Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Maraton de poezie şi cinema literar

de Virginia Paraschiv | Mai 8, 2011

 Literatura ca spectacol

 Baia Mare, 29aprilie, Poezie şi cinema literar , în contrapartidă cu nunta regală. Nu se putea o provocare mai incitantă, aşa a fost să fie, nimic premeditat, o simplă şi derutantă coincidenţă. Un comando artistic şi cultural a descins în forţă de la Bucureşti la Baia Mare : Cristian Cosma  (Un cristian) şi Nora Iuga. Florica Bud a venit cu ideea unei altfel de formule de cenaclu decât aceea uzuală. O concertare a instituţiilorşi personalităţilor culturale pentru realizarea unui maraton literar : Biblioteca Judeţeană  Petre Dulfu, Uniunea Scriitorilor din România, Cenaclul Scriitorilor din Maramureş. Cristian a fost inima şi creierul ineditei manifestări. A venit în faţa publicului băimărean, după turnee de succes  prin ţară, cu ideea esenţială a literaturii ca spectacol.Vigoarea , energia, ingeniozitatea şi mai ales tinereţea « nemiloasă » au supus publicul participant unei probe de foc de receptivitate sensibilă, inteligentă şi mai ales răbdătoare. Principiul probabil şi nemărturisit al « unui cristian » spiritual şi năzdrăvan va fi fost : « voi, amatorii de bine şi de frumos, aţi obosit de urâtul cotidian mestecat greţos pe la televiziuni, atunci preluaţi produsele alternative , literatură vorbită, citită, văzută şi comentată ». Nu mai puţin de trei filme documentare au antrenat atenţia distributivă a publicului participant la inedita manifestare. Filmul documentar  Nichita Stănescu  semnat de Marian Baciu. Am avut şansa să vedem un Nichita Stănescu de zile mari, un torent de har poetic, un magician al cuvântului, o fiinţă seducătoare, nu se poate să nu-l îndrăgeşti pe acest Nichita Stănescu care iradiază de dragoste de oameni şi de viaţă şi pe care îţi doreşti apoi să ţi-l faci prieten şi să-l pui pe el să-ţi spună povestea fără început şi fără de sfârşit  NECUVINTELOR. Cum ?! E foarte simplu, mergi şi caută-i poemele citeşte-le sau reciteşte-le.  Gellu Naum. Orbirea voluntară, cel de al doilea film documentar semnat de Marian Baciu. Am cunoscut, prin intermediul acestei pelicule memorabile, un personaj alternativ al poetului şi traducătorului celebru pe mapamond. Forţa de impact a imaginii vizuale care defineşte făptura poetului, mediul său ambiant şi relaţiile sale umane, care transpar dincolo de convenţiile reprezentărilor publice, este formidabilă. Acest om este o legendă vie a spiritualităţii. Ultimul suprarealist al Europei, prieten cu nu mai puţin celebrul Victor Brauner, este în filmul documentar un om fragil, delicat ca o adiere de gând transcedental. Esoterismul său nu are nimic ocult şi forţat, este o natură a normalităţii pe care ne-o însuşim şi noi instantaneu. Un Gellu Naum surprins în amurgul vieţii este emoţionant. O modestie a fiinţei de neînchipuit, un habitat ascetic care sfidează sărăcia la care a fost condamnat acest artist, sunt aspecte ce pun în relevanţă tragedia artistului român captiv sistemului totalitar, chiar dacă  a avut libertate de mişcare în lumea liberă din occident, chiar dacă a fost tradus entuziast peste mări şi ţări. Şi atunci tributul pe care marele artist l-a plătit regimului comunist prin alinierea temporară la direcţia proletcultistă a literaturii, solicită o interpretare nuanţată, poate în alte vremuri, după ce fiinţa românească va fi beneficiat de o aşteptată şi meritată impezire. Şi să trecem, printr-o spontană asociere la alt protagonist al amiezii culturale, descins nu dintr-un film documentar de evocare postumă, ci viu şi natural, venit la Baia Mare de la Bucureşti cu trenul, este vorba desigur de Nora Iuga. Nora Iuga în tandem cu Cristian, fraternizare spirituală de zile mari, nici n-ai spune că este vorba de două generaţii , dinamismul şi francheţea amândorura aboleşte orice prejudecată despre tinereţe şi despre bătrâneţe.

Nora Iuga a ţinut publicul într-o cadenţă halucinantă a emoţiilor. A vorbit cu pasiune despre viaţă, moarte, dragoste şi literatură. În sală, printre participanţi erau şi elevi adolescenţi. Iniţial au privit neîncrezători la doamna octogenară, apoi încetul cu încetul au adoptat-o ca pe o colegă performantă de-a lor. Au învăţat probabil cum un scriitor vestit se simte cel mai bine, cel mai firesc, în haina cea de toate zilele, de om. Şi îi face şi pe cititori să respecte nu numai talentul ci şi vocaţia umanistă a scriitorului. Între lecturile live pe care le-a oferit, s-au aflat fragmente din Jurnalul berlinez. Umor inteligent, rafinat şi în acelaşi timp agreabil şi terapeutic pentru consumatorii de literatură saturaţi de monotonia rivalităţii între literatura « sediment » şi cea volatilă  de « experiment » . Despre Nora Iuga ca personaj seducător, s-a scris şi se va mai scrie. Nora Iuga are har şi dăruire către semeni, şi de aceea întrunirile la care domnia sa se manifestă, sunt memorabile. Remarc cu o undă de tristeţe şi de mâhnire chiar, că în publicul participant nu a fost nimeni sau nu a îndrăznit nimeni să pună întrebări mai casante şi mai puţin convenţionale. Cu siguranţă Nora Iuga ar fi dat răspunsuri în stilul ei caracteristic, promt, dezinvolt şi mai ales corect şi la obiect. Chiar dânsa a dat semnalul că e dispusă să păşească în istoria literaturii chiar şi pe teren minat. Mă refer la incursiunea în viaţa de cenaclu de la Bucureşti, cu evocarea personalităţii lui Eugen Barbu, personalitate controversată şi chiar blamată în « evul » posdecembrist. Nora Iuga este, prin natura sa , predispusă la atmosferă interactivă, aştepta din partea publicului să se pronunţe asupra disocierii operei de biografia « compromisă şi compromiţătoare ». Poate altă dată băimărenii vor fi ei înşişi mai deschişi la dialog, la opinie şi chiar la controversă. Eu nu am îndrăznit s-o chestionez în public pe Nora Iuga, făceam parte, chiar şi cu o cotă modestă de participare, chiar dintre actanţi. O intervenţie din partea mea ar fi fost o ireverenţă . Recunosc că m-ar fi interesat, direct şi de la sursă, relaţia Norei Iuga cu Herta Muller şi Oskar Pastior. Nu mi-a scăpat nici faptul că fermitatea şi energia proverbială a scriitoarei s-a topit când a privit chipul lui Gellu Naum din documentar. Dânsa ar fi avut multe lucruri de povestit , având în vedere afinitatea expresă cu suprarealiştii şi oniriştii europeni. Când un coleg de cenaclu m-a întrebat maliţios cine e Nora Iuga, în urmă cu câteva zile când anunţam prin viu grai evenimentul iminent, i-am răspus cu simplitate : o scriitoaare din şcoala suprarealistă, prietenă cu Herta Muller. E singurul ei merit, că e prietenă cu Herta Muller ? Nu am comentat nimic. Prin plaiurile noastre româneşti dăinuie mitul geniului anonim neînţeles, iar notorietatea, în cazul nostru celebritatea ,

sunt privite cu suficienţa ironiei “hazoase”. Avem nevoie de un îndelung exerciţiu de civilizaţie urbană ca să învăţăm arta reverenţei faţă de valorile consacrate. Iar pe hazosul meu coleg îl informez că după ce am avut şansa să stau în preajma doamnei Nora Iuga, mai ştiu ceva. Doamna Nora Iuga îşi scrie gândurile aşezată la o masă simplă, în faţa unei ferestre, doamna foloseşte şi acum o străveche maşină de scris. O legendă vie a Europei, iubită şi respectată în Germania, trăieşte auster, în tăcută şi discretă modestie, undeva, în România. Orice comentariu este de prisos. Naraţiunea mea continuă şi o aduce în discuţie pe Florica Bud ca personaj iniţiator al unui altfel de cenaclu. De când deţine conducerea cenaclului din Maramureş, Florica Bud a încurajat promovarea prozatorilor şi poeţilor maramuraşeni, cu respect şi devotament. A avut acum curajul să se propună şi pe sine ca autor beneficiar de prezentare publică a unui profil de scriitor. Un cristian a alcătuit documentarul despre Florica Bud şi l-a prezentat la Baia Mare. Din păcate documentarul prezentat a avut imagini şi secţiuni de prezentare needitate, iar efectul de imagine a fost benefic parţial. Textele literare care au consacrat-o pe Florica Bud ca prozatoare şi poetă  nu au fost valorificate, iar evaluările excelente ale criticii literare nu au fost puse în lumină adecvate. Toată această poveste o interpretez din perspectiva sensibilităţii mele. Nu am nicio jenă să-mi declam marja de subiectivitate. Florica Bud , în ciuda succeselor sale incontestabile, nu profesează aferarea de vedetă USR. Dorinţa ei cea mai profundă este aceea să fie apreciată şi citită în comunicatea care a generat-o. Maramureşul e aspru şi ca formator şi ca receptor valoric. De unde şi tracul artistului maramureşean confruntat cu spaţiul public. Florica Bud este un autor interesant, în aşteptarea segmentului de cititori fideli . Aşa cum am comentat în încercarea mea de a-i făuri un profil neconvenţional de scriitor, s-ar putea ca o cheie a succesului la public a autoarei Florica Bud, să fie modalitatea ingenioasă de a  evoca feminitatea. Florica Bud are o aplicare foarte specială în textele de proză. Personajele feminine trec alternativ de la inocenţă diafană la decrepitudine vegetativă. Cronologia în construcţia narativă este aleatorie, de unde şi stranietatea feminităţii . Revenind la prestaţia scriitoarei Florica Bud în faţa exigenţei băimărene, am reţinut din impresiile exprimate de participanţi , respectul faţă de ipostaza în care s-a aşezat deliberat. Florica Bud a avut un tact infinit, a lăsat cu generozitateca oaspeţii să se desfăşoare liber şi nestingherit, spre deliciul public. Ea şi-a asumat impecabil rolul de amfitrioană, prin discreţie şi consimţire elegantă la invitaţia neexprimată de Cristian,  anume ca Nora Iuga să fie Omul Zilei. Excelentă intuiţie a orizontului de aşteptare. Florica Bud este de felicitat pentru iniţiativa unui « altfel de cenaclu », iar exemplul  ei, este, de ce nu, demn de urmat.

Topice: Diverse | Comments Off on Maraton de poezie şi cinema literar

Comentarii închise.