Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

O LACRIMĂ DE FLOARE ÎNTR-UN BUCHEŢEL DE SONETE

de Cezarina Adamescu | Aprilie 7, 2011

VIOREL MARTIN, „STELE CU NOROC”
(Sonete şi poezii de suflet), Coperta şi grafica: Roxana Dumitru, Prefaţa: Nicolae Paul Mihail. Postfaţa: Corin Bianu. Lector: George Zarafu, Editura Semne, Bucureşti, 2010.

Binecuvântate vremurile când mai răsar lirici care să-şi dezvolte modalităţile de expresie în aceste rare specii ale Poesiei: sonetul, rondelul, pastelul, pantumul, – considerate adevărate pietre de încercare pentru autori. Deşi aceste forme fixe au evoluat şi s-au diversificat şi ele, au păstrat structurile de început privind normele de teorie a versificaţiei.
Şi nu versurile închistate-n canoane trebuie să fie stricte, cu rimă perfectă, cu ritm şi prozodie desăvârşite, ci atmosfera, starea, tonul care înscrie poemul în speciile amintite. La fel cum, în poezia-blitz tradiţional japoneză, de 17 sau de 22 de silabe, dispuse în trei versuri scurte, cu schemă precisă, numită haiku sau tanka – ceea ce primează e spiritul.
Muzicalitatea joacă un rol important în aceste poeme scrise, vorba lui Nichita Stănescu „În dulcele stil clasic”.
Specia sonetistică presupune – după părerea noastră un bagaj lingvistic plin de muzicalitate care să creeze eufonia fără cusur ce te poate purta pe aripi de visare. Rareori se găsesc sonete sau rondeluri în langaj uzual, frust sau chiar argou. Poetul care îmbrăţişează această formă magnifică de a-şi dezvălui trăirile trebuie să manifeste luare aminte la cuvinte. Dar nu cred că am spus ceva nou. În orice carte de teorie literară sau de noţiuni de teorie a versificaţiei specifică acest lucru.
Viorel Martin – în chip fericit – se poate număr printre acei care stăpânesc bine genul, specia, are substanţă poetică, trăire autentică, limbaj metaforic, stil original şi multă inspiraţie. El ne conduce de mână prin Lumea sonetelor, printre „Stele cu noroc” şi ne îmbie să pregustăm din dulceaţa, din mierea terapeutică a versurilor care curg lejer, şi sună precum susurul izvorului de pădure, în aerul înalt al brădetului secular.
Inefabilul, starea de graţie, visul întruchipat în cuvinte, confortul spiritual, legănarea unei amintiri, fac casă bună în sonetele de faţă, adunate bucheţel-înmiresmat pentru dăruit, în picături de parfum ori de rouă pe genele iubitei.
Pornind de la titlul – foarte inspirat, „Stele cu noroc” – fără doar şi poate că poetul s-a născut sub oblăduirea unei astfel de stele – imaginile mirifice pe care le creează poetul ne ispitesc la visare într-un cadru feeric. Şi toate aceste daruri magice ni le face pentru că el, Poetul, este „frate cu lumina”: „Atelier”: Prin aer umblă muguri de culoare / Materia în formele ei brute / Învie şi se înfioară-n cute ; / Miroase lemnul a parfum de floare. // Vitralii strălucesc a închinare / În rame – gâturi lungi de alăute, / Stau pensule ţepoase pe redute / În liniştea de creaturi bizare. // Legume desfrunzite şi uscate, / Peşti afumaţi, o râşniţă mai veche, // Roci dantelate-n aur şi în gheaţă ; // Le-mbrăţişează meşterul pe toate / Dintr-o căutătură nepereche / Şi, frate cu lumina, le dă viaţă”.
Unele sonete păstrează un ton elegiac, mai ales că subiectul lui este legat de Timp, vârstă şi se realizează o corespondenţă încărcată de simbolism între natură şi vârstă cu o uşoară nuanţă panseistică. Întrebarea de final, deşi stă sub semnul îndoielii, relevă crezul artistic al poetului:
“Cad anii ca fulgere negre-n grădină. / De floare, ce grei au fost pomii cândva; / O pasăre albă pe lume cânta / Şi plină de roade sta vara să vină. // Dar viaţa e nor, prăbuşire de stea / Şi-n lucruri domneşte o foame canină, / De râpe adânci şi căderi de cortină ; / În fiece naştere moare ceva. // E timpul ce-n sine se surpă tăcut; / Sfârşitul înseamnă un nou început, / Albastrele gânduri străbat depărtări, / Din orice răspuns izvorăsc întrebări… / Nu ştiu, poezia, la care mă-nchin, / Vremelnică umbră îmi e… sau destin?“ (Destin).
Din aceste sonete-pastel se degajă o nostalgie, o tristeţe care vine de undeva din adâncuri şi se revarsă peste tot. Seninul aşteptat întârzie. El va veni o dată cu iubirea, care schimbă totul în jur şi mai ales, înlăuntru.
De la Shakespeare, Dante, Petrarca, Michelangelo până la Vasile Voiculescu şi Mihai Codreanu, „Lumea sonetului“ – a fost inundată de iubire şi de frumos. Acel „frumos“ care, după spusa lui Dostoievski, e menit să salveze omenirea! Dar poate sonetul să salveze lumea? „This is the question“. S-o mântuie, s-o salveze de la pieire, poate nu, pentru că răul proliferează cu o putere uimitoare, dar poate să producă mutaţii sensibile în conştiinţă. Cu alte cuvinte, la atingerea versurilor (cu ochii, cu mâna, cu gura, cu închipuirea), omul poate deveni mai bun, mai cald, mai îngăduitor, mai sensibil. Şi poate, în aceste condiţii, nu va mai fi atâta ură şi discordie în lume.
Recent, poetul Radu Cârneci a editat în trei volume, într-o casetă executată în condiţii grafice excepţionale, ANTOLOGIA SONETULUI ROMÂNESC, cinci sute de ani de sonet românesc, în care, fiecărui autor îi este rezervat un spaţiu anume unde-şi poate răsfrânge iubirea şi atracţia specială pentru acest gen de poezie perfectă. Cadenţa şi eufonia sunt atributele de bază ale sonetului. Un fior care provoacă o răscolire, o mişcare afectivă există aproape în fiecare vers din acest volum şi Viorel Martin se simte în pagină, ca-n apa primordială pe care a alunecat, cu un ţipăt de glorie, la ivirea pe lume. Nu e de mirare, aşadar, că a ales această specie lirică. Jocul iscusit al imaginilor presărate cu metafore cât se poate de originale, încântă cititorul: „Dansează pe tăiş de spadă / Un foc de neastâmpăr. Scriu / Într-un registru argintiu, / Când jocul orelor mă pradă. // Fântâni întoarse mă privesc, / Noroiul curge-n călimară; / E-atâta fum şi-atâta seară / Pe necuprinsul pământesc!” (Nefirescul alb).
Viorel Martin încearcă diferite formule de sonet după schemele cunoscute, 4-4-3-3; 4-4-4-2; 4-4-6; dar nu se dă în lături de la inventarea unor formule noi de sonet, ex. 4-4-2-2-2 – care să cuprindă tot 14 versuri, doar aşezarea lor să fie diferită.
De asemenea, rima este ori împerecheată, ori încrucişată, ori se foloseşte formula 1-4; 2-3.
Sonetele sună atât de bine încât se reţin instantaneu, după prima citire. E o adevărată desfătare să asculţi sau să citeşti cu voce tare un astfel de sonet. Nici poetul de faţă nu a scăpat de tutela şi de vraja Eminului şi de tristeţea lui încărcată de vise, de apăsarea gândurilor, de ploile de stele care cad pe alei, de murmurul izvoarelor ivindu-se din stâncă, de pădurea înveşmântată într-o ie subţire de româncă, de “ochii însetaţi, de patimi grei” ca şi de “melancholia florilor de tei”, de neliniştea adâncă, dorul care te încercănează, de lacurile care nasc aceiaşi nuferi, de tot bagajul romantic al codrilor pe unde se plimbă stingher îndrăgostitul. De ce oare, dragostea e aceeaşi de sute şi sute de ani? Poate că e cel mai neschimbător sentiment. Şi cu toate acestea – e atât de schimbător! Un paradox uimitor. Inspirat mereu de Mihai Eminescu, Viorel Martin spune cu nostalgie: “Pe lacuri nasc mereu aceiaşi nuferi…/ E-atâta noapte-n noi şi-n poezie, / Păcat că Eminescu nu învie!” (Păcat).
Că s-a lăsat noaptea peste poezia de azi, atât de săracă în imagini şi expresii şi atât de bogată în cuvinte triviale – nimic mai adevărat! Dar, iată că se ivesc şi luminişuri, precum luminişul primei iubiri care-ţi răsare în amintire după ani şi ani de rutină domestică.
Cât de armonios se împletesc – precum palmele îndrăgostiţilor – în sonetele lui Viorel Martin, iubirea, natura, rugăciunea, gândirea filosofică, trăirea autentică. Iată, în acest sonnet, de o frumuseţe de negrăit:
“Se-ncolăcesc lianele pe ramuri / Când frunzele respiră înainte; / Din Lună cade rouă pe cuvinte / Îmbujorând muşcatele din geamuri. // Din rădăcini scăldate-n oseminte, / În ploi de stele părul ţi-l desfaci / Şi sângerează rănile din maci / Pe buzele-nflorind a rugăminte. // Prin aer umblă cai scăpaţi din frâu; / În urmă lasă pulbere de noapte, / Fântânile se oglindesc în grâu: / Arici ţepos cu boabele necoapte. // Se încovoaie veacul sub cuvânt, / Copacii înfloresc pe sub pământ.” (Liane).
Avem nevoie de frumos. Avem nevoie de el ca de o persoană iubită. În veacul bolnav în care trăim, numai frumosul ne poate face să supravieţuim, acel luminiş, acel da-sein – locul de unde survine fiinţa. Şi de amintirile dintâi, din Hiperboreea, spaţiul de graţie părăsit, nu datorită greşelilor noastre, ci din pricina căderii protopărinţilor. Am moştenit partea de rău şi de păcat cu care trebuie să luptăm şi să punem ceva în loc. Depinde ce aşezăm în locul răului pe care-l scoatem din noi. Un rău şi mai mare? Unul mai mic?
Nu. E bine să punem frumosul, puritatea, adevărul, bunătatea, înţelegerea, toleranţa. Toate acestea pot fi atinse prin Poesie.
În stil arghezian care a adus “Cântare omului”, slăvindu-i mâinile, mintea, inima, Viorel Martin este uimit de câtă iluminare poate aduce gândirea care-l înalţă pe om deasupra tuturor. Ioanid Romanescu spunea: “Poezia a diferenţiat şi mai mult omul de celelalte fiinţe”. Adevărat. Să dăm citire sonetului “Mintea” pe care Viorel Martin o vede ca pe o “Abruptă catedrală de stânci întreţesute / Cu fire de iubire subţiri ca de mătase, / Cu-ncrengături de gheare şi licăriri sticloase, / De ageri ochi sălbatici la pândă pe redute. // Sub fruntea ta înaltă ideile miţoase, / Aridă-mpletitură de reguli neştiute, / De patimi ancestrale, învolburează-n cute / O mare de nelinişti cu valuri furioase. // Lumină ce pătrunde prin tainice unghere, / Să scoată praf de aur în tomuri drămuit, / Care găseşte drumuri şi leac pentru durere, / Aripă avântată în zbor spre infinit. // Făptură-nnobilată ca apa de izvor, / Gândirea te înalţă deasupra tuturor.” (Mintea).
Iubirea, dorul, amintirea şi freamătul copilăriei sunt temele predilecte ale poetului.
Hiperbola copilăriei care-i apare drept o fată desculţă, pe o mirişte îndreptându-se spre o “pajişte de vise”, cu sânul plin de caise (furate, fără doar şi poate, fiindcă acelea sunt mai dulci şi mai apetisante!) – este dublată de nostalgia că haina copilăriei a devenit pentru poet prea strâmtă şi, oricât s-ar strădui s-o îmbrace din nou, nu-l mai încape. Toate în jur îi şoptesc poveşti cu zâne: şi dealul care parcă l-a uitat, şi cireşii, pietrele bătrâne. Curios este faptul că zâna-copilărie seamănă, nu cu un top-model de ultimă oră văzut la Fashion-Club, ci cu “o fată simplă de la ţară”, ceea ce relevă faptul că, supercivilizaţia nu i-a deformat valorile morale moştenite din părinţi şi nu l-a pervertit. Şi-a păstrat, har Domnului sufletul genuin.
Dovadă că, s-ar întoarce bucuros în satul de unde a plecat, intrând ca prin farmec în vechea haină a copilăriei, uzată dar deloc uitată: “Dacă marea de secunde şi de ore m-ar lăsa / Şi nu mi-ar lega la tâmple ghiocei şi flori de nea…” (Freamăt).
E un sonnet admirabil care merită citat integral: “Frunza freamătă-n pădure ca arcuşul pe vioară. / Pe o mirişte, desculţă, spre o pajişte de vise, / Mi-am văzut copilăria umplând sânul de caise; / Nu mă mai încape haina ce-o purtam odinioară. // Cred că m-a uitat şi dealul şi cireşii mă uitară, / Doar pârâul care-n undă şi în doruri mă-mpletise / Printre pietrele bătrâne îmi şopteşte, pare-mi-se, / O poveste cu o zână – fată simplă de la ţară. // Bucuros azi m-aş întoarce ca să intru-n haina veche, / Dacă marea de secunde şi de ore m-ar lăsa / Şi nu mi-ar lega la tâmple ghiocei şi flori de nea…// Numai dorul mai colindă cu cireşe la ureche, / Neputând singurătatea şi tristeţea să îndure, / Când de-o veşnicie-ntreagă frunza freamătă-n pădure.”(Freamăt).
Viorel Martin e conştient că: “Sonetul îmi vindecă rănile când / Tăişul vieţii adânc mă înseamnă.” (Nerostite zăpezi). Când în mod inexorabil secunda vicleană îl condamnă “La pacea din firul de iarbă plăpând,” iar zăpezile până acum nerostite îl îndeamnă să caute cuvântul, poetul, aidoma Eccleziastului se întreabă care e rostul, de vreme ce până şi malurile brăzdate îşi schimbă chipul şi în urmă rămâne “un pumn de nisip”. Iată, mai multe decât deşertăciune şi goană după vânt!”
Nevoia de a lăsa o urmă este, în ultimă instanţă, foarte omenească, deşi, fiinţa umană este efemeră şi nu mai rămâne după un timp nici măcar numele ei. În aceasta constă disperarea şi zădărnicia: “Şi nu ştiu, prin veacul ce macină dor, / Cu râuri ce curg înapoi spre izvor, // Ce munte de piatră sau rază de stea / Păstrează vreo urmă din trecerea mea”. (Nerostite zăpezi).
Ca oricărui bun român şi lui Viorel Martin, chemarea străbunilor îi dă ghes, îi urcă prin vene şi-i cântă “din fluier de lujer plăpând” – precum “dorul de mumă” – în jocul misterios al secundelor care “alte secunde înghit”:
“Plămadă străveche de suflet şi humă, / Străbunii, prin vinele mele urcând, / Mă cheamă din fluier de lujer plăpând, / Pe-o mare curată ca dorul de mumă. // Cresc boabe de rouă pe stânci cu noroc, / Doar codrul îşi pune podoaba la loc; // Secundele alte secunde înghit, / Se trec veşnicii arcuind infinit…// Şi nu e cărare şi nu e cuvânt, / Zadarnic încerc dintr-o frunză să cânt!“ (Cântec).
Sonetul „Lacrimă de floare“ – este o meditaţie amară asupra vieţii – în ton elegiac, cu imagini atât de frumoase încât, pe drept cuvânt te predispun la contemplare. Finalul cuprinde şi un soi de definiţie a poetului. Să urmărim acest sonet remarcabil care încheie primul ciclu de poeme al cărţii: „E viaţa repetare de-nceputuri / Şi nu ştiu dacă merită trăită, / Când fiecare clipă chinuită / E ca o sinucidere de fluturi. // Te perpeleşti ca peştele pe plită / Şi scoţi nămol din veninoase ciuturi, / Când florile iubirii ţi le scuturi / Într-un amurg de toamnă ruginită. // Încremenit pe ciobul tău de stea / Tu ai doar libertatea de-a răbda / Şi-a te preface-n pulbere şi vânt, // Plămadă-a lui nimic şi niciodată, / Tu, izvorât din dragoste curată / Eşti lacrimă de floare şi cuvânt.”
Al doilea ciclu al cărţii, intitulat – fără înconjur – ca să nu se işte vreo confuzie – “Poezii de suflet” – cuprinde tot versuri în stil clasic dar şi unele care nu mai păstrează forma fixă a sonetului decât arar.
Versificator de marcă, dovedind pe lângă inspiraţie şi un acut simţ al limbii literare, înzestrat cu măiestria de a broda pe marginea unei idei ori a unui sentiment, Viorel Martin – se poate număra azi, printre acei poeţi stăpâni pe mijloacele de expresie, pe metaforă şi pe alte mijloace stilistice. El şi-a găsit un drum propriu în lirica românească de actualitate şi în special în poezia clasică în care excelează. Poemele sale sunt citite, recitate, învăţate pe de rost, deoarece au o muzicalitate aparte, un ritm susţinut şi o topică perfectă. Universul la care s-a oprit în cel de-al doilea ciclu este cel rural, pe care-l cunoaşte foarte bine pentru că acolo îi sunt rădăcinile. Nostalgia şi dragostea faţă de leagănul copilăriei sunt principalele motive de inspiraţie cărora autorul le dă expresia cea mai înaltă.
Să urmărim câteva poeme în care poetul solar, scrie “pe lună nouă”: “Veac târziu: Scriu pe lună nouă ca la-ntemeierea / Firului de iarbă din pământ şi nor, / Lacrima de rouă parcă-mi dă puterea / Să-mi anin la tâmplă veacul trecător. // Inima-mi visează stâlpi înalţi de poartă, / Viile pe dealuri veşnicesc făclii ; / Din icoană, mamă, vino de mă iartă, / Pentru toate câte nu-ţi mai pot greşi. / Ţârâit de greier taie noaptea-n două / Sub nemărginirea stelelor ce pier; / A foşnit porumbul din mătase nouă, / Scuturându-şi spicul răvăşit pe cer. // Scriu pe lună nouă, fir de iarbă scriu, / Mi-a-ncolţit zăpada veacului târziu.”
În faţa atâtor minunăţii ale naturii filtrate prin amintirile copilăriei, poetul îl imploră pe Dumnezeu: “Doamne, nu mă troieni! Lasă-mă cum sunt!” (Dealul).
Imaginile sunt atât de proaspete, atât de vii în memoria poetului încât parcă nicicând nu a plecat din locurile unde a copilărit: “Pe nuiele de alun muguri se desfac, / Amiroase-a clei de prun şi a liliac …// Pe cărări ce duc spre sat, din frunzişul rar, / Au făcut dafinii sfat tainic de umbrar. // Picuri negre mure ies, se aude coasa, / Cântă-n lăstărişul des iarba ca mătasa. // În poiană nasc văpăi pălării pestriţe, / Hăulesc prelung prin văi glasuri de fetiţe. // Bună-i apa când o bei din căuşul mâinii, / Creşte grâul la ştiubei cu aroma pâinii. // Sună glas de ciocârlii, bine-i pe pământ ; / Doamne, nu mă troieni!Lasă-mă cum sunt!”(Dealul).
Ceea ce dă un plus de culoare priveliştii – făcându-ne să ne amintim de propria copilărie – sunt glasurile de fetiţe care “hăulesc prelung prin văi”.
Viziunea clipelor încărcate, atârnânde, care nu-şi mai pot suporta singure greutatea şi “cad în pământ roditor, / Seminţe de timp viitor” – din poemul “Ca o întemeiere de patimi” – este foarte sugestivă pentru viaţa omenească. Omul, ajuns la o anumită etate, nu-şi mai suportă nici trupul, nici gândurile şi îşi devine sieşi – povară. Cu toate acestea, Universul se mişcă în sensul pe care i l-a hărăzit Creatorul, indiferent de voinţa noastră, zilele şi nopţile se succed în legea lor cu mult mai multă răbdare decât ar avea oamenii. E şi aici o meditaţie filozofică şi cosmologică asupra lumii: “Câtă răbdare au zorii, / Să rupă hălci din noapte / Şi să îmbujoreze obrazul oglinzii / Când, pe lespezi mari de linişte, / Îţi simt respiraţia caldă, / Ca o întemeiere de patimi“. (Ca o întemeiere de patimi).
Poetul se recunoaşte în fiecare fir de ţărână din glia de acasă, în fiecare mugure, până şi-n firul de iarbă care nicăieri nu e mai verde decât acasă. Până şi glasul codrului şi apa de ulcior, fânul proapăt cosit şi “stelele scăldate în adâncimi de ciuturi” – toate sunt ale sale şi mai ales, toate îl recunosc ca fiind de-al lor, această mărturisire sinceră o face poetul şi e dovada celui mai autentic patriotism.
“De ce mi-e poezia mereu eseniană, / Cu satul meu din culme până-n zăvoi întins, / Cu paşii dragei mele prin iarba din poiană, / Cu şoapte şi săruturi furate dinadins? // De ce mă cheamă dealul dafinilor pe muguri / De mure şi ochi negri, nuiele de alun, / Porumbul ce foşneşte şi boabele de struguri / Şi roua care-n iarbă miroase-a clei de prun? // De ce mă cheamă fânul cu glas de flori şi fluturi? / De ce mă cheamă codrul şi apa de ulcior. / Sau stelele scăldate în adâncimi de ciuturi? / Mă strigă şi mă cheamă… că ştiu că sunt al lor.“ (Întrebări).
Poetul e fermecat şi uimit peste măsură de „Înţelepciunea lucurilor“ care toate au fost făcute cu rost, doar omul, uneori nu-şi află rostul: „Toate lucrurile au / Adevărul lor, echilibrul lor, / Numai eu îmi caut adevărul / În file de carte / Şi în ochii tăi / Dătători de nemoarte”.
Un foarte frumos poem de iubire se intitulează: “Mai presus de lut: Făptura ta de iarbă colilie, / Liană arcuită-n jurul meu, / Mi-a preschimbat necazu-n bucurie, / În flori de crin şi aripă de zeu. // Pe drumul de nelinişti dulci-amare / Te-am tot cântat mereu în fel şi chip; / Din literele-arzând în calendare /Ţi-am făurit castele de nisip. / Ţi-am învăţat secunda neştiută, / Când nopţile-nfloresc, în simfonii / De rouă şi de lemn de alăută, / De clipe încrustate-n veşnicii. // Te-nalţ cu dorul mai presus de lut, / Icoană ferecată-ntr-un sărut.“
Despre toate cele făcute şi nefăcute, Viorel Martin aduce mărturie Cuvântul care poate înfrunta veşnicia şi pe care îl scrie ca pe o cumpănă dreaptă: „Am vrut să-mi încerc ascuţişul harului / Cu aripi de cerc pe roata olarului, / Măcar un ciob de roată să rămână solie / După veşnicie. / Când veacul îşi mână plugul de coarne / Vreo brazdă bătrână să răstoarne / Şi la lumină să scoată / Lutul ars plămădit de mine odată. / Dar ulcica, de flăcări pătrunsă, / Poate rămâne de-a pururi ascunsă…// Bijuterii am făcut, din metale rare, / Pe care timpul nu le sfarmă în gheare, / Dar oricine le poate topi în tipare / Şi mărturia dispare. // Abia seara târziu mi-a fost dat să ştiu: / Mărturia ce ţine cât Pământul / E numai cuvântul; / El poate înfrunta veşnicia, / De aceea îl scriu, / Ca pe o cumpănă dreaptă, / Pentru veşnicia care-l aşteaptă, / Dacă nu cumva, cum planeta-i rotundă, / Va fi îngropat în prima secundă” (Cuvântul).
Un poem admirabil despre travaliul poetului care scrie pe orişice suport, dar mai ales pe firul de iarbă şi pe azur: “Nuiaua albastră:
Scriu cu inima pe-o frunză, ca nimica, / Gând împovărat de galaxii, / Gloanţe de porumb îmi injectează frica / Bobului că nu va răsări. // Litere ca mări de iarbă cresc din mine, / Îndârjite chiciuri dau târcoale / Şi prin vine, parcă simt prin vine / Dealurile cum pornesc la vale. // Desluşesc, de din adânc de noapte, /Aşteptarea lupilor la pândă; / Litere sunând a fructe coapte / Cad ca o secure de osândă. // Scriu. De-atâtea veacuri sunt şi scriu. / Stelele m-au îngropat de viu ; / Scriu pe-un ciob de piatră şlefuită/Pe-o nuia albastră de răchită”.
Şi ca o completare a acestuia, un alt poem, şi mai frumos: „Iarba:
Mereu îmi vindec rănile cu iarbă, / Când toate înserările mă dor; / Din inimă îmi creşte fir de iarbă, / Cu linişte de iarbă mă-mpresor. // Şi vin şi scriu cu degete de iarbă, / Pe fire lungi de iarbă vin şi scriu; / Cât botul căprioarei simte iarbă, / Mai simt şi eu că sunt întreg şi viu. // Mai scot câte-o ediţie de iarbă, / În fiecare primăvară scot ; / Îmbrăţişez cu braţele de iarbă / Fâneţele din deal, cu deal cu tot, // Şi ard mereu cu flacără de iarbă, / La jar de iarbă litere-ncălzesc ; / Ascult cum sună vorbele de iarbă / Când firele de iarbă povestesc. // Doar părul tău se despleteşte-n iarbă / Şi umple întunericul din văi; / Mă simt încătuşat de-această iarbă, / Ce-şi caută izvor în ochii tăi. // Îmi şterg cu lama neaua de pe barbă / În asfinţit de lacrimă de iarbă.”
Viorel scrie în volumul său şi despre – “Starea de poezie: Poezia când vine nu-ntreabă, / Ea nu izvorăşte din carte, / Te scoală din moarte, / Şi iei / Hârtie, condei… // Poezia e soră bună / Cu praful de lună; / Când cade pe case / Literele devin colţuroase / Şi fiecare ar vrea / Să spună ceva, / Când Ursa Mare / Îţi pune la ureche o-ntrebare, / Lucrurile, cât de mărunte, / Par mari cât un munte, / Gândurile toate-nconjoară / Planeta pe-afară, / Iar sub pământ / Nasc rădăcini de cuvânt / Şi cât ai clipi, în ceasul târziu, / Rămâi sărac şi pustiu; / Deşi te pregătiseşi în grabă…/ Poezia, când pleacă, nu-ntreabă.”
Trecerea timpului e percepută dureros de poet dar acest lucru nu-l împiedică să consemneze prefacerile pe care acesta le aduce în viaţa sa.
“Mai departe: Trece timpul greu prin mine, / Trece furiş, fără mine, /
Ca o lamă de apă lucioasă; / Ai crede că nici o urmă nu lasă, / Dar mă veştejeşte încet ca pe-o iarbă, / Îmi trage câte-o dâră albă prin barbă / Şi pe sub ochi câte-o dâră; / Neliniştea şi întrebarea / Ca pe un şarpe sub cămaşă le vâră. // Se lasă-nserarea, cumplită-nserare. / Corcoduşii parcă / Au înnebunit de floare / Şi parcă cerul a coborât / Să ţină caişilor de urât. / Bolovanii de râu sunt mai rotunzi, / Ca oile când le mulgi şi le tunzi. // Trece timpul cu pas apăsat. / Toate rănile pietrelor le-a sângerat, / Cu lacrimă le-a sângerat şi sudoare, / Fetele noaptea culeg iarbă mare / Şi duminicile se varsă-n luni / Şi joile-n vineri; / Sânziene şi cai şi luceferi nebuni / Dau roată prin vise de tineri. / În visele mele dealurile sunt mai domoale, / Necazurile şi bucuriile au drepturi egale. // Cum de la tata ştiu / Că somnul e rupt din moarte, / Mă scol noaptea şi scriu, / Deschid larg ochii ferestrei, / Dau câte o fugă prin Ursa Mare / Şi până la ziuă mă-ntorc… / Sau merg mai departe, / Că de acolo de sus, se vede mai bine / Cum trece timpul prin mine…“
Poetul pretinde că aude firul de iarbă cum creşte:
„Stau treaz cu ochii minţii şi aud / Cum creşte firul ierbii din ţărână / Şi cum mângâie ţarina bătrână / Un vânt primăvăratic dinspre sud. // Atâta noapte e şi-atâta pace! / Prin pietre doar pârâul mai colindă. / Doar luna, frântă-n cioburi de oglindă, / Cu pietrele încearcă să se joace. // Dafinii-n deal mai freamătă o vreme, / Din fluiere de frunze şi de fluturi; / Împovărate cumpene de ciuturi / Pe limba lor încearcă să mă cheme. // Pe cer atâtea taine se perindă, / O stea de foc mi-a coborât în tindă.” (Steaua de foc).
Gilortul natal îl cheamă de fiecare dată şi poetul revine cu fior în ţarina lui:
“Bunule, Gilortule, / Îţi mai cântă prundurile? / Se mai joacă-n răgălii / Peştii – frunze argintii, / Când prin vadul liniştit / Pietrele ţi-au înverzit? // Ce curate malurile! / Ce domoale dealurile! / În zăvoiul de răchită, / Doarme luna liniştită. / Plute ‘nalte şi cuminţi / Îşi desferecă arginţi. // Sălciile, fetele, / Îşi mai scaldă pletele? / Îţi mai vin copii, mai vin / La nisip de aur fin ? / Şi în lacrima ta caldă / Se mai joacă, se mai scaldă? // Bunule, Gilortule, / Să-ţi sărut răchitele, / După-atâţia ani pustii / Te mai ştiu, tu mă mai ştii?“(Bunule Gilortule).
Poemele gen pastel sunt foarte reuşite şi redau acea atmosferă idilică de început de lume, când totul era frumos ca într-un basm:
“Se reazemă-nserarea pe fagii de pe deal, / Cu umerii de sânge şi ochi de nori subţiri; / O salcie bătrână pierdută-n amintiri / Îşi despleteşte părul în tainic ritual. // Mai freamătă zăvoiul, răchitele se strâng / La sfat înalt de frunze să-l pedepsească-n zori / Pe vântul nestatornic, şăgalnic şi nătâng, / Ce ridicase poala poienilor cu flori.// Pârâul mai aleargă cu buze moi de unde / Pe pietrele rotunde ca sânul de fecioară, / Doar cornul alb al lunii sub ape se ascunde / În repetate jocuri cu fluturii de seară. // Privesc
cu ochi de iarbă miracolul tăcut. / E-atâta veşnicie de când m-am petrecut.“(Cu ochi de iarbă).
Poetul e de părere că poezia are „singurătatea stâncii“:
„Muşcată de vânt, măcinată de ploi, / Tânjeşte după sărutul / Şi respiraţia caldă / A căprioarei”.
În finalul volumului, Viorel Martin are o scurtă mărturisire despre actul poetic:
„În lemnul atâtor idei / Mi-am încercat ascuţişul / Ca de secure al minţii, / Dar cu cât dobor la arbori, / Întunericul din adâncul pădurii / Mă-ncercănează cu noapte.”(Căutare).
Un poet, un sonetist fără pereche, un om care şi-a asumat scrisul ca pe o datorie sacră: Viorel Martin.
O poezie de maturitate artistică, în care se reflectă fidel, sufletul poetului. Şi poate, cine ştie, citind aceste superbe poeme, ne putem găsi şi noi, propria stea norocoasă.

http://www.agero-stuttgart.de 
31 ianuarie 2011

Topice: Recenzii | Comments Off on O LACRIMĂ DE FLOARE ÎNTR-UN BUCHEŢEL DE SONETE

Comentarii închise.