Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

UN FEL DE POVEŞTI FABULOASE, UN FEL DE POEME ŞOTRON

de Cezarina Adamescu | Martie 30, 2011

MELANIA CUC, Vânătoare cu şoim, tablete şotron, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2010

Noile întâmplări sau întâmpinări ale Melaniei Cuc surprind peste măsură prin prin modul de abordare a enunţului poetic, fiind, aşa cum îşi subtitrează autoarea volumul, tablete şotron, neîncradrabile într-un gen fix. Sunt prozo-poeme sau texte poematice, cât se poate de interesante, mici confesiuni în care autoarea surprinde câte un tablou miniatural în mişcare, apt să te scoată, fie şi pentru câteva clipe din absurdul cotidian şi să-ţi ofere mireasma atât de discretă de tuberoze a sufletului feminin. Gustate ca nişte delicatese, tabletele şotron sunt concise, uneori laconice, dar pline de miez dulce-amărui, aşa cum îi stă bine unui sâmbure. Situate la limita realului cu fabulosul, aceste bijuterii literare pot fi purtate foarte bine lângă inimă ori în buzunăraşul secret cu minunăţii. Parcurgând filele, intri în lumea fabuloasă a Melaniei Cuc, aşa cum Alice pătrunde fără veste în Ţara Minunilor şi nimeni nu se miră de nimic.
Chiar din primul poem, Prin ochii mei speriaţi, asistăm la curgerea valurilor de mentă „strivită-i mojare de cupru coclit” pe unde altundeva, decât prin ochii speriaţi ai poetei şi în această rană verde, ca un seu ce-i unge pupila, „şoimul cloceşte unul din cei doi sâni infertili ai pământului.”
Eroina/poeta fiindcă textele sunt scrise la persoana a I-a, se priveşte pe sine şi se descoperă precum: „un fel de planetă copilărinduse, / o neadaptată pe cerul de unde o altă cometă / frumoasă mă plezneşte din bici peste faţă”.
Între ea şi vânt, celălalt personaj, se încheagă un fel de poveste fabuloasă, cu „viscol roşu la galerie şi în leagănul răstignit peste degetele organistului!”
E o poveste din oceanul galactic „plin cu trunchiuri/ din arbori-gingobilloba” şi delfini care „se sinucid/ înghiţind pahare după pahare cu aer”.
Şi toate acesta în timp ce „trece cămila prin urechile acului cu/ care cos note la partitura destinului”.
În altă ipostază, poeta se vede astfel: „Sunt un şef de gară cu chipiu vişiniu şi hapul de / nitroglicerină în buzunarului vestei de salvare. Peste / capul meu trec migratoarele cu aripi din plastic de / calitate extra. În urma lor, fiul risipitor al unui timp în / care până şi piloţii de pe Messersmith-uri îşi fac turul / de încercare pe cerul gurii spuză de afte.”
Autoarea este o nemaipomenită căutătoare de fabulos, limbajul metaforic îi este foarte familiar, ea se serveşte de figurile de stil care îi sunt supuse şi ea le îmblânzeşte precum o dresoare pe leii cuvântului. Fantezia poetică nu ar limite: „Ustură prezentul prin care trecem razant ca o / bisectantă dintr-un lung şir de cuvinte înfipte în / tomuri de hârtie trecută prin ceară fierbinte”. Un oarecare ton de autoironie este prezent permanent dând textului o tentă de şarjă melancolică: „Săptămânile foarte lungi şi păsările cu aripile / tăiate se alungă din umbra ce se ţine după mine pe / picioroange din Duminica Slăbănogului. / De altminteri, coliliu este şi abisul şi gloria / mondială, aşa cum stau stratificate întâmplările, pe / sub osul frunţii, în locul din care gândul meu urlă la / luna, unde bocancii tăi valsează ca o pereche de miri / salvaţi de pe Titanic”.
Fanteziile sale poetice, atât de gustate în mediul literar şi apreciate de critici, dau cu prisosinţă măsura valorii ei autentice, a originalităţii şi a talentului nativ cu care ne-a obişnuit, în cele peste 22 de volume anterioare, cuprinzând o paletă largă de genuri: eseistică, publicistică, poezie, proză ş.a.
„Eu trăiesc pe fugă toate evenimentele şi fiecare / literă scoasă din rândul societăţii de lux. Cântăresc / pustiul între degete iar… restu-i tăcerea încleştată-n / căluşul din gura ce minte cu voluptate de amantă pe / timp de război.”
Deşi estompate imaginile într-un realism-magic foarte curios, printre cuvinte uşor autoironice, şi mai ales, printre tăceri grăitoare, poţi ghici precum într-un mozaic, frânturi din chipul şi mai ales sufletul autoarei: „Nici o celulă în altă celulă nu mai are măsură / sub lună şi … încă îmi repeţi că sunt sentimentală, / aşa… ca un cioclu care altoieşte măcieşi în gardul / cimitirului cu animale sălbatice? / Sunt o literă moartă! / Fac constatarea cu indiferenţă de perceptor / fără simbrie şi merg mai departe, printre imaginile / decupate cu foarfecele mare, de croitorie. / De ieri, în atelierul de manufactură s-au stins / felinarele.”
Poeta foloseşte asocieri surprinzătoare şi tehnici neaşteptate în topică, ceea ce conferă un farmec aparte acestor texte poetice. „Vremuieşte vremea în butoiul cu mierea albinelor / din Asia Mică. / (…) / Alte maladii şi celule cu cinci degete la o singură / mână are Mapamondul cu văduvele tinere ce vând / castane cu miezul fierbinte lângă colosul din Rodhos, / locul unde se joacă şeptică pe coşuri pline cu rodii ce / fermentează alcooluri. / Nimic nu prevesteşte furtuna, nici crucea din / tinichea şi vopseluri pe care o cară zidarul pe umăr. / Curge untdelemn dulce pe osia ceasornicului ce / se roteşte ca un circar desupra publicului dornic de / sânge. Colombina cârpeşte ciorapul şi cântă despre / un bărbat ce şi-a ţinut, în minte toate promisiunile”.
Un melanj de tablouri bizantine cu inflexiuni occidentale, cu parfum oriental şi adieri din ţara fiordurilor.
Dincolo de toate acestea, poeta spune despre sine: „Sunt abur pur; nu am mamă, nici tată! Privesc / împrejur …”
Cum ar putea, altfel decât prin Poezie, să se salveze poetul, într-o lume în care poezia e o regină în zdrenţe, cerşind bunăvoinţă la uşi, ori un coltuc negru de pâine? „Din cuibul capitonat cu fulgi de omăt şi mătasă, / frica legalizată cu acte în regulă ne vinde otravă. Urlă / pădurea şi coarnele cerbului stau înfipte în grinda / măcelarului…/ Evul meu deştept şi patria / lehuză tremură în / ştreang cu roşu-vânăt pe buze. / Nu am secunde destule în puşculiţa / ceasornicarului / care-mi repetă de două mii de ani şi mai bine că…/ sunt numai angrenajul ce se opinteşte, care învaţă / greu şi repede uită cum se execută solfegiul sfintelor / messe. / Cânt fără ton pe toate clapele timpului personal şi / pe jumătate din preţul pe care mi-l ofereau generoşi / vagabonzii cei tineri. Restul e Taină.”
Bazar bizar şi bătaie uşoară de aripi în răsfăţul culorilor. „Azi, mărfarul cu miei şi memorie generală soseşte / gata deşertat de containerele în care, caiii pur sânge / gem şi habar n-au că le-au crescut aripi de libelulă. / Un târg intermediar, doar atât este scutecul pe care / trăpaşii bolesc şi ei, purecii l-au înnegrit ca un tuş / chinezesc. / Inorogul doarme sub aceeaşi plapumă cu moartea / reală.”
Pentru Melania Cuc, nu forma, nu sarcofagul în care încape Poezia de vie, sunt importante, ci aerul odorat de crini care se revarsă pe la încheieturi, pe la subţioara cuvântului. „În secundele acestea, dilatate de graviditate / sigură, stau miliarde de ace cu gămălie. / Vârful întrebării nerostite este ascuţit şi el ca / un turn de biserică în care se roagă de sănătate şi / văduvele şi fecioarele. / În vitralii stau numai femeile singure, cele cu obraz / alb şi năframă trandafirie. Conform orei exacte, până / şi harta cerului se lasă pe jumătatea / plină a potirului / cu mir limpede. / Din icoană în altă icoană, sfinţii îşi poartă mâinile / peste piepţii cămăşii, închid ochii şi trag giulgiul…/ În sicriul de cristal, vremea ta rage ca o leoaică / bolnavă de dragoste. / Învăţ să vorbesc cât mai dulce în dimineaţa în care / misionarii semneză pact de neagresivitate cu Soarele. / Din buzunarul de la vesta bunicului, iese o şopârlă / tânără şi plină de ouă gata fertilizate în vitro.”
Diferenţa dintre realitate şi vis e aidoma cu cea dintre o inseminare naturală şi una prin ferilizare în vitro. Îngerii aşteaptă botezul pruncului nou născut, fără să-şi pună întrebări.
Într-un fel, dar numai într-unul, textele poetice seamănă cu mesajele găsite de marinari, ale unor naufragiaţi săriţi în ocean din baconskyana Corabie a lui Sebastian. „Apocalipsa poate porni şi din farfuria cu supa de / oase şi din numele unui om care a pierdut noţiunea / zi-noapte!/ Scriu gazetele doar de bine şi mă minte poştaşul ce-mi / bate la uşă cu o ciozvârtă sângerândă din ceea ce a / fost mai ieri bucurie…/ Sun din cornul de vânătoare şi ogarii adulmecă / urma sandalelor mele fără de talpă. / Voi merge de-a buşilea prin sârma ghimpată şi / peste distanţele în care germinează secara şi linia / frontului de gherilă. În metropolă s-au înmulţit malign / buruienile”.
Şi poeta se întreabă la un moment dat: „Dar, cine sunt eu să privesc cerul în ochi şi / astrul cel mai prost plasat de pe orbită?” (Dau pe dinafară). Şi, parcă neaşteptat, răspunsul venit din gura ecoului: „- Un rebel… Îmi şopteşti şi îmi arăţi pe hartă Capul / Bunei Speranţe, apoi acul busolei ce se învârte ca o / elice în carnea albă, de prepeliţă. În bucătăria lorzilor / s-a semnat sentinţa…/ Libertatea mea va fi despuiată de toate veşmintele / inutile!… Urlă / lupoaica şi cositoarea cea strălucitoare/ şi întruna flămândă merge înainte, mereu / înainte…”
Cu toate că poeta spune la un moment dat: „Este inflaţie de sentimente pe metru cub de / humus ce se vinde la bursa vieţii. Stau brokerii cu / gura căscată şi celularul scuipă ştiri din ce în ce mai / calde”,în poezia ei, nici vorbă de inflaţie de sentimente. Pentru că: „Prin labirintul cu tavanul coşcovit de desene / rupestre, îşi face promenada o străină cu pălărie de / fetru şi rochie înfloartă. Soarta.” Mai degrabă invazie de sentimente: „Sunt într-un refugiu de autostradă şi pot inventaria / toate sentimentele care s-au ascuns prin colţurile din / pânza păianjenilor. / Firimituri, doar monade din frică şi din bucuria / triumfală a glonţului care mi-a trecut pe la tâmplă… / Întregul ricoşează în ordine abstrată, ca un caiet / cu note muzicale pe care acordeonistul le dăruieşte / iubitei. / În ziarul cu ferparul proaspăt am împachetat / viitorul./ Ambiţia mea este din ce în ce mai ascuţită, mai / subţire este şi limba pe care gustul pâinii are forma / lacrimei cerşetorului de dinaintea / bisericii pline de / văduve. / Nu mai am nici putere suficientă, nici ambiţie / pentru a reface drumul golgotic pe genunchi şi pe / coate. Vin spre Tine pe picioare-mi degerate. / Sunt aici, Precistă, doar un sunet de clopot din / veghea pe care, bolnavul o trage după el pe o faţă de / pernă leoarcă de lacrimi”.
Fatum. Soarta a vrut ca Melania Cuc să se împartă aidoma pâinii nedospite ca Cina cea de pe urmă. Cuvintele ei sunt de împărtăşire. Inima ei este de împărtăşire. Ochiul şi mintea, trupul şi sufletul. Întreaga fiinţă, drept hrană şi apă, flămândului-însetat care adastă. Spre bucuria noastră. Cuvinte de troc. Şi ele reclamă încredere şi bunăvoinţă. „Miros a lămâiţa degetele mele şi a ghemotoace de / hârtie, joc de societate pe care mi-L trimiţi din Cer cu / instrucţiunile aferente./ Înafară de toate aceste ispite, sunt un ins aproape / întreg, un fel de vrej de dovleac care suie pe pereţii / de aer. Pe liniile de înaltă tensiune se intesectează / energiile primare şi focul-viu loveşte la punct fix. / Azi e zi de târg. Vând şi cumpăr cuvinte irosite în / piaţa prin care vântul şi o femeie cu şlapi în picioare / mătură frunze şi ambalaje ce şi-au făcut datoria până / la capăt”.
Este curios însă, cum poate Melania Cuc, să adune, ca într-un pod cu hangarale, atâtea cuvinte vechi, nefolosite încă…
„Stau cu privirea pe sub caldarâmul care astupă / perfect coaja melcului. / Sunt nevăzător, o făptură fără iubire şi fără ură; / urc zi de zi, în aceeaşi mică şi fragilă trăsură. / Ce măsurătoare aş mai putea face şi desface pe / câmpia păcii înfiptă în ace?” La graniţa dintre poezie şi proză (de ce ar trebui să existe graniţe?) tabletele şotron ale Melaniei Cuc, unse cu miericica ursului, ne curg pe bărbie, precum lacrimile în tranşeele obrazului. Le adunăm în căuş şi le sorbim roua. Ea spune: „Colacul meu de salvare este galben. Ca un soare ce / stă cu picioarele reumatice în apă de mare./ S-a ciocnit de epavă altă sticlă cu şampanie / franţuzească şi fanfara cântă marş nupţial. Curg / amintirile căpitanului de cursă foarte lungă ca un / lapte de mamă peste luciul oceanului în care delfinii / aşteaptă să nască pui geniali. / Memoria ancestrală este unica şi imperfecta / răsplată pentru că mai existăm în arhiva domnului / Darwin.”
Observator atent al realităţii ea o descrie minuţios în felul său metaforic, nu fără a o supune abluţiunii cu propria lacrimă. Ceea ce rezultă e mai mult decât un fapt, o întâmplare, e viaţă. Viaţă alb-negru şi color, cu suspence-uri, sincope, porţiuni line ori hăuri abisale din care cu greu se poate reveni la starea dintâi. Şi totuşi…„Pe orizont au apărut din nimic lumini tropicale şi / papagalii repetă negreşit numele seminţei de agavă / spartă în măsele. / Speranţa mea se plânge că e frig în miezul de vară, /că… nu mai sunt bani şi oameni dispuşi să intre cu / sacul de boabe în gura de moară.” (Stă pe degetul meu)
Pe umerii timpului, poeta desenează cu unghii lucide, păsări de chihlimbar…Să nu deznădăjduim: „Dincolo de râul fără nume este pepiniera cu pui de / om fructifer. Rămurişul în care îşi fac veacul omizile / are obraz palid, ca un borfaş ce a cucerit pentru el o / bancă jerpelită din parcul copiilor”.
Modul de adresabilitate direct, fără rezerve, tonul uşor confesiv dar care nu admite mistificări, fac din tabletele şotron ale Melaniei Cuc, mici povestioare cu tâlc, scrise în limbaj metaforic, dar cu oarecare muzicalitate, sunetele aglutinându-se în eufonii plăcute.
„Leg şiret de şiret, merg împiedicat ca un cal dresat / să pască troscotul pe sub care / râmele ară profund ca / un batalion de grenade kamikaze. / În restul timpului din clepsidra cu / grăunţe de mirt, / visez şi exist.” Este ceea ce ne invită şi pe noi prin acest original volum de tablete poetice. Unele ziceri sunt panseistice: „Zilele mele alunecă neauzite / şi cu merindea pe umăr. / Crezi că am putea fi o pereche perfectă pentru a / construi, a demola zidul ce apără / sfinxul de turişti şi / de eternitate?”
Dar, adevărul răzbate ca un parfum tare: „Nevăzut este aerul şi pulberea gândului din care / iese perla cea mai scumpă a coroanei cu cobre. În / planul opus, pe Drumul Mătăsii, puşcaşii marini cară / munţie retro şi sticle pline cu bere la rece”.
Poezia îi conferă Melaniei Cuc jerseul călduros care o protejează pentru că este aşezat direct pe cavitatea umorală: „Numai eu nu văd, nu vreau să aud vocea răguşită / a revolverului de serviciu… / – Start! Anunţă gornistul. / Iartă-mă, Precistă, sunt numai circarul distrat, / un fel de evantai destrămat şi prin care trece ploaia / artificială. Înverzeşte ograda cu margarete sălbatice. / Sunt nebună şi goală pe sub şalul croşetat din / bumbac, trec neştiută dintr-un veac în alt veac.”
Care persoană ar spune despre sine: „sunt nebună şi goală” fără să suporte consecinţele şi amenda contemporaneităţii.
Şi o formulare de Crez personal: „Cred în unul şi singurul Domn ce stă cu urechea / lipită pe singurătatea mea de duminică dimineaţa. / Palma Lui în palma mea, fac podul mai uşor de / trecut când explodează sub talpă pământul. / Cred fără motivaţie în rolul pe care îl joacă / perdeaua de ceaţă, roua ce-mi acoperă ochii de nu / mai văd cum năvălesc furnicile, tăunii şi alte seminţe / din Cosmos, în odaia cu busuiocul care creşte direct / din oglindă”.
Cum face un om sensibil faţă lumii actuale nu este greu de închipuit:
„Lumea asta-i părelnică şi neiertătoare; mă întinde, / mă prinde în cârlige pe frânghia cu rufele pe care / maşina le spală, le rupe în bancnote de-o sută… / Nu mai există acadele comestibile în prăvălia cu / hălci de carne fără grăsime. Copilul meu plânge cu / gura-n polenul cules de albine. / Cred în iubire din inerţie şi fără resentimente. / Simt laşitatea asta ca pe un termometru în care / fierbe mercurul pus direct la subsioara figurinei din / porţean subţire de Maissen”.
Cu toate acestea, poeta are conştiinţa libertăţii sale: „- Sunt un ins liber! Liber!!!!”
Şi conceptul de fericire este interpretat de poetă în stilul său inimitabil:
„Fericirea ţine cât să bei în gară, o limonadă / întreagă. Doar eu sunt naivă şi continui să îţi vorbesc / despre forma incipentă a moralei şi despre acel rol / de insectă prizonieră în chihlimbarul talismanului pe / care l-am lăsat amanet într-o seară de vară. / Copiii se nasc fără durere şi gata programaţi de / computer. / Sunt norocoşi cobaii sistemului în care iarna se /
lamentează ca o vânzătoare de ciorapi din bumbac / cumpăraţi la negru. / Totul este artificial în stadiul de faţă, aproape / periculos, ca o lumină din sanatoriul în care bolnavii / împletesc coşuri, milioane de târnuri din nuiele pătate / cu suc de afine negre. / E doliu general. Ca un sfânt este trifoiul cosit. Stă / întins pe nisip fără năzuinţe, fără păcate de moarte. / Eu, în schimb, am o poftă pantagruelică de-a vă / mărturisi criza în care mă zbat ca o musculiţă/ în vinul
ce miroase a lapte”.
Fără complexe că ar putea fi socotită vetustă, poeta îşi mărturiseşte iubirea de patrie: „Patria mea este o lupoaică flămândă, o pădure de / tei tineri prin care trece furtuna bocind…/ Nu am inventat eu valţul roţii de moară, nici bobul / de secară ce se duce singur să piară. / E o poveste fără dimensiunea locului viran dintre / liniile paralele, un spaţiu al nimănui din care / ruslacele tinere ies, dezbrăcate şi nepieptănate, la / drumul cel mare. / Nimeni nu-şi scoate pălăria dinaintea ideii că… aş / putea să-mi vând partea de moştenire, muntele cu / pepite de aur…”
Hulubi, grifoni, inorogi, dropii, pui de minotaur, şoimi, fragi sălbatici, solzii de aur ai unui peşte de jucărie, năluci, fum şi parfum, un menstrel trist, sânge vânăt, o cenuşăreasă, gheme de aţă, ace, acelaşi carusel desuet în care se învârt cerul şi pământul, lampagii care cântă sub stele serenade, stele de tinichea şi câini vagabonzi, şi nelipsitul anticariat, personaje precum: ciungul, orbul, nebunul, starostele calicilor, un miriapod din pluş violet, iată materialele de construcţie ale poetei. Dar cât parfum de femeie se degajă din toate acestea! Cu ele Melania Cuc clădeşte o lume pentru noi, în timp ce: „Vremea curge imaterială prin canalele Veneţiei cu / gondolieri tineri şi prinţese fără de zestre. / Cât de departe şi cât de aproape este gândul tău în / toate aceste schiţe din care se alcătuieşte năluca?”
Şi ea, care rămâne dreaptă în lumina neînserastă, spune într-una din aceste tablete: „Sunt numai vasul fragil din cermica arsă în / cuptorul care tremură de emoţie primordială. / Petrec pe fugă toate bucuriile umanităţii şi las uşa / hotelului descuiată în noaptea când pepenii dau floare / şi lampagii cântă sub stele, vechile serenade./ Sus şi jos, sunt numai două puncte legate cu şnur / trandafiriu de gâtul străinei ce face baie pentru prima / dată-n viaţă, într-un potir cu must parfumat cu / vanilie. / Nebunia vecinătăţii dă din aripi, se zbate ca / pasărea tăiată pe dalele din mijlocul piaţetei, pe locul / în care vrăbiile ling boabe insignifiante de sare. / Sunt o mulţime de semne de întrebare sub / carapacea frunţii ce se aplecă să treacă limuzina cu / perechea de miri şi un geamantan de carton înflorat / cu heraldică internaţională”. Nu e uşor, nici simplu de luptat, cu toate acestea, cu vrăjmăşia timpului care nu cunoaşte glumă:
„În lumea electrificată-n exces, semnul din care iese / poemul este fructul oprit. Cad frunzele verzi şi virgula / se aşează în genunchi la finalul de rând. / Ca un cavaler medieval frânt de propria-i armură / sunt, între scut şi spada tocită într-un morman de / nestemate incapabile să răscumpere timpul pierdut / de Marcel Proust”. De aceea, poeta hotărăşte: „Caligrafiez clipa pe piele sintetică şi nu mă pot / decide între moartea liberă şi viaţa mult mai subţire / ca aţa. / Inevitabilă-i trecerea, sentinţa din spatele uşilor / capitonate cu milioane de gânduri ce se năruie peste / norii din pulberi de cupru. Arde universul ! / Nătângă-i clipa care se luptă cu arme individuale / în mijlocul câmpului unde minele explodează în maci / confecţionaţi din mătase spumoasă. / Comorile lumii se dezintegrează în cocleală, / eveniment unic şi reluat în relanty pe ecranul cu / zvonuri şi dimineaţa şi seara. / Gust, beau din puterea clipei ca din otravă. Buzele / mele sunt falii de var stins în apă. / Cât de trist vă mai scriu, prieteni!! Îmi spun, mă / mir şi apoi, râd de forma în care, cohortele de cuvinte / se scurg de-a lungul peniţei uşor ruginite”.
Deşi uneori există sentimentul inutilităţii, al înzadarului, poeta spune:
„Le vorbesc pereţilor adunaţi în unghi peste / creştetul meu, sunt aproape o mănăstire în care omul / şi betonul sufocă femeia. La soroc voi naşte metafore. / Nebunia unui fulger, foamea electricităţii care-mi / urcă prin maduva din şira spinării şi face ca / prosteasca-mi frică să tacă…/ Iată povestea pe care nu o aştern pe hârtie. / Nu e nici zi, nici noapte în marginea umbrei / felinarului cu care acarul Paun se plimbă printre linii / de cale ferată. / Trenul nostru lipseşte la numărătoarea / tehnologiilor despre care vorbim de la tribuna asezată / în cruce de drum ce duce spre rampa cu deşeuri / aurifere./ Asta-mi este ursita – o casă albă şi cu toate uşile / descuiate. Ferestrele poartă gratii din flori de muşcată / sălbatică. / Ce, cât, unde, cui să îi dau din partea mea de / fericire-mi imposibilă? Întrebarea asta are miere / pe gura cu care blestemă ca o nevastă frumoasă şi / închisă în casă”.
Mister şi tristeţe, feminitate ridicată la rang de sublim, dor şi dezîndurare, toate acestea degajate în chip firesc în poemele de faţă, trădează firea poetei:
„Cercul se strânge-n cenuşa fierbinte ca o poruncă / de înrolare la oastea îngerească./ Peste pervazul cu lutul albastru, stă mama şi / basmaua sa transpirată. / Plâng fără lacrimi propriile-mi cuvinte, ca un copil / abandonat în uşa orfelinatului cu pedagogi fără / minte. / Gesturile de împotrivire la ceea ce va să fie, sunt / trecute cu litere nevăzute în bătrâna Psaltire. / Toţi cei patru stejari din cele patru colţuri de casă, / sprijină în locul meu, cerul peste care am aruncat un / văl transparent de mireasă. / Un alt arhanghel a fost decapitat pe ziua de astăzi, / nimbul lui stă la fereastra închisorii plină de tineri / fără speranţe. / Mai încolo-i femeia … Tot umbre frumoase umblă / la braţ prin peisajul care le vede, le recunoaşte, le / strânge la matcă…”
Textele sunt egale ca întindere şi cu toate că transpun bucăţi de viaţă precum cioburile de vitralii, degajă o linişte şi o lumină benfice.
Prin textele prozo-poetice pe care ni le propune în acest original stil, Melania Cuc, o scriitoare ajunsă la deplina maturitate artistică, confirmă încă o dată faptul că, poezia poate îmbrăca diverse straie, indiferent de vârsta biologică ori de alte convenienţe.
Sau ne oferă, ceea ce avem imperioasă nevoie: iluzia. „Iluzia este aceeaşi femeie frumoasă ce-şi vinde / iubirea pe un flacon cu parfum bun… Iaca. Îmi / propun un alt atuu pentru a mă ridica peste limita / ceasornicului ce-mi cotrobăie prin buzunarul plin cu / chitanţe din anul trecut. / Sunt cetăţeanul cu datorii şi fără simboluri, un / nume de cod aşezat la rând, pe pagina de Internet. / Aştept în vălmăşagul general, amintirea din visul / care-mi devora aura sfinţilor din icoane, o minciună / nevinovată,sprintenă şi cu unghiile vopsite în miez de / pepene verde”.
Triumful ei este triumful spiritului uman care răzbate prin veacuri, îmbunătăţind şi încântând generaţii de oameni.

24 IUNIE 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on UN FEL DE POVEŞTI FABULOASE, UN FEL DE POEME ŞOTRON

Comentarii închise.