Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

POETUL – CA LACRIMĂ A LUI DUMNEZEU

de Cezarina Adamescu | Martie 14, 2011

Nicolae Băciuţ, SINGURÂND,
Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, EDITURA NICO, 2010

Pornind de la o superbă şi esenţială definiţie a Poeziei: „Lecţia / de / anatomie / a unei / secunde”, Nicolae Băciuţ ne poartă şi de data aceasta, pe tărâmul fermecat pe care s-au încumetat să cutreiere, nenumăraţi aspiranţi la nemurire, dar puţini au lăsat urme vizibile. Aflat la cea de a treia ediţie, revăzută şi adăugită, volumul “Singurând” oferă iubitorilor de poezie o selecţie riguroasă de texte, de un lirism tulburător, chiar dacă forma este, cu preponderenţă, cea a versului alb, neîncorsetat în canoanele clasice.
Cu toate acestea, ritmul susţinut, cadenţa interioară, rima întâmplătoare, simţul măsurii, conferă versurilor o muzicalitate aparte şi o frumuseţe de negrăit.
Metafora din titlu este foarte bine aleasă şi, pornind de la adverb se ajunge la modul nepersonal, nepredicativ – gerunziu care exprimă o acţiune în desfăşurare, fără referire precisă la momentul vorbirii.
Este un mod de abordare puţin uzitat în vers, dar în titlu îşi găseşte un loc potrivit şi chiar fericit.
Volumul începe cu un poem de dragoste, echilibrată, cuminte, trainică, fără avânturi abisale şi efuziuni inutile, dar care se poate înscrie în lirica dedicată iubirii din toate timpurile: “Mireasa mea cu solzi de ceară, / dispari în ape, / te retrage-n peşti, / în iarba malurilor / creşti, / căci nunta nu e, / nu va fi / decât o margine de zi / bătută-n cuie –/ alt Christos / ne va petrece / albu-n os, / va fi şi Unul şi Niciunul / şi ne va creşte-n trupuri / scrumul, / când tocmai înc-o primăvară / inel pe deget înconjoară. / Spun Da / cu gura altcuiva”. (Nunta de argint).
Autorul nu dispreţuieşte ludicul, el cunoaşte un joc nemaipomenit pe care-l joacă permanent, chiar de unul singur: jocul de-a cuvintele şi de-a poezia. În acest sens, eufonia, cantabilitatea, rima, ritmul susţinut şi repetitiv, au un rol important şi oferă soluţii neaşteptate în pagină, dar şi în auzul celor dispuşi să asculte.“Trece o dată / şi încă o dată, / jumătatea mea împerecheată, / jumătatea mea de cuvânt, / jumătatea mea de descânt, / jumătatea mea / de viaţă, / întregul meu / de mormânt. // Încă o dată, / încă o dată, / niciodată”. (Basm).
A se observa că, deşi par astfel, rimele nu sunt deloc facile şi conduc la rotundul ideii, aşa cum cărările conduc toate la drumul cel larg şi drept.
Imaginativul ia în poem locul abstractului şi rezultă mici fragmente de lume, într-un mozaic pastelat, ca în rozeta unui vitraliu. Uneori, din curgerea sa lină, versul ia aspectul învolburat al unui râu supărat de vânt: “numai tu eşti sămânţă, / numai tu n-ajungi fruct, / între noi e-o Săpânţă / de lumi viaduct. // Numai tu nu eşti oră, / numai tu nu ai trup, / toamna ta n-are vară, / sfârşitul îţi e început. // Numai tu, numai tu, / sora lui Nu ». (Nu)
Un autoportret îl înfăţişează pe autor astfel :
“Ca un şarpe / crescut la sân, / ca o funie / împletită la gât – / eu – altul – / încât / să fiu mai bătrân / cu-o secundă, / mai scund, / mai urât, / mai singur / decât / mama care nu m-a născut – / ca un sfârşit / care n-are-nceput”. (Autoportret).
Şi aici, alternanţa metaforică, pare un baleaj de la real la imaginar, dar acest “joc” este de preferat enunţului simplu. Foarte interesant de remarcat comparaţia Poeziei cu o sămânţă care există în noi şi care caută, pentru a se dezvolta, lumina lăuntrică şi apa din roua sudorii şi lacrimii. De aceea, poetul o şi numeşte “Sămânţa fără nume”: “Această sămânţă, în curând, / va încolţi. / N-are nici nume, / n-are nici zi, / nu e secundă / şi nici o fereastră /
nu-i e lumină, / nici o silabă nu-i e cuvânt; / această sămânţă / n-a fost mormânt, / n-a stat la porţi / şi nici n-a fost cină; / această sămânţă / încă nu-i rădăcină, / nu-i anotimp / şi nici somn – / e doar un vis, / moneda unui schimb / demult interzis. / Această sămânţă, / în curând, va muri. // Spune-mi, sămânţă, / ce vrei să fii?
În căutarea tonului potrivit, deşi nu mai e vorba de căutare pentru că Nicolae Băciuţ şi-a aflat demult, un ton singular pentru rostirea Cuvântului său esenţial şi a crezului artistic, poetul intră în dialog cu Litera, aliata versurilor şi slujitoarea lor, şi descoperă un joc imperios şi atractiv, plin de farmec şi de mister, în care nu se mai ştie cine este slujitor şi cine slujit, findcă autor şi Cuvânt se sprijină, unul de tâmpla celuilalt, deopotrivă.
“Un fel de-a fi, / un fel de ea, / un fel de-a nu fi / NU, nici DA, / un fel de ieri, / un rest de stea, / un întrebând, / un a pleca, / un fel de eu, / altundeva, / lumină din lumina ta. // Atât te-ntreb: // cine e A?” (Litera).
Exprienţa spirituală, duhovnicească îşi spune cuvântul în unele texte şi e atât de covârşitore încât întrece bucuria propriei creaţii. Pentru că, mai presus de propria operă e Opera lui Dumezeu, care nu poate fi decât desăvârşită şi care umple şi satisface orice nevoie spirituală a omului. “Fericit fără să poţi scrie, / privind măslinul în patria lui, / cerul în casa lui, / atât de aproape / că nimeni nu-i vede / fereastra deschisă spre mare. // Fericit că poţi să taci, / să simţi cuvintele tolănite / în inima ta / ca-ntr-un mormânt / de-abia împrejmuit cu flori, // că ziua începe la apus, / ca o mică sângerare / în palmele care se roagă. // Fericit că timpul stă în loc, / că nu există ne-nţeles, / că morţii poţi să-i dai bineţe, / că verbul / nu e sclavul vreunui adjectiv, / că masa mea de scris / pluteşte lin / ca o corabie pe marea în furtună” (Muntele din mare).
Există în acest volum un curcubeu de vârste poetice concentrate, aglutinate în eufonii lirice fără cusur. Poetul evocă acel timp fără de timp şi fără de griji, al “copilăriei de înger”, apoi, căutările vârstei iubirii şi certitudinile, împlinirile sau neîmplinirile vârstei actuale. Toate acestea împletindu-se în vis ori în amintirile care sunt prezente oricând, fără să ţină seama de vârsta biologică: “Când nu eşti, / unde oare sunt, / nor fără ploaie, / mare fără cer, / secundă fără oră, / ochi de Homer!? // Sunt braţul stâng / fără cel drept, / sunt a pleca / şi sunt aştept, / ori sunt aripa fără zbor, / cuţitul ruginind în pâine / sau lacrimă de meteor?! // Sunt azi / şi tu eşti mâine, / sunt varul / care cade de pe zid, / sunt Ana / şi tu eşti Manole, / Veneţia fără gondole?! / Sunt anotimpul, / tu zăpada, / şi sunt Niagara, / tu Nevada!? // Când nu sunt, unde oare eşti? / Poate din nou mă zămisleşti.”
(Pereche-nepereche).
Poezia ca rotund, ca loc geometric de întâlnire a celor care o iubesc şi respectă, se reflectă în sufletul celorlalţi, al celor cărora le este destinată. E un feed-back necesar şi atunci când el se manifestă, înseamnă că poetul şi-a atins scopul. Dar poate avea poezia adevărată un scop? Sună cel puţin straniu, dar aici e vorba de menirea ei, aceea de a da o culoare suportabilă lumii. Ca şi în iubire, nu se poate face poezie cu de-a sila. Dacă ea nu înseamnă bucurie, împlinire, jertfă asumată, sămânţă, rod, rostul ei va fi pierdut. Zidirea se năruie. Şi fără dragoste, Poezia este, “Veneţia fără gondole”.
Şi iată cum îşi vede propria muză, poetul:
“Nici tu nu eşti femeia ideală, / nici tu nu ştii să vii tiptil / în fiecare seară, / nici tu n-ai preţ, / nici tu nu eşti povară, / femeie în albastru, / călimară” (Muză).
“Somnul din somn” – după titlul unui volum de-al Anei Blandiana descoperă metafora “somnului interzis”, a jindului fără saţiu după odihna spirituală într-un cuvânt, într-o stare paradisiacă: “Mi-e somn de mine, / îmi e somn de vis, / până la os, / până la sânge, / până la moarte-n Paradis, / până cuvântu-i respirare, / până cu aer este scris –// mi-e somnul însă interzis.”
De o frumuseţe aparte este poemul în vers clasic “Înecarea lacrimei”: “Să plângi şi lacrima să-ţi fie / o margine de curcubeu, / lumina grea a unei zile / în care te întorci mereu;// să plângi când lacrima e zid / pe care nu mai poţi să-l treci, / să plângi şi lacrima să-ţi fie / o mare-n care să te-neci”.
Remarcam încă din comentariile anterioare la antologia de autor a lui Nicolae Băciuţ, folosirea în exces a cuvântului interzis: vis interzis, somn interzis, cuvânt interzis, film interzis, anotimp interzis. E un fel de căutare a libertăţii de sine, libertatea interioară, mai curând decât libertăţile pe care ni le-ar putea oferi conjunctura, societatea în care, se întâmplă, desigur, fără voia noastră, să vieţuim. O astfel de libertate de sine, este un ideal, fiindcă se ştie, te poţi simţi liber într-o cameră galbenă, într-un univers concentraţionar, şi, dimpotrivă, înlănţuit, într-un spaţiu deschis, dar asuprit de proprile nelinişti, angoase şi spaime. Libertatea este, din acest punct de vedere, relativă, convenţională.
Simţământul sacru e prezent în toate poemele din acest volum şi din întreaga creaţie a autorului şi el respiră evlavie, pietate, credinţă, speranţă, iubire. Fără aceste coordonate, Poezia n-ar fi întreagă şi nici nu ar avea impactul dorit. Iată aici, sentimentul filiaţiunii spirituale faţă de Maica noastră, a tuturor: “Iubindu-te, / mă inventam, / cel care-am fost, / cel care sunt /în chipul bobului / mărunt, / Marie, Preacurată Maică, / mă repetam / iubindu-te / cu-o moarte – / înc-o dată, / fiul tău, / îngenunchiind / într-o carte”. De asemenea, de aici rezultă sentimentul împlinirii în conştiinţă, a datoriei de fiu.
Un poem cu adevărat remarcabil prin puterea taumaturgică a Poeziei, este: “VINDECĂ-MĂ-N VINDECARE”: Vindecă-mă de iubire, / dacă vrei şi dacă poţi –/ cere-mi vamă cât e-n fire, / cât e-n taina unei porţi. // Vindecă-mă iar de timp, / vindecă-mă de-aşteptare / nu-i nici zeu şi nici Olimp, / nu e cer, nici înălţare. // Vindecă-mă ca pe-o rană / care are-n tine trup, / vindecă-mă de iubire, / hrană-n foamea mea de lup. // Vindecă-mă nu să scap, / ci-n iubirea ta să-ncap”.
Obsesia anotimpurilor este, de asemenea, una din temele majore ale liricii lui Nicolae Băciuţ: anotimpul ia pe rând, diferite forme: refuzat, interzis, trecut, rămas, amânat, punte, adânc, rană fără trup, spaimă fără lup, etc: “Anotimpul care trece, / anotimpul care vine – / munte care-şi plânge marea, / mare ce-n adânc e munte, // dimineaţă-n înserarea / care-n noi e iarăşi punte, / e o rană fără trup, / este spaima fără lup. // Anotimpul care trece, / anotimp care rămâne, / dimineaţă-n seara care / marea-n munte s-o amâne”. (***) (Anotimpul care trece).
Ideea jertfei şi a crucii este evidentă : « Doar de exist şi tu exişti / şi doar aşa pe cruce suntem Chrişti.” (Cuplu).
Multe poeme sunt conceentrate în trei patru versuri, chintesenţă de spirit, care pot fi reţinute drept panseuri ori definiţii lirice: “LACRIMA: Lacrima – / privirea din urmă / a unui orb”.
Nicolae Băciuţ susţine că în cuvânt există un înger: “ÎNGERUL DIN CUVÂNT: În orice clipă eşti, / în orice parte – / ţi-e sângele o urmă / ce cândva se desparte / în lacrimă / şi în privire / şi în mireasă / şi în mire, / până când trupul tău / devine cruce, / până ce iarba-şi răstigneşte noaptea / ce-ngroapă iar / secunda dintre septembrie / şi toamnă / şi dintre sâmbătă / şi-altar, / dintre tăceri /şi minutar. // În orice clipă eşti, / până-n cuvânt te îngereşti.”
Perceperea timpului este cu adevărat o povară pentru orice muritor: “Veacul s-a prăbuşit/ în trupul tău / ca-ntr-o fântână”.
O superbă poezie de dragoste este “Amurg”:
“Întoarce luna pe dos / şi stinge lumânarea / cu degetele, / până flacăra îţi ajunge la os; / vino în perne, / să-ţi simt respirarea / şi-n păr bulbucind / vinul spumos. // Lasă mătasea / să foşnească încet, / ca toamna ce-aşteaptă amuţită / la geam; / pe scări de fluturi / tu urcă discret / până la fructul oprit / de pe ram. // Lasă seara / să plece mioapă, / lasă noaptea / să intre în rană, / lasă vinul / să se preschimbe în apă, / şi-adormi, diafană”.
Conştiinţa mesajului său liric este evidentă în poezia “Colind târziu”, dar şi dezideratul său major de a deveni – prin cuvânt – edificator de suflete: „Se prinde carnea pe cuvinte / ca pe oasele tale subţiri, / dac-aş fi şi eu un cuvânt, / prin carnea mea ai putea să respiri. // Dac-aş fi măcar o vocală, / ecoul ei, niciodată pierdut, / ar rămâne cuvântul o yală, / silabă fără-nceput. // Dac-aş fi măcar o consoană, / poate c-ai fi tu un zid, / poate c-ai fi tu o Ană / în care aş vrea să mă-nchid. // Dar dacă voi fi doar aer fierbinte / pe buzele tale-aburind, / rosteşte-mă fără cuvinte, / să-i fiu iernii tale colind”.
Şi iată expusă şi „reţeta” pe care o oferă poetul prin arta sa: „REŢETĂ: Cuvântul – / medicament / care se dizolvă / sub limbă”.
Pornind de la pericopa apostolului neamurilor din
1 Cor. 13, şi autorul este de părere că: Nimic fără dragoste, nimic fără acest sublim şi edificator sentiment, ridicat de Dumezeu la rang de virtute capitală, alături de Credinţă şi Speranţă. Autorul este animat de acest crez şi spune: “PLAJĂ: Şi dacă n-o să mai pot iubi, / la ce bun acest anotimp / fără lumi, / la ce bun o noapte de veghe / fără tine, / această zi ascunsă între manuscrise, / la ce bun trecutul tău / imaculat, / viaţa aceasta de înger / în piele de lup, / la ce bun Scufiţa roşie, / Albă ca zăpada, / la ce bun piticii / tropotind / pe podele de cârpe, / la ce bun amintirile obligatorii, / la ce bun / copilăria mea / din care iese o mână / pe care cineva o sărută, // la ce bun acest pumn de nisip / ca o clepsidră / între ochii mei? / Ierusalim, 12 mai 2006, în ajunul dimineţii”.
Emoţia copleşitoare de a păşi pe urmele lui Iisus pe Via Crucis, este consemnată în poemul „VIA DOLOROSA: Noaptea – o alee a lacătelor, / uşi grele ruginind / de smirnă şi tămâie. // Nici n-ai crede că / Isus a trecut vreodată pe acolo, / că plânsul are numele pietrei, / nici n-ai crede / că trebuie să ai grijă / de moarte / ca de propria viaţă. // Lumânări, icoane, cruciuliţe, /bazar, / nici n-ai crede! // Eli, Eli, lama sabahtani! Tel Aviv, 16 mai 2006”.
Poezia lui Nicolae Băciuţ este o poezie de stare, fără descrieri, ori tonuri elegiace, ori de pastel, ea surprinde încărcătura sufletească generată de anumite sentimente, persoane ori evenimente. Accentul e pus pe latura lăuntrică a omului şi nu pe cea exterioară. Sentimentul primează.
Şi dintre toate, singurătatea e stăpână pe tot şi pe toate, chiar în mijlocul vacarmului zilei.
„Eu rămân singur şi scriu / un mesaj, / cuvinte transparente / pe o sticlă transparentă, / scriu pe un ochi, / scriu cu ochii / despre moartea care nu vine, / despre moartea care nu lasă / nici un mesaj, / nici măcar un firicel de sânge / din care să crească un copac pustiu / la fereastra apei, din care să creşti tu, / ultimul meu cuvânt… (Mesajul din sticlă).
De asemenea, Cuvântul e primordial pentru poet şi cum altfel? În acest sens, Nicolae Băciuţ prezintă o „Dovadă”: Avem o chitanţă / c-am plătit poeziei / cu viaţa, / cu singura viaţă / pe care o luăm /
cu împrumut, / mereu, / mereu de la-nceput!”
Şi din aceste versuri: reiese supremaţia Cuvântului asupra materiei: „Şi, dintr-odată, nu-mi mai amintesc / nimic, / iar aerul e mai uşorşi-n ochi lumina nu-mi ajunge / mai mult decât într-un amurg / secunda altui timp – / eu însumi redevin cuvânt / de iarnă, / un fulg pe geana ta.”
Mai mult decât atât, Cuvântul va încolţi şi va preface umbra în lumină pentru că el este sortit eternităţii: „Dacă n-am să mai fiu, / dacă n-ai să mai fii, / cuvântul în noi / curând / va-ncolţi, / umbra în noi / va fi o lumină, / iarba va fi / iarăşi / retină, / fereastra din noi, / în sfârşit, / va-nfrunzi, / margini de noapte, / margini de zi –// dacă n-am să mai fiu, / dacă n-ai să mai fii. (Postumă).
Şi iată că poetul se întreabă într-un poem: „Cine sunt eu?”: Cine sunt eu, / cine stinge lumina / în urma mea, / cine rupe cortina / în fâşiile lungi / ale nopţii, / cine preia ultimul cuvânt, / ca pe o cheie, / ca pe o ştafetă fără învingător? / Cine adună / în urma mea / cuvinte neştiute încă, / cine eşti / tu al meu, / pe care n-am să-l mai văd / niciodată, / val fără mare!? // Cine sunt eu, / alt al meu?”
Uneori, omul aflat în căutarea lui Dumnezeu, poposeşte-n răscruce şi nu ştie care e calea cea directă. E vremea când nu mai poţi privi înapoi, ci doar înainte: „UNDE: Unde eşti, Doamne? / Nu ţi-am văzut faţa, / ochiul tău nu şi-a deschis pleoapa, / cuvântul tău / nu şi-a despărţit literele / ca o dumicătură, / nu a despărţit viaţa de moarte, / ziua de noapte, / pe unu de şapte. / Anul de an! // Unde eşti, Doamne, / cine ne desparte?”
Dintre anotimpuri, autorul preferă net iarna, care revine în aproape toate poemele sale. „IARNĂ FĂRĂ PLEOAPE: Cât de aproape, / cât de aproape, / zăpada începe, / orbind, / să ne-ngroape, / ca o fereastră / închisă-ntre ape, / ca o cătuşă / fără de chei, / ca un zid / fără uşă, / ca un cer / fără zei. // Cât de aproape, / cât de aproape, / iarna rămâne / fără de pleoape”. Şi în poemul următor, iarna e tutelară, mai mult, îi devine poetului mireasă: „SFÂRŞIT DE ANOTIMP: Mai pleacă o iarnă / fără mine – / la câte voi rămâne / martor, / la câte nopţi / voi pune lacăt / şi câte voi închide-n tine? // Ca un păianjen / prins în plasă – / mi-e iarna / ultima mireasă”.
Un foarte frumos poem, cu inflexiuni biblice, este „FEREASTRĂ DE LACRIMI: „O fereastră albă, / o casă oarbă, / pe grui, / acolo am scris / poeme despre tine, / cuvinte hai-hui, // acolo gura / mi-a fost rană, / acolo mi-ai sângerat / în palme, / ca un cui, // acolo şezum / şi plânsem, / cu lacrimi dulci-amărui, / ale tale, ale mele, / ale nimănui”.
Aspiraţia spre ideal este apanajul omului care trăieşte în chip spiritual şi pune mare preţ pe aceastră latură a personalităţii sale, şi-o cultivă cu grijă şi nu lasă lucrurile pământeşti să-i estompeze zborul celest. Poetul poate face în acest sens lucruri miraculoase, cu adevărat incredibile: „Să punem scară la mări, / să punem praguri de ceaţă, / ferestre să punem la zări, / mării mască pe faţă. // Să punem scări la nisipuri / şi pleoape să punem la valuri, / apa să-şi caute aripi, / mării să-i fie iar maluri. // Să punem scară la mări, / Să punem aproape-n depărtări.”(Scări).
Un alt poem de dragoste foarte frumos este:
„IARBĂ CU MIROSUL TĂU: Iarba se lipeşte de tine ca o ie,/ Miroase a rouă şi a pământ, / Miroase a seară şi a dimineaţă, / Are gust de descânt. // Miroase a vânt ce nu mai adie, / A polen scuturat de pe flori, / Miroase a noapte fără de stele, / Miroase a zori. // Iarba creşte la tine pe umeri, / Miroase a poduri pe care mai trec, / Miroase a cifre pe care le numeri, / Miroase a înec. // Miroase a cremene-ascunsă-n scântei, / A privire ascunsă-n retine, / A apă pe care o bei, / Miroase a tine. // Miroase a cifre de zar, / Miroase a iarbă de ierbar”.
Autorul îşi face într-un poem Testamentul spiritual:
„Un cuvânt pe jumătate, / un cuvânt ce nu se va rosti, / un cuvânt pe jumătate spus, / un cuvânt aproape gri –// un cuvânt fără cuvinte / un cuvânt pentru-a muri”.
Un foarte tulburător poem este cel dedicat lui Grigore Vieru şi el este scris la Bazna, în chiar ziua când acesta părăsea lumea în chip de stea care, căzând, se-nalţă: „TRECERE Lui Grigore Vieru: N-am altă moarte – / asta-i moartea mea, / cum e lumina / într-o stea, / întoarcere / făr-a pleca / şi pleoapă / pe privirea ta. // N-am altă moarte – / asta-i moartea mea, / un colţ de cer, / un colţ de stea / lumină / făr-a lumina // N-am altă moarte, / doar a mea, / ecou ’nainte / de-a striga. // N-am altă moarte / –asta-i moartea mea / şi doar în ea / voi învia”.
Semnificative sunt şi Definiţiile pe care autorul le oferă Poeziei: „Poezia / e stropul de ploaie / de la streaşina ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / şopti iarba. // Poezia / e bobul de rouă / de la subsuoara ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / strigă iarba. //
Poezia / e lacrima / de la ochiul ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / suspină iarba. // Poezia / e picătura de sânge / de la talpa ierbii. // Nu, nu aceasta e poezia, / tăcu iarba./ Poezia sunt eu – / şi eu aştept coasa.”
Într-un fel, aceste frumoase definiţii îmi amintesc de un text din “Confesiunile” Sfântului Augustin: “Am întrebat pământul…, am întrebat marea şi adâncurile şi vieţuitoarele care se mişcă între ele şi mi-au răspuns: – Nu suntem noi Dumnezeul tău, caută deasupra noastră…Am întrebat cerul, soarele, luna, stelele: – Nu suntem nici noi Dumnezeul pe care îl cauţi, mi-au zis. În sfârşit le-am spus tuturor lucrurilor care luau cu asalt porţile simţurilor mele: – Vorbiţi-mi despre Dumnezeul meu, pentru că nu sunteţi voi Dumnezeu; spuneţi-mi ceva despre El. Şi ele mi-au strigat cu glas răsunător: – El este cel care ne-a creat. Pentru a le întreba nu aveam decât să le contemplu şi răspunsul lor era frumuseţea lor.” (Sf. Augustin, Confessiones”, Traducere şi indice de prof.dr.doc. Nicolae Barbu, ediţia a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, pp.284-285).
Un poem fundamental este cel dedicat iubirii şi respectului evlavios pentru Carte, căreia autorul îi aduce închinare: „Sărut dreapta / celui ce deschide cartea, // sărut stânga /celui ce-a învins nătânga / lene de a fi; // le sărut pe amândouă, / care au pe unghii rouă / de pe filele de carte / care au trecut prin moarte / şi re-nvie-n fiecare / ochi din margine de zare. // Le sărut pe amândouă: / Sărut stânga, sărut dreapta / care ţin drept cruce cartea. Chişinău, 2 octombrie 2009” (Închinare).
Că poetul este un inventator, este un lucru cert. El are puterea magică de a inventa orice, chiar şi ploaia: “INVENTATORUL: Am inventat cuvinte pentru tine – / ele fac noduri pe buze / ca şi cum ar lega un mal / de alt mal, / ele au licurici, / care leagă o noapte de altă noapte –// am inventat ploaia, / care-mi lipeşte pleoapele, /ca şi cum ar lega / un vis de alt vis, / am inventat fereastra / prin care te privesc / ca pe un cuvânt, / ca pe o ploaie, / ca pe o pleoapă, / ca pe un fluture / în zbor spre lumină în noapte. // M-am inventat pe mine pentru tine –/
mâinile mele rămân lipite una de alta / ca într-o rugăciune. / Te-am inventat pe tine -/ dar nimeni nu-mi recunoaşte invenţia”. Chişinău, 3 octombrie 2009.
Ajuns la deplina conştiinţă de sine, Nicolae Băciuţ spune: “Acesta sunt eu – / lacrima lui Dumnezeu!”
Da, asta da…Să fii lacrima lui Dumnezeu, un e puţin lucru, dimpotrivă. Fie şi numai pentru atât, această lacrimă se va imprima pe un giulgiu invizibil, precum chipul lui Iisus Cristos pe mahrama Veronicăi, în drumul spre răstignire. Şi-o vom purta pe dinăuntru ca pe un odor de preţ, ca pe o cruciuliţă, ca pe un Sfânt Rozariu…

CEZARINA ADAMESCU
25 IUNIE 2010
A doua zi după Drăgaică

Topice: Recenzii | Comments Off on POETUL – CA LACRIMĂ A LUI DUMNEZEU

Comentarii închise.