Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Grigore Răzmeriţă (1896-1941) – preot martir

de Gheorghe Samoilă | Iunie 3, 2011

“Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi”
Evanghelia după Ioan 15:13

Iaşi, anul 1941, sfârşit de iunie, început de iulie – timp rămas în istorie şi în memoria colectivă sub numele de „Pogromul de la Iaşi”. Pentru români erau zile de război cu toate privaţiunile şi frustrările ce decurgeau din acestea. Situat în imediata vecinătate a frontului anti-sovietic, în Iaşi se găseau staţionate, pe lîngă trupele române şi cele ale Wehrmacht-ului. Se pregătea ofensiva eliberării Basarabiei şi mai apoi înaintarea spre Stalingrad, pentru înfrângerea duşmanului roşu, bolşevic. Aviaţia sovietică făcea dese incursiuni de recunoaştere dar şi de bombardament asupra trupelor şi cazărmilor de la Iaşi şi din împrejurimi, fără a cauza însă mari pierderi. În această vreme, în Iaşi se aud focuri de armă în centrul oraşului şi pe str. Lăpuşneanu. Rafale trase, se spunea, de către neidentificaţi, presupuşi simpatizanţi sovietici, asupra trupelor româneşti şi germane. (Erau un fel de „terorişti”, a la decembrie 1989, după cum scrie istoricul Alex. Mihai Stoenescu în cartea sa „Armata, mareşalul şi evreii”).Se răspândeşte prin oraş zvonul că bombardierele sovietice ar fi dirijate, de la sol de agenţi sovietici, comunişti evrei, care semnalizau luminos sau în alte moduri, inclusiv prin staţii radio. Pe fondul unui antisemitism cultivat sistematic şi cu succes cu decenii înainte la Iaşi, se găseşte imediat şi “vinovatul” care sabotează maşina de război, în populaţia evreiască. Pentru pedepsirea acelor evrei spioni comunişti se formează, la sfârşitul lui iunie 1941 grupuri de bătăuşi conduse de membrii legionari. Sunt alungaţi din propriile case oameni nevinovaţi, bătuţi, jefuiţi, omorâţi cu sânge rece. Autorităţile, împreună cu conducătorii trupelor germane ademenesc, cu diverse pretexte populaţia bărbătească evreiască în curtea Chesturii de poliţie. Aici, se deschide focul din diverse direcţii şi are loc un adevărat măcel. Bărbaţii rămaşi în viaţă, cîteva mii, sunt deportaţi. Îmbarcaţi în trenuri de marfă şi, pe o căldură de vară secetoasă, fără apă, unul lângă altul, ca sardelele într-o cutie, mai mult de jumătate din ei mor, asfixiaţi şi deshidrataţi. A fost o tragedie de neimaginat, o suferinţă enormă la care au fost supuşi oameni care nu aveau decât „vina” de a fi fost de altă credinţă. Şi totuşi, mulţi creştini ieşeni şi, spre cinstea lor şi preoţi ortodocşi au dat mărturii de onoare şi curaj credinţei lor, apărând pe aproapele nevinovat şi maltratat. Astfel, preotul de la Biserica „Sf. Gheorghe”- Lozonschi a adăpostit în biserică un grup de evrei hăituiţi pe străzi de bande de vagabonzi legionari. Părintele Paul Teodorescu de la Războieni care, la Târgu Frumos a scos dintr-o groapă comună, de sub o stivă cu cadavre ale evreilor sufocaţi şi însetaţi din „trenul morţii”, un tânăr care mai era încă în viaţă. Cel mai dramatic episod rămâne însă sacrificiul preotului Grigore Răzmeriţă (Resmeriţă) care, în drumul său de la sfânta biserică spre casă, seara, după vecernia la Sărbătoarea Sfinţilor „Petru şi Pavel”, pe strada Sărăriei din Iaşi s-a întâlnit cu un grup de oameni înspăimântaţi, fugăriţi de o bandă de bătăuşi („cetăţeni indignaţi”). Ca un adevărat părinte a întins larg braţele ocrotitoare asupra celor terorizaţi, sărind în ajutorul lor, încurajat fiind de autoritatea dată de calitatea şi ţinuta de preot al lui Hristos. Rezultatul? Urmăriţii evrei împreună cu apărătorul lor, preotul creştin ortodocs Grigore Resmeriţă au căzut morţi pe caldarâm, bătuţi şi seceraţi de gloanţe.
Părintele Grigore avea doar 45 de ani, o soţie şi doi copii şcolari. Era învăţător apreciat la o şcoală primară din cartierul Socola şi preot slujitor la biserica „Sf. Ilie”, filială atunci a bisericii Talpalari. Astăzi această biserică nu mai există. A fost dărâmată de comunişti, pe locul ei s-au construit blocurile de locuinţe din centrul Iaşului. În anul 1954, după ce s-a demolat biserica filială cu hramul “Sf. Ilie” de pe strada V. Alecsandri nr. 9, ctitorită în jurul anului 1620 de către vel-logofătul Ionaşcu Ghenghea, Biserica Talpalari a primit şi hramul “Sf. Ilie”. Am găsit, în revista Mitropoliei pe anul 1941, un necrolog publicat la moartea părintelui Resmeriţă. În vremea când cenzura de război era cât se poate de vigilentă şi severă, în rîndurile necrologului nu se face nici un fel de referire sau aluzie la cauzele reale ale morţii preotului, adică asasinat. Sper, cu ajutorul lui Dumnezeu să găsesc în arhive şi să public aici, mai multe date despre viaţa şi personalitatea părintelui Grigore Resmeriţă. Nu pot însă, să nu-mi aduc aminte acum, din nou de alţi oameni ai bisericii lui Hristos care şi-au dat viaţa pentru aproapele lor evreu, atunci în nebunia anilor 40, creştini care sunt astăzi onoraţi ca sfinţi şi martiri ai creştinătăţii.
Citeam mai zilele trecute pe Internet, pe un forum, o remarcă a unui tânăr care mi-a mers la inimă dar care m-a şi întristat, totodată. Iat-o: „Oare cum s’o simţi acum preotul ortodox Răzmeriţă ucis în timpul pogromului de la Iaşi, prins de legionari în timp ce salva evrei, văzând că sfinţi au ajuns cei de la celălalt capăt al bâtei? Înainte să răspundeţi mai intraţi, mai priviţi, mai intraţi puţin în pământ de ruşine!”
Preot Grigore Resmeriţă (1896-1941)

+ PREOTUL GRIGORE RESMERIŢĂ

În noaptea de 28 spre 29 iunie anul 1941 s-a stins din viaţă în împrejurări cu totul tragice şi neaşteptate, Preotul Gr. Resmeriţă, institutor în Iaşi şi preot deservent al bisericii Sfântul Ilie. Vestea morţii lui în acea noapte de groază şi infern pentru toată creştinătatea din oraşul Iaşi, ne-a umplut sufletete de durere, dată fiind bunătatea lui ca om în societate şi vrednicia sa ca slujitor al bisericii şi al şcoalei.
Născut la 27 mai 1896 în satul Humuleşti din judeţul Neamţ, a urmat şcoala primară din suburbia Ţutuieni Târgul-Neamţ. Azi satul Humuleşti nu mai este o comună aparte ci a fost adăugat oraşului Târgul-Neamţ de care se desparte numai prin apa Ozanei. I-a fost deci dat, ca în copilăria lui să colinde aceleaşi drumuri şi meleaguri pe care le-a colindat şi marele nostru povestitor Ion Creangă. După ce a terminat şcoala primară, a fost adus la Iaşi, unde cu toată greutatea exemenelor de atunci a intrat în Seminarul „Veniamin Costache”.
Aici pe lângă o purtare exemplară, şi-a disputat în toţi anii locul I şi al II-lea din clasă. Martori sunt pentru aceasta vrednicii lui colegi de şcoală cari ca şi el fac astăzi cinste oraşului Iaşi: Dimitrie Gafiţeanu profesor şi directorul Seminarului pedagogic, Dimitrie Ciolan protoiereul jud. Iaşi, Ştefan Gheorghiu parohul bisericii „40 de Sfinţi”, Constantineanu şi Şuster asistenţi la Universitatea ieşeană.
Credincios drumului pe care a pornit, tânărul Resmeriţă, absolvent cu laude al Seminarului „Veniamin” s-a făcut preot la 22 aprilie 1919, în parohia Mărgineni jud. Neamţ; iar de la 1 mai 1920 s-a transferat la parohia Ghindăuani, satul de naştere al filosofului V. Conta. În anul 1923 s-a transferat din nou la parohia Răuceşti de Sus, jud. Neamţ, unde a stat 15 ani desfăşurând o muncă destul de rodnică. Credincioşii din Răuceşti nu vor uita niciodată că numai datorită bunătăţii, cuminţeniei şi vredniciei lui, au scăpat de buruiana otrăvitoare a stilismului, care într-o vreme năpădise aproape toate satele din împrejurimi. Acolo şi-a arătat el adevarata lui vrednicie de preot al ortodoxiei. Acolo a împodobit el biserica satului cu cea mai frumoasă pictură şi tot acolo prin munca lui ordonată de zi şi de noapte a cimentat în aşa fel zidirea spirituală a enoriaşilor săi, încât nici „porţile iadului” să nu o poată dărâma. El devenise într-o vreme, cînd satele clocoteau de nebunia stilistă, un fel de duhovnic şi conducător al regiunii. Ceilalţi preoţi se sfătuiau cu el şi îl chemau în ajutor pentru ca să-şi poată salva şi ei credincioşii de la pieire.
Din anul 1922 a luat şi diploma de învăţător şi de atunci a purtat cu cinste aceste două apostolate: al bisericii şi al şcoalei până în ziua morţii sale.
În anul 1938 pe data de 1 septembrie, preotul Grigore Resmeriţă se transferă ca institutor în oraşul Iaşi la şcoala primară Nr.11 Socola, iar ca preot la biserica Sf. Ilie. Şi aici, preotul Resmeriţă nu s-a desminţit. Acelaşi om înţelept, acelaşi spirit împăciuitor şi disctret se strecoară pe străzile Iaşului cu multă grijă şi cu toată bunăcuviinţa să nu deranjeze pe cineva. A lăsat aici în Iaşi amintire plăcută între colegii săi de la şcoala primară; iar printre credincioşii din Iaşi şi din toate celelalte trei parohii de ţară pe care le-a păstorit, a lăsat amintirea unui adevărat preot ortodox. Printre preoţii din eparhia Moldovei şi mai ales printre preoţii din judeţul Neamţ unde a păstorit aproape 20 de ani, el lasă numai regrete. Un camarad bun şi un coleg sincer şi devotat ca el se întâlneşte destul de rar în viaţă.
El lasă în urma lui o soţie şi doi copii de şcoală destul de fragezi încă. Le lasă un nume bun şi o casă în Iaşi, clădită din strădania lui, pe care ei vor fi obligaţi să le păstreze ca un scump patrimoniu.
Diacon Ilie Gheorghiţă
(Necrolog apărut în revista „Mitropolia Moldovei”, An. XVII, nr. 9-11, sept-nov 1941 p. 526-528)

Note:
Referat – Rebeliunea din 29 iunie 1941 de la Iaşi. Cum a avut loc masacrarea evreilor ieşeni.”; semnătura referatului este ilizibilă. În: Documents concerning the fate of Romanian Jewry during the Holocaust, Selected and edited by Jean Ancel, vol. VI, New-York, 1985-1986, doc. 3 p. 41
Petculescu, Constantin, Atitudini antifasciste în opinia publică din România 1933-1944 În: Anale de istorie, An. XXXV, nr. 3, 1989 p.117
Dinu C. Giurescu, Evreii din România în anii 1940-1941 În: Istoria Românilor, vol. IX, Ed Enciclopedica , Buc., 2008 p.396-398
A. Kareţki, M. Covaci, Zile însîngerate la Iaşi 1941, Ed. Politică, Buc., 1978 p. 98
Brînduşa Costache,…, Problema evreiască în Romania modernă. Atitudinea BOR În: Tabor, nr.5, aug 2010
Leon Eşanu, Aspecte din desfăşurarea pogromului de la Iaşi În: Studia et Acta Istoriae Judaeorum Romaniae, vol. VII, Hasefer, 2002 p. 255-256
Dumitru, Stan, Razboi blestemat, Ed. “Cetatea Doamnei”, P. Neamt, 2009 foto la p 365
Radu Ioanid, Holocaustul în România: distrugerea evreilor şi romilor sub regimul Antonescu 1940-1944, Ed. Hasefer, Buc., 2006 p. 122-123 p Teodorescu , p. 114
Stoenescu, Alex Mihai, Armata, mareşalul şi evreii, Ediţia a 2-a, rev. şi adăugită, Ed. Rao, Buc., 2010

Topice: Studii | 1 Comentariu »

Un răspuns to “Grigore Răzmeriţă (1896-1941) – preot martir”

  1. zilberman joseph spune:
    11 Iunie 2011 la 17:03

    un adevarat erou sa sacrificat pentru persoane necunoscute . a salvat onoarea poporului roman!!!