. Dar mai ales, demonstrează faptul, că opera adevărată ia naştere pe un teren purificat, după un timp de abluţiune, de mortificaţie, renunţări pământeşti, de catharsis, la fel cum meşterii iconari ori ziditori de biserici, nu se apucau de lucru înainte de a ajuna şi a face rugăciuni, pentru ca Duhul Sfânt să le sfinţească lucrarea:
„a simţit nevoia să plece, avea în el un dor nebun să cânte infinitul. Dorinţa aceasta era atât de puternică, încât nimic nu mai conta pe lume. Şi a tot căutat, a tot căutat şi cu cât căutarea era mai aprigă cu atât dorul după infinit creştea. Dar infinitul nu era de găsit, infinitul era mereu prezent în el ca o prezenţă absentă. A rătăcit, a colindat prin lume cu vioara lui, dar dezamăgirea creştea tot mai tare. El parcă era pretutindeni dar oamenii nu-l vedeau. El era atât de singur, atât de singur printre oameni şi s-a hotărât să
plece în pustiu.
A căutat şi aici cântecul lui dar de la un timp căutarea aceasta a lui nu mai era atât de puternică, dar dorinţa însă, dorul după infinit nu-l părăsi niciodată. Stând în pustiu a început să obosească şi cu cât trecea timpul cu atât ziduri de piatră creşteau în jurul lui, până când el se trezi îngropat într-un munte de piatră. A adormit în singurătate din cauza oboselii. S-a trezit odată şi cân d s-a uitat în sus, a văzut doar o singură stea care strălucea foarte tare, dar era prea obosit ca să gândească, să se întrebe ce se petrece şi ce se întâmplă cu
el, aşa că a adormit din nou.
Însă a visat un vis, el era un copil şi se striga pe el însuşi, „trezeşte-te, trezeşte-te, nu mai dormi.” El se trezi şi puse mâna instinctiv pe vioară şi începu să cânte, doar muzica ce i-o dicta copilul. Şi era muzica lui, muzica lui, ce nu putea să şi-o cânte.
În timp ce cânta el începu să se înalţe până la steaua aceea şi muntele de piatră să se topească din cauza muzicii.
El zbura, zbura prin tot universul şi cânta muzica lui, muzica lui. Universul deveni dintr-o dată altfel, altfel, timpul deveni drum de lumină ce-l conducea spre punctul de la infinit iar în urma lui se aşternu uitarea.”
Faptul că Altcineva aprinde Lumina este şi el edificator. Aici, lumina o aprinde copilul. El este cel care stârneşte flacăra. Copilul pe care-l credem amorţit în noi dar el, din când în când îşi cere dreptul la lumină.
Autoarea a avut curajul şi temeraritatea de a scrie şi „Legenda poeziei” o altă parabolă despre poezia din fiecare om care trebuie descoperită.
„Imaginea ferestrei” este de fapt, imaginea artei, o expresie a căutării noastre, prin imaginea care purifică şi nu cea care ucide.
O experienţă dintr-o biserică îi deschide în faţă o idee neaşteptată: ”Punctul de la infinit!!”
“Acesta este punctul de la infinit din matematică, asta studiez eu aşa de tare mereu, infinitul acesta care vine peste noi, de dincolo de lumea aceasta, infinitul care este lumea eternă a lui Dumnezeu”.
Să nu uităm însă că Victoriţa Duţu este de formaţiune realistă, a studiat şi predat matematica, ştiinţele exacte. Pictura, poezia sunt debuşeuri, răgazuri ale minţii şi simţămintelor faţă de rigurozitatea reginei ştiinţelor.
O istorisire mistică despre Calinic ne aduce în lumea mănăstirii şi a slujitorilor ei, tăcuţii şi ascultării monahi rugători şi jertfitori pentru salvarea lumii:
„El devenea un apostol al zilelor noastre prin frumuseţea lui Dumnezeu la care medita zilnic. Cât de frumoasă este această călugărie lăuntrică trăita în afară de timp, de spaţiu, de determinari fizice şi psihice.
Frumuseţea lui Dumnezeu este cea care vindecă şi salvează, este cea care duce la Înviere.”
O scriere la limita fantasticului cu realul, de o frumuseţe aparte este „Laimona”, în care autoarea îşi povesteşte trăirile emoţionale legate de natură şi de iubire:
„Sunt în pădurea de salcâm, copacii sunt destul de rari, iarba a crescut pe sub ei, e mult soare aici şi multă căldură. Aud foşnetul vacilor mergând şi rupând iarbă. Păsărelele ciripesc în crengile copacilor, mulţumind parcă lui Dumnezeu pentru ploaia multă pe care a dat-o. Toate florile sunt mai vii, mai pline de viaţă, copacii primesc lumina soarelui ca o binecuvântare a divinităţii. Ierburile sunt de un verde sublim. Frunzele galbene de salcam sunt căzute printre ierburi, dar galbenul are multă lumină, lumină îngemănată cu albastrul cerului ce-l privesc printre copaci şi printre frunzele de un verde intens, verde
intens, plin de lumină.
Continui să citesc sonetele lui Shakespeare şi să gândesc la tine, să mă întreb de ce am putut să te visez, pentru prima dată tocmai acum, atât de departe, de când m-am îndrăgostit de tine. Mă obsedează chipul tău, îl caut parcă fără să ştiu prin pădure, pe la izvoare, pe la lacul din pădurea de stejar. Te visam că ai venit la mine să mă vezi ce fac, şi că vrei să pleci imediat, unde ţi-ai propus să stai. E în mine o căutare mută a glasului tău, a paşilor tăi, a ochilor tăi, a minţii tale, a gândirii tale.
Şi totuşi cred în continuare că am fost făcuţi unul pentru altul, de la începututl lumii.
Să caut etenitatea prin tine, divinitatea prin tine, şi pe mine însămi prin tine. Şi totuşi ce e acum nu e iubire, pentru că iubire înseamnă prezenţa ta, prezenţa ta eternă lângă mine.
Şi continui să îl citesc pe Shakespeare. Să gândesc la tine şi la Emin, cu a sa Odă în metru antic.”
Un fel de „Cântare a cântărilor” modernă, nu „în metru antic” dar în fraze de o puritate şi un negrăit farmec: „E un izvor aici lângă mine şi unul sus, sus…mai la deal, cam de unde răsare steau polară. Aud susurul apei abia distins
printre foşnetul frunzelor de stejari şi de frasini ai pădurii din Măgură. Fluturi albi şi albine dansează deasupra şi prin ierburile înalte. Lângă izvor e o salcie bătrână, bătrână de pe vremea lui Ştefan cel Mare, a Sfântului Ştefan.
Şi lacrimile îmi curg, îmi curg şiroaie în lumina apusului de soare. Aud susurul apei ce se împleteşte mai la vale printre salcii şi stuf ca apa izvorului din deal, un izvor puternic, iar apele merg spre lac, nu mult la mai la vale. Lacul e într-o poiană mai mică, dar e destul de mare, are trestii şi are şi o barcă, e o barcă de când e vremea, de când e lacul, de pe timpului Sfântului Ştefan, sau poate şi mai înainte.
Sunt îmbrăcată în alb şi hainele îmi sunt lungi, lungi, părul meu e lung aproape să-mi ajungă la glezne şi e negru, e negru.
Privesc în acest rai, în această minunăţie a naturii, şi lacrimile îmi curg, îmi curg şiroaie.
Doamne, Dumnezeul meu, dă-mi puterea să iubesc şi să sufar, ajută-mă să descopăr ce e iubirea Iisuse Hristoase, descoperă-mi înţelepciunea, poate înţelepciunea prin iubire.”
„Zeiţă a muzicii” este tot produsul recurgerii la antici:
„Zeiţă a muzicii să cânţi în templu, să cânţi oamenilor despre adevăr şi iubire, evlavie şi frumuseţe. Să cânţi că Dumnezeu e adevărul, zeiţă a muzicii, mireasă a iubirii, regină a florilor şi împărăteasă a frumuseţii. Să cînţi în templu o dată cu ivirea zorilor, după câtatul cocoşilor în noapte. Să dansezi şi să cânţi pe cale zeiţă a paradisului iubirii. Să dansezi şi să cânţi pe potecile pădurii, să ţi se audă glasul până în abisurile eternităţii, să dansezi prin pădure şi să pluteşti pe deasupra ierbii, odată cu răsăritul soarelui, minunăţie a lumii, minunăţie a iubirii, minunăţie a frumuseţii.
Să-ţi cânţi iubirea în propria lume, să trăieşti în propriul tău vis, că visele sunt mai frumoase decât viaţa în sine şi să vrei să nu te mai trezeşti niciodată, să umbli ca un visător căutând acel ceva inedit de care ai nevoie şi care e în tine pus de veacuri, odată cu eternitatea din noi. Să urli disperată în
noapte atunci când te trezeşti. Să lupţi cu propriile tale iluzii şi să vezi cum ele cad în faţa realităţii ca nişte jucării stricate, aruncate de undeva de sus şi să nu cazi ameţită şi pe moarte la marginea apei.”
Natura în toată splendoarea ei unică este prezentă şi în proza: „Floare de tei”:
„Şi plouă şi plouă şi plouă şi verdele ierbii şi verdele ierbii. Verdele frunzelor de tei, în luna iunie, în luna iunie, închid ochii şi văd castelul de cleştar ce răsare dintr-o floare de tei sau mai exact ce se transformă dintr-o flore de tei, această minunăţie a frumuseţii. Floare de tei cu parfumul tău edenic
simţi cum te înalţi, te înalţi, te înalţi până sus. Cum inspiri din parfumul extraordinar al florilor de tei şi simţi cum eşti mai sus.
Am o floare de tei în mână şi parcă aş avea ceva magic.
Închid ochii şi văd coroniţa de abur ce se naşte din floarea de tei, o văd aşezată pe o carte de versuri, o carte de versuri plină de flori de tei, o văd aşezată pe o carte de versuri, o carte de versuri plină de flori de tei.
Coroniţa ce s-a născut în luna lui iunie dintr-o flore de tei seamănă cu floarea de tei şi stă pe un volum de poezii. Văd cum totul e scăldat în lumină şi aud ca din depărtare un cântec, un cântec, o simfonie divină a naturii, poate că e foşnetul frunzelor dezmorţite din starea lor de o suflare de vânt, poate ca e un murmur de izvor sub un tei, sub un tei ce-şi plânge nemurirea cu petale căzânde în apa plină de lumină a soarelui revărsată printre frunze. Poate că-i amintirea unui cîntec de cocoş în plină noapte.
O floare de tei, o floare de tei în care e zidit la dimensiuni infinit de mici paradisul, paradisul pierdut. E atâta puritate şi prospeţime într-o floare de tei încât mă copleşeşte şi poate că mă sperie, privesc ţinând în mână floarea de tei şi văd paradisul clădit în ea cu castelul de lumină, cu muzica divină ce
răsună din el, muzică ce abia o auzi, poate că e şi un dangăt de clopot amestecat prin ea, dangăt care mă trezeşte parcă din visare şi poate din uitare.
Şi teiul, şi teiul privit din depărtare, teiul aflat nu departe de lac privit din depărtare, proiectat aşa la orizont parcă aş vedea un tablou din cerdacul casei mici, casei mici ce seamănă cu cea a lui Brâncuşi de la Hobiţa, e casa bunicii poate că e casa mea.”
„Ciocârlia în răsărit” – este o proză care aminteşte de „Epifaniile” poetului leton Immans Ziedonis, cel care se închina ode pe vârful de munte soarelui şi îl preamărea ca pe Dumnezeu. Este mai degrabă o Odă a Bucuriei şi a gloriei de a trăi frumos, curat şi cinstit, protejat de Dumnezeu, de natură şi de oameni, al căror nume este Iubire.
„Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede porţiunea defoc printre nori, a răsărit soarele înainte de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca apariţia ta, Dumnezeule în negura minţii mele de om muritor.
Privesc razele soarelui cum se revarsă deasupra norilor şi printre nori spre noi. Ciocârlia a primit şi ea binecuvântarea luminii. Ciocârlia se înalţă sus, sus până la cer spre soare şi-mi duce parcă tăcerea iubirii mele spre soare, spre Dumnezeu.
Razele soarelui, mireasma naturii, cântecul naturii şi iubirea mea sunt ca o explozie simfonică înălţată lui Dumnezeu”.
Şi până la urmă te biruieşte lumina din toate colţurile sinelui.
O proză poetică plină de mireasmă şi culoare. Şi până la urmă nici nu mai ştii: poezia inspiră pictura ori pictura inspiră poezia. Ambele împletindu-se, completându-se, îmbinându-se perfect, într-o armonie care nu poate decât să confere ochiului şi auzului o binefacere şi o bunăstare minunate.

O carte frumoasă, a unei scriitoare sensibile. O carte care te face mai bun, mai îngăduitor, mai curat, mai fericit. Şi de ce nu, o carte care, chiar dacă nu salvează lumea, o poate îmbunătăţi considerabil.

9 noiembrie 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on AMINTIRI PICTURALE ÎNTR-O PERFECTĂ STARE DE GRAŢIE

Comentarii închise.