Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PERVERSITĂŢI GUVERNAMENTALE. DIN LOVITURĂ-N LOVITURĂ, ŞONTÂC-ŞONTÂC SPRE VICTORIA FINALĂ

de Cezarina Adamescu | Mai 16, 2011

atitudini

-foileton-
De o bună bucată de vreme, românul nu se mai miră de nimic.
Mai vulerabil ca oricând, el nu mai simte durerea, a devenit imun. Imun chiar şi la viaţă. Apatic, buimăcit de loviturile, una după alta primite, cu trup şi suflet tumefiat, perplex, abulic, nu mai are puterea nici să strige la cei din jur după ajutor. Şi dacă ar striga, cine l-ar auzi? Şi dacă l-ar auzi, cine ar sări să-i dea o mână de ajutor, când şi cei care-l înconjoară sunt aidoma lui? Mişună buimăciţi care încotro, fără direcţie precisă precum oile capii. Mai precis se-nvârt în acelaşi cerc, fiindcă viermele din creier nu le dă pace. Demult şi-au pierdut direcţia. Trăiesc într-un univers al fricii, a incertitudinii, al absurdului. Şi toate acestea par fără sfârşit. Nu se mai întrezăreşte la cap de tunel, nici o luminiţă. Atenţie: aici se moare. Aici se moare pe capete. Nu mai e timp de drăgălăşenii, de „floricele pe câmpii/hai să le-adunăm copii”.
Pe de o parte, astrologii şi prezicătorii proclamă sus şi tare, că anul 2012 va însemna sfârşitul a toate.  Şi fel de fel de scenarii se iscă de aici. Pe de altă parte, luptele intestine din conducere, guvern, parlament, partide, care macină şi toacă zilnic precum morile, vântul. O lume a lui qui pro quo. Care pe care. Şi în această luptă absurdă pentru vârful piramidei sociale, nimeni nu mai cunoaşte nici mamă, nici tată, nici copil, luptă pe viaţă şi pe moarte, doar pentru sine. Adică pentru propriile ambiţii şi interese. Pentru orgoliul personal, pentru vanitatea împinsă până la demenţă.
Speranţa românului s-a transformat, la fel ca zâna zorilor, în muma pădurii. Ori în spaima ciorilor. Românul aşteaptă….ce mai aşteaptă? Nu mai aşteaptă nimic.
Şi, când nu mai ai nimic, eşti sătul de toate. Ţi se face lehamite.  Hrănit până acum doar cu „gogoşi” şi cu baloane de săpun, s-au ghiftuit deja. Popor de muribunzi, de agonici, cărora li s-a răpit, până şi posibilitatea de a visa. De a spera. De a iubi. De a trăi. De a se naşte din nou. De a trăi demn. De a învia.
N-am să întreb, unde e Dumnezeu şi de ce îngăduie toate aceste mârşăvii ale celor „mari şi tari” împotriva celor mici şi neajutoraţi. Nu am dreptul să pun în cârca lui Dumnzeu, mârşăvia oamenilor. Dumnezeu le-a făcut pe toate bine, aşa scrie în Geneză, omul a pervertit lucrurile, pervertindu-se mai întâi pe sine. Hitler a fost un dulce copil, ucigând sute de milioane de oameni, pe simplul considerent că nu făceau parte din aşa-zisa „rasă superioară”. Dar avea un ţel bine determinat: să propulseze Germania ca stăpână a lumii.
Pe timp de pace, într-o ţară (cândva frumoasă şi bogată) – un om, un singur om, se crede Dumnezeu şi se joacă, aşa cum se joacă singuri cu jucăriile lor, oligofrenii şi autiştii,  cu destinele românilor. Au lumea lor proprie şi nu-i atinge nimic din afară. Şi nu ştiu de ce îmi vine în minte, relatarea unui scriitor celebru, care spunea că, principala joacă atunci când era mic, fiindcă locuia în preajma unui cimitir, era să joace fotbal cu hârcile. Cele mai bune mingi care nici măcar nu se dezumflau. Şi nici nu puteau să riposteze. Cel mult, se sfărâmau, dar erau destule capete de mort în groapa comună. În fiecare zi schimbau „mingea”.
La fel se joacă şi preaiubiţii aleşi cu noi. Doar că noi suntem nişte mingi de cârpă, cusute şi răscusute fiindcă acolo unde coşi se rupe iar. Sau se crapă în altă parte. Nu-i nimic. Coşul istoriei este plin vârf cu „mingi umane”, încă vii! în care guvernanţii şutează. Ne aruncă peste gard, căci la dat cu piciorul nu-i întrece nimeni. Băieţi de maidan, jucători iscusiţi care te joacă-n picioare.
Nici măcar „Au!”  sau „Vai!” nu mai au puterea românii să strige. Oricum nu s-ar sinchisi nimeni.
Năpastele vin una după alta: foc, apă, boli, alunecări de pământ, avalanşe, furtuni, grindină, caniculă. Dar nici o năpastă nu se compară cu năpasta năpastelor: cu molima care ne macină sănătatea şi viaţa: conducerea actuală. Capul peştelui cel mare şi ale bancului de peştişori numit plancton care-l însoţeşte şi care-i serveşte drept mic dejun, prânz şi cină, orcăi, balenei ucigaşe. Destul să deschidă gura şi intră singuri în abdomenul uriaş, unde se găsesc mii de specii de peştişori care înoată acolo bezmetic. Şi se hrănesc  şi ei cu resturile îngurgitate şi regurgitate de la masa monstrului.
Un tânăr  om politic spunea dăunăzi, că preşedintele este cel mai mare accident istoric cunoscut vreodată. Amintirea odiosului, a dictatorului Ceauşescu şi a consoartei sale, s-au estompat demult în ceaţă. Cel puţin ei aveau ca ţel, bunăstarea materială a omului, condiţii decente de locuit şi un serviciu pe toată viaţa. Dar aceştia de acum, nu suportă termen de comparaţie. Lăcomia şi perversitatea lor au depăşit orice închipuire. Vampiri, canibali, ar fi uşoare termene de comparaţie. Sunt oarece similitudini pentru că tot cu sânge omenesc se hrănesc. „Bampir, asta care va să zică: suge sângele poporului” – spune în chip genial, nenea Iancu. Mai mult decât atât, se hrănesc şi cu stârvuri. Nu-i lasă pe bieţii condamnaţi nici măcar să putrezească în pace. Hitler, cel puţin îi ardea la crematoriu. Din motive de strictă igienă. Nu se hrănea cu ei la masa prezidenţială.
Scenarii sinistre sunt puse zilnic în scenă de către conducători, iar omul de rând e mereu cel care trebuie să moară. În bătălia fără victorie, fără învingători, doar cu învinşi. Victoria neînaripată. Şi mor,  în fel şi chip. Fie de foame, fie de boală, fie răpus de incertitudinea zilei de mâine. Viitorul odraslelor e cât se poate de sumbru. Ce-i aşteaptă? Ai bine să nu ne mai gândim. Spectrul foamei bântuie peste tot. Şanse? Niciuna. Născuţi pentru chin şi dezesperare.
Hotărârile conducătorilor ţin câteva zile. Ba e laie, ba e bălaie. Azi dăm o lege, mâine o abrogăm, că doar tot noi am promulgat-o. „Legea sunt eu!” – spunea un dictator devenit celebru. „Partidul sunt eu”. „Guvernul sunt eu”. România sunt eu”. Dumnezeu sunt eu” – auzi ca un ecou, glasul iubitului preşedinte care, privindu-se în oglindă, râde el însuşi de prostia celor care-l ascultă. Şi când un om se crede Dumnezeu, e jale cu J mare.  Azi dăm o ordonanţă (nu ştiu de ce mă oripilează cuvântul. Căci n-am văzut în ultimii 20 de ani o ordonanţă care să fie în favoarea omului, dimpotrivă. Poate că vine de la obedienţă, de la slugărnicie?) – mâine o desfiinţăm şi dăm alta mai rea, mai asupritoare. Să vă săturaţi, na! Nu vă convine aşa, lasă că am eu grijă să vă convină altminteri. Din cumpănă-n cumpănă, din rău în mai rău, şontâc-şontâc, ne târâm sub cizma (aş zice prusacă, dar nu e cazul) dictatorului care confundă ţara cu domeniul primit moştenire din  satul său de baştină.
„Ăsta ne mănâncă fripţi pe toţi!” – auzi pe câte o gospodină, care-şi stuche în sân şi face cruci mici şi rapide, când vine vorba de onor comandanţii supremi ai României de ieri, de azi şi de mâine. Genocid moral şi spiritual, aruncarea în deriziune a soartei României.
Dar unde sunt vremurile idilice de altădată, când aveam servici, casă, copii, pâine şi vin, lapt şi miere?  Nesiguranţa zilei de mâine s-a întronat singură – regină. Nu ştim dacă mâine nu ne dă afară de la muncă, dacă nu rămânem fără acoperiş, dacă banca nu ne confiscă totul pentru întârzirea plăţii debitelor, dacă nu rămânem fără pensii, că de! tezaurul ţării s-a topit demult în buzunarele celor puţini dar „aleşi”. Singurele noastre calităţi sunt următoarele: proşti, dar mulţi. De rezerva de cereale ce să mai vorbim. Ce rezervă? Acum se va împuţina de tot, fiindcă date fiind catastrofele naturale, am ajuns la fundul sacului. Nici dacă-l scuturăm bine nu mai curge, măcar de-un terci de mălai.
Şi iată că bat în poartă creditorii, cerând „fonciirea”, zeciuiala, datoria şi confiscând din ogradă, căruţa, calul, boii, oile, găinuşele, sau din odaia curată, lada de zestre a fetelor. Măcar icoanele să ni le lase şi busuiocul uscat  de sub ele. Ca singura avere.
Se-ntorc românaşii învinşi, dintr-un război care nu e al lor, mergând în cârje, orbi sau ciungi, către vetrele lor rămase în grija femeilor.
De câte ori o poate lua un om de la început într-o singură viaţă? Nu-i da, Doamne, omului cât poate duce…
Cu inimile cât un purice, românii aşteaptă să treacă ciuma, ca să-şi poată îngropa cum se cuvine morţii. Ei nu se plâng. Ei tac şi aşteaptă.
Până-ntr-o zi.
CEZARINA ADAMESCU

Topice: Diverse | Comments Off on PERVERSITĂŢI GUVERNAMENTALE. DIN LOVITURĂ-N LOVITURĂ, ŞONTÂC-ŞONTÂC SPRE VICTORIA FINALĂ

Comentarii închise.