Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

POETUL – MAI VIU DECÂT DUMNEZEU…

de Adrian Botez | Aprilie 1, 2011

SCRUM” , de ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ

…Până azi, nefericita întâmplare a făcut să nu-mi cadă sub ochi poezia lui Ştefan Doru Dăncuş. Azi, printr-un plic pe care l-am deschis cam apatic, am văzut viscerele, sângele, piroanele şi am auzit strigătele omeneşti (lansate către cer şi către incendiile demonico-terestre) ale Poetului. Un Poet de o putere teribilă – asemănatoare cu cea a lui Atlas – cel ce uneşte gunoaiele/reziduurile bolborosind fierbinţi, ale pământului (în plin proces de desacralizare!), cu Cerul – Olimpian şi Mistic…
…Volumul de poeme fără titlu, deci putând fi citite la MODUL EPOPEIC! (bilingv: în românească şi în franceză), Scrum, al maramureşeanului (de obârşie) ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ), vorbeşte (cu o decenţă rară, pentru astfel de titanice opintiri de mărturisire, clarificare a beznei şi orbirii, opintiri de vizionarism, din partea, totuşi, a unui OM!) – ceea ce noi (în genere şi din ipocrizie!) tăcem, anesteziaţi şi laşi. Şi trădători – de noi şi de Creaţie şi de Creator. „Scrumul” este o stare cosmică, terestră şi umană, în acelaşi timp – stare de nebunie a incendiatorilor, dar şi apocaliptica promisiune că, după trecerea prin focul VIU, scrumul va re-învia în „altceva” (nu în zăpadă: „nu mai ninge în românia” – cf. p. 24), dar, poate, într-o primăvară prin care eul-dracul se vor pierde-rătăci, prin…pierdere de identitate terestră („ori poate că sunt dracul şi mi-am pierdut identitatea/prin grădinile parfumate ale acestei primăveri (ar trebui să-mi dau demisia/din funcţia de Ştefan Doru Dăncuş” – cf. p. 78): de la „trupul aruncat/de viu în crematoriu” – cf. p. 14 („după ce un om de nimic/ abia ieşit de la casa de nebuni/a turnat benzină şi mi-a dat foc la staţia peco” – cf. p. 26), până la „poemele astea/grămada asta de scrum de pe sandalele Tale” (cf. p. 48) sau: „două cifre au încolţit în terenul fertilizat cu/ore de puşcărie şi scrum de ţigară” cf. p. 18 – unde puşcăria şi scrumul de ţigară au devenit sinonimele înlănţuirii vieţii, de către principiile malefice, ostile şi opuse vieţii – dar şi sinonime ale răbdării omului, în faţa încercărilor infernale, la care-l supune Instanţa Trancendentă!).

…Poetul e trădat de lume, Lumea îşi trădează principiile şi „fericirile” creştinismului (deci, îşi anulează, pare-se, cu o violenţă şi furie inexplicabile, şansa soteriologică!). Poetul şi Lumea – „eterna” contradicţie a contemporaneităţii – …şi, prin lupta/opoziţia contradictorială, se creează premizele (invizibile, dar intuibile! ) unei glorii iminente …: „Meşterul Manole” este, aparent, un înfrânt al Iubirii/Anei Simetrice şi al Pământului – în realitate, este la fel de ridicul şi mistic-măreţ, pentru ne-iniţiaţii în spiritualitate, cât şi Iisus! – şi mai proaspăt, în trăire, decât însuşi Dumnezeu-Iisus, căci este, DEJA, iniţiat în dezamăgirile hristice – ale ultimelor sale zile terestre („pământul pentru cactus/pentru sânii tăi e pregătit: spini va bea/Isus în primele zile”- cf. p. 18).

..Meschinăria lumii, ba chiar Pervertirea Iubirii, ating cote paroxistice şi forme dement-groteşti – prin care omenirea se reifică, poetul fals ia masca Poetului Autentic, care este, de fapt, Masca lui Momus! (…şi, în consecinţă, pare că şi Dumnezeu oboseşte/se blazează, îşi ia o…pauză! – ..iar Poetul Autentic rămâne Singura Măsură! – SINGURUL REPER PENTRU O VIITOARE VIAŢĂ, în cu totul alte coordonate de Duh):”undeva la o masă încărcată de amici/şfemei un poet va scrie:/dacă moare dăncuş înaintea mea voi plânge puţin” (cf. p. 44).

…Ba chiar lumea nu mai poate să „înghită” sacralitatea, o desfigurează până la ne-recunoaştere, aducând sacralitatea la nivelul closetului şi Sfânta Euharistie, la nivelul grosolăniei dezgustătoare a crimei, absurde şi fără sfârşit, parcă („Eu n-am zis să tăiaţi porci/în cinstea naşterii Mele/n-am cerut miei ucişi fiindcă am înviat a treia zi/nu frica de Mine vă trebuia/ochii voştri şi inimile voastre îmi erau de-ajuns/pentru a supravieţui printre voi”/spunea El cu blândeţe/şi dintr-odată unul din noi s-a ridicat/şi-a întrebat: Bine, bă, da noi nu mai mâncăm/astăzi?” – cf. p. 50) …iar cuvintele Sfinte, în stare de CRIZĂ/DISIPARE SEMANTICĂ: ”paharul s-a umplut/closetul s-a închis./cineva a obosit să rostească:<< acesta este trupul meu – acesta este sângele meu>>”(cf. p. 32).

…Poetul/Artistul Autentic trebuie să aibă trupul în Inimă! – şi, de aici, disputa dacă încape trupul în inimă: „e dureros domnilor/nu poate o inimă să încapă un trup de om (e cumplit oameni buni să ţipi ca un copil/în pântecele mamei că vrei afară/că ai cărţi frumoase de scris/că ai de cântat melodii inextricabile deocamdată” (cf. p. 30).

…Poetul este trădat, de fapt, de nebunia satanic-proteiformă a lumii, în care nu evită să „locuiască”, DIN PLIN! (şi nu evită/nu derobează de la responsabilitatea sa, în această Stare de Trădare Cosmică! – ci-şi asumă, ŞI PRIN ASTA SE MÂNTUIE, ÎNTRU MĂREŢIE ÎNSÂNGERATĂ! – „beţia”, „noaptea”/bezna satanică” acceptată, deci înjosirea umanului, până la rezidualitate cosmică… ) – Nebunie „devoalată” paradoxal, ca Violenţă-Război … „de Pace” (instituţionalizat întru strivirea Cetăţii/cetăţenilor) – POLIŢIA, apoi războiul de „adâncime”, interior, în sufletul fojgăind de microorganisme/SPITALUL – dar şi RĂZBOIUL…pur, ”cinstit” şi… direct ticălos („cei 30 de arginţi îmi vor fi buni la poliţie/la spital ori în război – aş vrea să-i spun/şi tocmai acum cineva mă culege/din şanţul unde am zăcut beat toată noaptea” – cf. p. 20).

…Poetul simte că laşitatea, decadenţa lumii păstrează, parcă, un reziduu de conştienţă sacrală, monstruos mutilat, prin…EVITAREA FEŢEI UMANE (a „chipului şi asemănării cu Dumnezeu”…), atunci când, reiterativ parcă întru eternitate, loveşte…”ÎN SPATE”!!!: „în noaptea asta a oboselii va ţâşni brusc/de pe grafic şi mi se va înfige pentru totdeauna/în spate” – cf. p. 28; „stau cu jungherul acela înfipt acolo unde/acolo unde nici Tu nu te aşteptai să fie” – cf. p. 52, „cuţitul în spate pe o străduţă întunecată” – cf. p. 14 etc.

…Poetul nu-l depărtează pe Dumnezeu de sine, ci-i recunoaşte şi admiră (fără nicio ironie!) curajul şi mărinimia (de după blazare…!), faţă de o creaţie degradată, prin vină (decavare/ruinare moral-spirituală!) exclusiv umană: „doar acest curajos Dumnezeu/coborând o treaptă pentru mine” – cf. p. 14.

…Lumea şi spaţiul Luptei lui Ştefan Doru Dăncuş este, firesc, România. România devine, concomitent, Arheu al Salvării de Duh şi Model al Destructurării Spirituale Terestre. Fiecare va înţelege, din aceste două variante, nu dilema, ci se va înţelege pe sine: unul îşi va revela Autenticicitatea Chipului, altul, „Comodul”, se va complăcea în Masca de Claun.
1-Scufundarea normalităţii şi „ecranarea” spiritualităţii se produc, ca chip leproso-contemporan, al României: „lucrez ca sclav în românia”. Nu merită majusculă, numele ţării tale?! – pentru că Dumnezeu, se vede clar, MERITĂ! Nu merită (actuala „faţă”-chip de ţară), pentru că NU aceasta este faţa ei SPECIFIC-IDENTITARĂ (mai ales când se supune lui „correctness political” al masonilor „europenizanţi”/dezintegratori de identitate!, „sisifizanţi” întru des-fiinţarea Mitului Viu al Creaţiei…): ca să ajungi să-i suporţi hachiţele demoniace (dictate de forţe ce nu-i aparţin, specific şi identitar), trebuie să apelezi la sângele proaspăt al jertfei de tine însuţi, jertfă numită, manolic, Cartea Poeziei Scrise din Sângele tău – Carte nu doar ca Refugiu Cosmic (de pericolele demonului „europenizant”/masacrant de Fiinţă Vie/Specifică/Identitară!), ci Carte ca Peşteră-Uter, din care se prezumă re-naşterea Fiinţei, re-învierea spirituală, transfigurarea: „(peste 30 de ani)/desigur învins/ mi-am capitonat peştera – frumoasele cărţi/de poezie scrise cu sânge/mă apără de frig şi arşiţă/mai nou, europa vine la mine în vizită/sunt interesat pe post de sisif/brusc o baricadă cedează/într-una din jugulare/şi imediat apar hoardele ce dau foc/bisericii care sunt. Nu mai fug”. De observat că Poetul, pus în faţa incendiatorilor/producătorilor/năzuitorilor de/spre obţinerea de „scrum”/neant spiritual – ca răspuns dat Neantului în Marş DEvastator, se identifică, eroic, cu Biserica Lui Dumnezeu – şi refuză laşitatea dezertării din propria identitate SACRĂ!
…Condiţia Poetului/Scriitor, în această Românie-Lume, devine tot mai imposibilă şi mai penibilă, îţi vine să inversezi polii morali şi să cedezi/să te predai „golului” (de sub podul Trecerii Iniţiatice, spre Sacral) – cât şi tentaţiei prostituţiei morale şi irealităţii (directe sau indirecte) – tentaţiei ştergerii din catastiful fiinţei perpetuate: „uneori e bine să fii scriitor/mereu ai o sticlă goală/ sub un pod/o fiică să facă trotuarul/un fiu să-ţi fure ziua de mâine/să te întreţină cu acest vis/toată viaţa lor/şi când mori – să dispară şi ei/ca nişte vieţi ale tale/prea crunt lăsate de Dumnezeu printre noi” (cf. p. 6). Greu să accepţi condiţia echivalenţei misionare: Poet=Apostol Pavel: „nu sunt pavel Doame/cum de-ai uitat că-s doru dăncuş” (cf. p. 66). Spiritualitatea, Genialitatea (ca şi în Scrisoarea I emineasciană…în care umanitatea era creatoare de, ca şi la Ştefan Doru Dăncuş…„muşunoaie de furnici”!) – devin, în aceste ultime veacuri de grosolană ipocrizie dezmăţată – veacuri mamonico-plutonice, atât de vulnerabile, în faţa jocului satanic – obiect de batjocură, de „lepădare” a vulgului de Steaua sa: „nu pot fi poetul genial şi mare/cât biserica/pot fi doar lepădatul în stradă/ numrătorul de furnici/câte-o lacrimă topeşte metalul/monedelor aruncate de concetăţeni//sunt singurul cerşetor din România” (cf. 10).

2-Dar Poetul, tocmai pentru că este Veghetorul Comorii Mistice a Spiritualităţii Terestre, nu va abdica, niciodată, cu adevărat, de la Misiunea Sa de Ocrotitor şi Paznic al Sublimului Creaţiei Lui Dumnezeu. Poetul, ieşit, până la brâu, din moleşeala şi colcăiala lui Prakrti/Borborosul Materiei, este Revelatorul Naturii Dumnezeieşti, Originare, deci de o Puritate desăvârşită; numai că acest Chip Autentic al Lui Dumnezeu nu poate fi înţeles decât de ceilalţi iniţiaţi/Paznici ai Misterelor! De aceea, abia în penultimul poem al volumului, Poetul dezvăluie Muntele, adică rezultatul iniţiatic al efortului spiritual de a se sustrage tentaţiilor borborosului infernal, destructurant de identitate şi degradant (pentru cine şi-a mai păstrat identitatea Sacrală de Românie!), Misterele Sublimului:”vino în munţi pe-nserate când/călugării dorm/şi numai clopotul unei singure stele singuratice bate/pe pământ” (cf. p. 104). „Steaua singuratică” a Poetului Ştefan Doru Dăncuş este echivalentul Paradisului eminescian, şi el sugerat prin Stea…

…Iar Iubirea Autentică se dobândeşte prin renunţarea (reciprocă, a celor două emisfere ale Re-Proiectatului Androgin!) la Sinele Terestru: „acum aruncă tot mapamondul cu pământ în mine/pe ochii mei pe orbitele mele/ei îţi distrug sfioasa alcătuire/abia acum eşti a mea! ce mult eşti a mea!”

…Dincolo de frazările zvârcolite, dincolo de imaginile apocaliptice şi de înfruntările exasperate, „pe viaţă şi pe moarte”, din jurul, parcă, a unei gropi de gunoi terestru – este disimulat Cavalerul. Poetul Ştefan Doru Dăncuş este chiar mai eminescian decât îşi doreşte…

…N-o să ne hazardăm să-l etichetăm/înregimentăm, unui curent culturalo-literar anume. El este, PUR ŞI SIMPLU, Poetul. Da, PUR! De aceea, şi poate / îndrăzneşte, printre munţii fumegând de gunoaie şi scrum ai lumii terestre (cu gândul şi năzuinţa de Duh, însă, spre Muntele Exasperant şi Deschizător de Cer, totdeodată – al Golgotei! – …şi, de acolo, spre Muntele-Empireu…!), să se adreseze, cu smerenie luminată, către Sfânta Maria, implorând-o pentru…Mântuitorul Cuvânt-Rugăciune (nu pentru „eul/sine gâtuit”, ci pentru NOI/SINEA ELIBERATOARE, întru Neam şi Androginitate!): „Sfântă Marie pentru noi roagă-te!”

… Poate că e transmodernist. Poaste că mistic-clasicist. Poate un preasfios-romantic…şi, de aceea, cu măşti postmoderniste, care se descuamează, cu o viteză ameţitoare, rând pe rând…Puţin ne interesează aceste clasificări de şoarece de bibliotecă. Poetul acesta, cu un curaj absolut, parcă mai viu decât ostenitul (de amărăciune) Dumnezeu – Poetul acesta, intrat, precum Orfeu, până în fundul infernului, la Tronul lui Hades – şi întors, apoi, să cânte, din Pisc de Munte, tot precum Orfeu, Viersul Iniţiatic al Mântuirii/IZBĂVIRII/ÎMBLÂNZIRII Celeste – este discipolul şi chiar emulul Zeilor Armoniei.

…Între Apocalipsă şi Speranţă Inspirat-Vizionară, ŞTEFAN DORU DĂNCUŞ este Călăuza (una dintre…) de care oamenii istorici au nevoie, ca de apă în deşert, pentru a ieşi din istorie, spre Paradis. Adică, spre ei înşişi, cei AUTENTICI…!

Topice: Recenzii | Comments Off on POETUL – MAI VIU DECÂT DUMNEZEU…

Comentarii închise.