Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CULTURA LUMII ŞI LUMEA CULTURII

de Cezarina Adamescu | August 24, 2011

NICOLAE BĂCIUŢ, “O istorie a literaturii române în interviuri”, vol. I,   Editura SEMĂNĂTORUL, Online, 2010

     -partea a doua-

 Străduinţa cărturarului Nicolae Băciuţ de a alcătui sui-generis, din bucăţele de sticlă colorată şi ingenios îmbinate,  o frescă-vitraliu a literaturii române contemporane, cu străfulgerări reflexive în opera clasicilor noştri, este mai mult decât lăudabilă. Este o performanţă foarte rar de atins pentru că implică un travaliu de zeci de ani, o capacitate de sinteză remarcabilă în ordonarea materialului şi, nu în ultimul rand, fler, intuiţie, har.
Criteriul de bază în selecţie este valoarea şi notorietatea unui autor şi nu cumetrismele, nepotismele ori cercul de prieteni. Din acest punct de vedere, ca şi din altele, desigur, Nicolae Băciuţ nu face rabat de la calitate şi de la propria conştiinţă. Nu trebuie scăpate din vedere, în acest sens, jertfele şi dăruirea totală unei vocaţii certe pe care autorul le-a pus în slujba oamenilor.  Trebuie evidenţiată, desigur, imensa bibliografie parcursă, practic, întreaga operă a tuturor celor intervievaţi,  articole din publicistica vremii precum şi reactualizarea informaţiilor până în zilele noastre. Ori, un asemenea efort trebuie în mod deosebit  evidenţiat. Cultura românească îi datorează acestui neobosit cărturar, multe restituiri şi scoatere dintr-un anonimat nedrept a unor nume prestigioase, care au fost silite să trăiască în umbră, pe criterii politice, etnice ori de altă natură. Cu o cuviinţă şi o perseverenţă demne de un adevărat român, autorul i-a repus în lumina meritată. De asemenea, a avut în vedere şi pe cei care s-au impus prin opera lor, în conştiinţa publică.
S-ar cuveni, cred câteva repere bio-bibliografice ale autorului, pentru că CV-ul acestui scriitor este cu adevărat impresionant.
“Şi-a început activitatea publicistică în timpul studenţiei la revista Echinox, Cluj-Napoca, unde a fost redactor, apoi secretar de redacţie, între 1978-1982”. Redactor cultural, secretar de redacţie,  redactor şef ori director la mai multe reviste de cultură, Nicolae Băciuţ şi-a închinat întreaga viaţă acestei modalităţi de comunicare cu oamenii, cu impact imediat asupra cititorilor.
Doctorand în litere, din 2000, la Universitatea “Babeş-Bolyai”, din Cluj-Napoca, cu o teză despre Caragiale şi Ibsen.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, din 1990. Numeroase colaborări la revistele Echinox, Vatra, Steaua, Tribuna, Astra, Convorbiri literare, Luceafărul, SLAST, Flacăra, Amfiteatru, Transilvania, Dialog, Opinia studenţească, Napoca Universitară, Mişcarea literară, Poesis, What’s Going On Here, The New Farmm, Emmaus, SUA, Poezjia, Katowice, Polonia, Fjala, Flaka e vallazarimet,  Iugoslavia, Ungaria ş.a., la Radiodifuziunea Română, studiourile Cluj, Târgu-Mureş, Bucureşti, şi la Televiziunea Română, programele I, II, TVR Cultural, TVR Internaţional.
Inclus cu generozitate în numeroase antologii de poezie  şi fondator al Cenaclului „Virtus Romana Rediviva” Bistriţa, 1975,  a iniţiat în 1979, în revista Echinox, ancheta “Dreptul la timp”, adevărat manifest despre generaţia ’80, continuată în revista Vatra în 1984, până la suspendarea ei, în 1985, de către cenzură, a fondat cenaclul “Hyperion”, Târgu-Mureş, 1983, devenit din 1984 “Romulus Guga”, iniţiator al Concursului de Poezie “Romulus Guga”, Târgu-Mureş, 1985, cu ediţii anuale, fondator al revistei lunare Alpha, Târgu-Mureş, apărută în 12 numere în 1990, şi multe altele.
A debutat cu publicistică în ziarul bistriţean Ecoul, şi cu poezie în revista Liceului “Liviu Rebreanu” din Bistriţa, Zări senine, în 1975, făcând parte dintr-un grup de poeţi tineri, între care Domniţa Petri şi Cleopatra Lorinţiu, membri ai cenaclului liceului.
După mai multe prezenţe în volume colective, a debutat în volum în 1986, la Editura Dacia, cu Muzeul de iarnă, versuri.
A publicat volumele Memoria zăpezii, poeme, Editura Cartea Românească, 1989, Jocuri încrucişate, versuri pentru copii, Casa de Editură “Alpha”, Nostalgii interzise, versuri, Editura Columna, Târgu-Mureş, 1991, America, partea nevăzută a lunii, jurnal de călătorie, Editura Tipomur, Târgu-Mureş, 1994, Anotimpul probabil, interviuri, Editura Tipomur, 1995, Casa cu idoli, versuri, Editura Tipomur, 1996, A doua Americă, jurnal, Editura Tipomur, 1996, Şi aşa mai departe, publicistică, Editura Arhipelag, 1997, Curs şi recurs, interviuri, Editura Tipomur, 1997, Oglinzi paralele, interviuri, Editura Ambasador, 1997, Lina lumina, versuri pentru copii, Editura Tipomur, 1999, Babel după Babel, interviuri, Editura Tipomur, 2000, Manualul de ceară, versuri, editura Academos, 2001, Aproape departe, interviuri, Editura Tipomur, 2001, Poduri de umbră – Hidak az arnyekok felett, versuri, ediţie bilingvă română – maghiară, traducător Toth Istvan, Editura Tipomur, 2001, N. Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Dacia, 2001, Ceasul de flori, antologie de poezie târgumureşeană, Editura Tipomur, 2001, Solstiţiu la Echinox, versuri, Editura Tipomur, 2002, Zona liberă, interviuri, publicistică, Editura Tipomur, 2003, Alb pe alb, versuri, Editura Tipomur, 2003, Îmblânzitorul de timp, antologie de poezie mureşeană, Editura Tipomur, 2003, Muntele Athos din Muntele Athos, jurnal, Editura Tipomur, 2004, De la San Francisco la Muntele Athos, Editura Reîntregirea, 2004, O istorie a literaturii române contemporane în interviuri, vol. I, II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2005.
A editat la Editura Tipomur aproape 400 de titluri din 1991 încoace, a scris zeci de prefeţe, postfeţe.
A realizat aproape 3000 de reportaje TV.
A beneficiat de referinţe critice în mai toate revistele de profil dar şi în unele volume de autor. Este inclus în  Dicţionar general al literaturii române, vol. I, A-B, Editura Univers Enciclopedic, 2004, pp. 404 -405, Dicţionar Echinox, coordonator Horea Poenar, 2005.
A  participat la lucrările Congresului Academiei Româno-Americane de Arte şi Ştiinţe, la Reno, Nevada, SUA, în 1995, şi Liege, Belgia, 1998.
A călătorit în SUA, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Austria, Belgia, Olanda, Grecia, Slovenia, Serbia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova, de mai multe ori. Lista premiilor şi diplomelor de excelenţă precum şi a titlului de cetăţean de onoare este copleşitoare. Anul acesta a editat Antologia de poezie „Boemia”, apărută la Târgu Mureş. Aceste date biografice pot contura un profil de scriitor şi publicist sârguincios şi de o probitate morală rar întâlnită. În prezent Nicolae Băciuţ este redactor şef la revista „Vatra Veche”, cu apariţie online şi pe hârtie şi preşedinte al Clubului Internaţional de Poezie Boemia.
Revenind la interviurile subsumate în această „Istorie…”  afirm că ele sunt adevărate exerciţii de virtuozitate, atât pentru intervievat cât şi pentru interviator. Afirmaţiile celor mai mulţi sunt emblematice pentru spiritualitatea românească şi chiar universală.
 Una din aceste personalităţi este Mihai Cimpoi, critic, istoric literar şi filozof al culturii al cărui nume s-a impus în Moldova şi România, în special prin  „O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia”, apărută în 1997.
„Mihai Cimpoi, este membru de onoare al Academiei Române, din 1991, şi membru titular al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, din 1992, este şi membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor (PEN), fiind totodată şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Moldova”.
Domnia sa explică interlocutorului ce înseamnă Uniunea Scriitorilor din Basarabia, al cărei preşdinte este: „o prestigioasă instituţie de cultură, o cetate a culturii româneşti de aici, din Basarabia. Deci, suntem o instituţie de cultură luptătoare. Noi suntem capul tuturor „relelor”. De aici a început mişcarea pentru limba română, pentru simbolurile naţionale”.
Despre condiţia scriitorului din Basarabia, Mihai Cimpoi declară:
„- Condiţia scriitorului în Basarabia presupune şi a fi om de litere şi cetăţean, om al cetăţii. Deci, omul de litere trebuie să fie mereu implicat în lupta pentru păstrarea fiinţei naţionale, pentru revenirea la matca firească a culturii româneşti, pentru păstrarea limbii române”.
Calitatea de preşedinte al acestei prestigioase Uniuni de cultură înseamnă o „responsabilitate şi, în primul rând, cred eu, o vocaţie, în sensul că preşedintele U.S. trebuie să unească sub semnul cauzei naţionale scriitori de diferite convingeri politice, trebuie să-i aducă sub acelaşi semn al unităţii spaţiului cultural românesc”.
În ceea ce priveşte relaţia dintre literatură şi politică în Basarabia, el spune că „- E o relaţie de identitate, desigur; chiar dacă scriitorul de aici nu se vrea angajat în politică el este angajat în politic, ca fenomen. Deci, societatea noastră e politizată, e politizată nu numai în sensul românesc al cuvântului ci şi în sensul naţional”.
Referitor la procesul de integrare a culturii din Basarabia în cultura română, Mihai Cimpoi precizează:
„- Este un proces ireversibil şi organic de integrare basarabeană în context general românesc, prin carte, deci prin biblioteci, prin donaţii de carte, prin acţiuni culturale comune”.
Următorul intervievat este Al. Cistelecan care este de părere că, din perspectiva stării actuale a presei literare, există o criză a revistelor de cultură:
„O revistă de cultură, după părerea mea, dar cred că nu sunt foarte original, nu răspunde doar de momentul actual al unei culturi, al unei literaturi. Ea răspunde şi de perspectiva acesteia. Prin urmare, o revistă de cultură e un organ care îşi face un program de perspectivă. Dacă nu are siguranţa că îşi poate susţine acest program de perspectivă şi trăieşte doar cu certitudinea zilei de azi, a clipei, atunci, desigur, bătaia ei de viitor va fi mult mai mică, mult mai riscantă, fără nici o siguranţă. Deci, din acest punct de vedere, există o criză”.
 Aceasta atrage după sine şi o criză a cititorului.
„De fapt, nu e o criză a cititorului, pentru că nu lipsesc cititorii de reviste literare, ci e o criză a difuzării”.
La întrebarea în ce ar putea consta salvarea unor publicaţii culturale ajunse la limita supravieţuirii şi din cauza tirajelor simbolice, confidenţiale, Al. Cistelecan dă următorul răspuns:
„Avem două culturi, ca să spun aşa: o cultură de consum, o cultură care trăieşte din spectacol şi care va merge pe mari tiraje şi care, probabil, va încerca să se susţină din aceste tiraje şi din publicitatea pe care o atrage o astfel de cultură care se consumă rapid. Şi vom avea, avem deja, cealaltă linie culturală, aş îndrăzni să spun, care va fi întotdeauna una mai elitară, şi pentru care nu e neapărat nevoie să existe cititori de masă. Eu aş da un exemplu – îl iau din Vladimir Streinu, care şi el, când l-a descoperit, a fost uluit. Semănătorul a fost o revistă care a avut 300 de exemplare tiraj. Deci, nu cred că pentru aceste reviste de direcţie, pentru aceste reviste exigente, care pun problemele culturale într-un mod mai profund, mai responsabil, e nevoie de un tiraj de masă, ca ele să se susţină din tiraj. Nu vreau să se creadă că am o nostalgie a vechiului regim, care susţinea cât susţinea revistele culturale, dar eu cred că e o obligaţie a statului să nu se transforme într-un stat anticultural”.
În tot interviul, criticul Al. Cistelecan  susţine ideea găsirii unor soluţii eficiente pentru revigorarea sistemului de  stimulare a colaboratorilor şi redactorilor. Şi în sfârşit, Nicolae Băciuţ punctează interviul cu următoarele repere: „- Localismul creator şi elanurile unor patriotisme locale au dus la apariţia a numeroase publicaţii de cultură aproape în toate localităţile mari din ţară, chiar şi în unele sate (!), multe însă, din păcate, dincolo de bunele intenţii, promovează şi susţin nonvalori, mediocrităţi, aducând mai degrabă deservicii ideii de cultură. Te sperie această avalanşă, agresivă adesea, ca orice fenomen întreţinut de mediocritate, în demersul Vetrei de a oferi teren de manifestare doar valorilor autentice?
– Nu, nu mă sperie deloc. Eu cred că e chiar o operaţie sanitară faptul că au apărut. De când au apărut, eu cred că revistele mai exigente sunt scutite de asaltul tuturor grafomanilor, asalt la care erau supuse, volens-nolens, înainte vreme, nu? Sunt nivele diferite de cultură. Sunt nivele diferite, fiecare nivel găsindu-şi revista lui. Deci, eu cred că au făcut foarte bine că au apărut, astfel efervescenţa locală şi care nu bate dincolo de graniţa unui judeţ, ca interes, ca valoare, are unde să se manifeste, lumea este mulţumită, toată lumea are sentimentul că participă la cultură. E foarte bine”.
 Poeta Mariana Codruţ este de părere că: „Toţi creatorii aspiră la totalitate”. Ea spune, referitor la evitarea locului comun în poezie şi cultivarea originalităţii, a unei cărări proprii: „Cred că a fi original înseamnă a fi autentic. Nu se mai poate inova în poezie? În schimb, putem aspira („asumându-ne“ locul comun precum Sisif absurdul) la autenticitate. Ea nu e niciodată prăfuită şi plicticoasă…
Probabil toţi poeţii se cred „originali“, altfel nu văd raţiunea pentru care ar scrie”.
În privinţa cultivării erosului în lirica aşa-zis feminină, Mariana Codruţ remarcă: „Cred că eul profund al creatorului nu are sex şi numai o insuficientă transfigurare face posibilă apariţia acelor trăsături care au dus la împărţirea artei în… masculină şi feminină. Şi, din păcate, multe poete (nu mă refer la valorile autentice, de primă mărime) au transformat şi transformă poezia într-un jurnal intim, care abundă în sensiblerii, în transcripţii dulcege ale trăirilor, compromiţând astfel sintagma.”
Poeta semnalează existenţa unei şcoli ieşene de poezie.
Daniel Corbu – face o declaraţie cel puţin şocantă : „Eu cred în poezie ca într-un blestem”. Desigur în sens peiorativ.
 Îmi aduc aminte acum de o scriere proprie care purta titlul “Scorpia care mă îmblânzeşte” – un mănunchi de reflecţii poetice, “scorpia” fiind, bineînţeles, Poezia.
Un autor cu o activitate poetică prodigioasă, autor al mai multor cărţi de versuri şi iniţiatorul unor festivaluri de poezie şi al Academiei de Poezie din Vânătorii de Neamţ, spune interlocutorului său: “eu cred în poezie nu ca într-o profesiune, ci ca într-un blestem şi poetul trebuie să săvârşească lucrul pentru care este blestemat şi destinat.
Eu cred chiar în poetul orfic, pentru că poezia este sfâşiere, este exorcism. Actul scrierii e un act extraordinar de complex şi care implică nu doar forţele proprii ale poetului, dar parcă şi forţe din afară”.
Într-un timp în care conceptul de generaţie avea o mare încărcătură, era o formă de protest, un refugiu dar şi un sprijin  Daniel Corbu a susţinut acest fenomen literar extraordinar şi pe reprezntanţii lui de vârf, dar acum spune: “După atâţia ani, eu cred că a venit timpul patriarhilor. Am început să ne numărăm anii spre cincizeci. Acum generaţia nu mai înseamnă mare lucru şi fiecare îşi creează în singurătate poetica lui, poemele, care îl fericesc sau nu-l fericesc”. Iar în privinţa producţiilor acestor reprezentanţi, Daniel Corbu declară: „Eu cred că poezia care rezistă din această generaţie este poezia care are caracteristicele generaţiei – livrescul, textualismul, dar care nu e lipsită de metafizic. Eu aici aş vorbi de latura moldavă a generaţiei ’80, care a impus şi care a rămas în metafizicul de care vorbeam, şi de câţiva poeţi ardeleni, cum ar fi Ion Mureşan, care nu s-a dezis de metafizic”.
Daniel Corbu este un adept al cultului prieteniei literare şi evocă marile prietenii spirituale:
„Vorbesc despre celebra prietenie Creangă-Eminescu, de perioada absolut romantică a Junimii, de spiritele alese de acolo şi de faptul că în acea perioadă, orice spirit de valoare, orice spirit înalt ar fi trecut prin Iaşi era reţinut de junimişti, de atmosfera acelui cenaclu, care a dat practic pe toţi clasicii literaturii noastre. Nu se poate să nu vorbesc aproape zilnic despre literatură şi prietenie”.
Ca un adevărat cavaler, Daniel Corbu şi-a propus să apere Poezia pe baricade: „.Poezia va rămâne, va muri odată cu ultimul om, ca să spun iarăşi un lucru comun. Totdeauna va fi nevoie de visare, de magie, de pătrunderea misterului cu ajutorul imaginaţiei şi totdeauna poezia va fi prezentă. Această schimbare a modului de comunicare schimbă şi fiziologia poeziei de astăzi. În ceea ce mă priveşte, rămân la magie, la mister, la şamanismul dintâi, pentru că nu accept nici limbajul tehnic al ei, impurităţile ei. Adică, într-un fel, aşa cum în Principu poetic o declara Alan Edgar Poe, preluat apoi de Baudelaire şi Mallarmé, cred în poezia pură, care îţi oferă lumea şi emoţia ideală. (…)Cât despre poezia viitorului, cum am intuit că vrei să mă întrebi, eu cred că vor mai fi cam două generaţii de căutări, de experiment şi cred că ea se va întoarce la starea primară, aceea de mir, de cântec”. Interviul a apărut în 2002.
Criticul şi istoricul literar Anton Cosma îşi face o sumară  schiţă de autoportret. Specializat pe critica prozei, Anton Cosma afirmă: „Cred că momentul actual este, în critică, al trecerii de la critica „inteligentă“, spirituală şi subiectivă, apărută ca reacţie firească la critica dogmatică din perioada anterioară, spre o critică obiectivă, aplicată asupra realităţii literaturii şi culturii noastre de azi, asumându-şi răspunderea pentru devenirea acestei literaturi şi culturi. A împrumuta şi aplica pe textele literaturii române idei produse de alţii pe baza altor literaturi poate fi un exerciţiu util şi el a dat deja unele rezultate interesante. A ne mărgini însă la aceasta mi se pare numai o situaţie de furt al propriei căciuli. Cred că trebuie să urmăm exemplul marilor interbelici Lovinescu, Călinescu etc., şi să citim în primul rând propria noastră literatură. Criticul literar român este, vrând nevrând, în primul rând un specialist în literatura română, care caută în această literatură principiile ei interioare de dezvoltare. Singura şansă de a evita dogmatizările este aceea a reînnoirii permanente a contactului cu realitatea literară concretă. Specializarea devine astfel, în condiţiile de azi, şi o chestiune de onestitate profesională”.
                   În toate convorbirile sale cu invitaţii, Nicolae Băciuţ este atent la nuanţe, la simboluri şi semnificaţii, el nu „aruncă” frazele gratuit ci le construieşte cu mult discernământ, sperând să construiască din ele un concept, o idee, o profesiune de credinţă, cu adâncă încărcătură existenţială şi ideatică. Este ceea ce le impune în chip involuntar şi intervievaţilor, fără constrângeri şi limite, ci doar prin  liniile de forţă ale mesajului său pacific şi născător de pepite aurifere în pământul reavăn al sufletului românesc. El nu ţine însă cont în selecţia sa,  de canonul românesc sau universal care-i impune pe autori şi care poate fi, aşa cum s-a dovedit, înşelător, ci lasă intuiţia să lucreze. Iar ceea ce rezultă e fructul  bogat în sămânţă, al valorii culturii care ne reprezintă neamul.
 Aflăm lucruri interesante despre condiţia istoricului literar în condiţiile actuale: „Actualitatea literară“ însă mai înseamnă şi altceva: pulsul interior al mişcării literaturii, mecanismele ascunse ale producerii şi impunerii valorilor autentice, tendinţele şi căutările încă insuficient conştientizate. Trăind în această actualitate, „marginalizarea“ ta din cealaltă devine secundară, compensaţiile nu lipsesc, deşi au, fireşte, altă natură decât dincolo. Căci critica şi istoria literară sunt o formă de literatură şi istoricul literar e şi el scriitor, cu condiţia să-şi asume ideile, nu doar să le servească, şi mai ales cu condiţia să producă idei. Iar aceasta o poate numai atunci când se dedică adevărului, când scopul scrisului său nu e autodefularea sau autoadmiraţia narcisistă (chiar dacă şi acestea sunt, uneori, adevăruri!). În această ordine de idei, vorbind despre condiţia istoricului şi criticului literar, n-aş face o departajare prea netă între aceste două ipostaze, care sunt complementare. Fără perspectiva şi fundamentul oferite de istorie, critica literară se autolimitează la foiletonistică. Iar istoria nu este doar trecutul, ci şi prezentul. Trăim nu numai în clipă ci şi în istorie, făurim, cu fiecare gest pe care-l facem, tradiţie şi istorie: a ne preface că nu ştim toate acestea e inutil şi pernicios”.
Dar mai aflăm şi alte date importante despre proza românească: „- În ultimii 15 ani au apărut la noi peste 1600 de romane semnate de circa 700 de autori. Este, la unitatea de timp, cea mai mare densitate atinsă vreodată de proza românească, mai ales dacă adăugăm aici încă vreo mie de volume de proză scurtă, care se află şi ea într-un puternic avânt în ultimii ani. E un material enorm de variat, care incită la cercetare, descriere şi clasificare, la generalizări despre epoca actuală a literaturii noastre. (…) Un lucru mi se pare neîndoielnic: nici o formă nouă nu e în sine un succes sau un eşec, ci doar o şansă. Care devine realitate numai în măsura în care aparţine unei substanţe umane autentice şi nu gratuităţii pure”.
Aceste „marginalii” se constituie într-un semnal pozitiv, o atenţionare, o luminiţă, fără a avea nici o clipă pretenţia de a dezbate marile teme pe care le proclamă „Istoria…”  lui Nicolae Băciuţ. Şi pentru că nu mi se pare drept să mă înfrupt singură din bunătăţi, chem la Masa Cuvântului pe iubitorii de literatură, la aceste Colocvii de Taină cu oameni care, fără îndoială, au ceva esenţial de spus.
Traian T. Coşovei un alt notoriu reprezentant al generaţiei  optzeciste spune: „- În 1979, cred, cartea mea anunţa un nou val de poezie. Pregătit în revistele şi cenaclurile studenţeşti, în întreaga atmosferă „universitară“ a acelor ani. Fără să-mi caut cu tot dinadinsul acum, prematur şi labil, locul, vreau să cred că ceea ce scriu acum confirmă poziţia pe care, critica mi-a acordat-o la începutul deceniului nouă. Intervalul de timp e prea scurt pentru bilanţuri. Mai important mi se pare faptul că debuturile care au urmat au îndreptăţit presupunerea existenţei unui nou punct de vedere asupra poeziei. În ce mă priveşte, consider că e mai importantă o manifestare constantă decât apariţiile de vârf, meteorice, ca-n sport”.
Foarte nuanţat se exprimă Traian T.Coşovei la întrebarea jurnalistului ce a pierdut şi ce a câştigat de la debut şi până în prezent: „Aş răstălmăci un vers al tău (din Muzeul de iarnă), spunând că „unde începe poezia, începe şi singurătatea“. Şi dacă tu te refereai la imposibilitatea de a crea egoist, pentru tine însuţi, eu adaug că actul creaţiei (mai ales actul critic ce însoţeşte creaţia) are nevoie de singurătatea lui Robinson şi de spaima conştiinţei unui cititor, a unui public, ca de urma sălbaticului Vineri întipărită în nisipul solitudinii”.
Interviul este publicat în „Vatra” în 1986.
O altă convorbire este cu poeta şi actriţa Ioana Crăciunescu, o adevărată confesiune literară făcută cu multă smerenie în perioada când actriţa se afla într-o răscruce existenţială.
După ce vorbeşte despre teatru şi film, actriţa mărturiseşte privitor la prieteniile literare: „Din punctul meu de vedere, eu consider că am prieteni. Nu ştiu dacă eu sunt numărată printre prietenii lor. Eu cred că număr foarte mulţi prieteni în lumea literară. Sunt prieteni pe care-i număr uneori singură, în camera mea, şi faptul că le ştiu numele de aproape îmi salvează căderile. Mai cred, de asemenea, că existenţa acestei lumi şi faptul că poţi să te vezi cu oamenii pe care îi admiri sau a căror cărţi te-au tulburat, faptul că vezi, că ei chiar există, sunt contemporani cu tine, îţi ridică o ştachetă de valori personale, te face să fii mai atent cu ceea ce faci. Cred într-o formă morală a prieteniei”.
Scriitorul şi jurnalistul Ion Cristoiu – face o afirmaţie tranşantă:           
„Se pare că scriitorul român rezistă cu greu să nu fie în fiecare zi în centrul atenţiei”.  Ceea ce este foarte adevărat. La data interviului, cu toate că era o prezenţă simţită a fenomenului literar românesc, Ion Cristoiu nu publicase încă nici o carte în schimb, susţinea o rubrică pentru tineri la “Suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului” (SLAST).
Ion Cristoiu expune pe larg  părerea sa despre polemicile literare, transformate uneori în răfuieli personale şi atac la persoană, de către scriitori. De asemenea, gazetarul se exprimă net împotriva etichetărilor ideologice sau morale ale unui scriitor: cosmopolitism, elitism, estetism, onirism ş.a. Singurul care poate face distincţia dintre o polemică de idei şi o răfuială între doi scriitori, este doar cititorul, spune Ion Cristoiu.
Jurnalistul îşi expune proiectul unei ample lucrări care are ca subiect: „Propuneri pentru o posibilă istorie a literaturii române contemporane”, una din ipostazele care îi defineşte identitatea de istoric şi critic literar, propunere iscată dintr-o preocupare pentru raportul politică-literatură, istorie-literatură.
„Contactul permanent cu literatura clasică îţi dă nu numai acel gust, dar şi acea siguranţă, acea lipsă de complexe pe care trebuie să o aibă un critic în faţa operei literare” – mai spune Ion Cristoiu – şi aici îl citează pe Călinescu, criticul cu o conştiinţă exemplară care „nu venea în genunchi în faţa unei opere literare precum „Răscoala”, ci o privea, cel puţin de la egal la egal”.
Dan Culcer susţine la rândul său că: „Gestul criticului este mai degrabă unul de civilitate”.
O încercare a lui Nicolae Băciuţ de a-l portretiza după o scurtă vizită, se prezintă în felul următor: „Încerc: primele impresii ( şi cele mai durabile) sobru, cumpătat. O memorie impresionantă. O inteligenţă sclipitoare. Jovialitate. Un umor rece. Tăios. Amintirea unei imposturi sau a unui impostor îi face verbul acid. E plin de nerv, energie, de o francheţe nedisimulată. E… şi rând pe rând revăd într-o derulare fulgerătoare întreaga convorbire.
Şi totuşi, cine e Dan Culcer?”

Dan Culcer expune atributele unui critic advărat şi în ce măsură critica este un „instrument de lucru” pentru „cititorul cel de toate zilele”:
„Critica nu poate fi „instrument de lucru“ pentru „cititorul de toate zilele“ din bunul motiv că nu există cititor de toate zilele ci doar un cititor în zilele libere, când, după ce a folosit instrumentul de lucru pentru folosirea căruia este plătit de antreprenor, cititorul virtual devine cititor real. Am mai scris-o, criticul nu se poate adresa acestui tip de cititor care abia are timp să citească după ce a epuizat programul peste plan, datoriile casnice, somnul de refacere. Ce să ne tot amăgim de larga audienţă a criticii! Se scrie pentru cei care au timp să citească şi aceştia, paradoxal, se împuţinează în condiţiile noastre, deşi numărul ştiutorilor de citire creşte, cu toate pierderile reprezentate de cei analfabetizaţi în anumite medii.”
În privinţa criticii tinere, Dan Culcer are următoarea părere:
„Aştept ca tinerii critici să refuze tinereţea ca privilegiu, să iasă din rezervaţii, din solarii, din „ghetourile“ unde sunt nu doar izolaţi ci şi ameninţaţi, refuzând abrogarea drepturilor cetăţeneşti printre care important este şi dreptul la opinie. Să fie, adică, nu tineri ci critici. Iar dacă nu li se oferă privilegiul de-a gata, să nu creadă că această unică contradicţie socială a fost inventată pentru uzul lor exclusiv.”
Iar privitor la legătura dintre politică şi litratură, Dan Culcer are o poziţie  fermă: „Imixtiunea politicii în viaţa noastră a căpătat forme adesea ridicole. Străduinţa instinctului nostru de conservare de a ne păstra autonomia fiinţei, personalitatea convingerilor este înduioşătoare. Nu voi a fantaza despre politica de nonimixtiune cu aplicaţii la cultură. Stilistica imixtiunii poate fi însă creată. Să analizăm sofismele prin care se anulează o parte din efectele benefice ale Legii Presei. Se vorbeşte mai nou despre îndrumare ca despre un fenomen care are nevoie pentru a se manifesta de un canal informaţional aparte, prin practicarea lecturii prealabile a presei de către persoane desemnate să realizeze această îndrumare, persoane care aparţin aparatului central, după ce se renunţase la acest tutelaj. Se uită însă că, la nivel ierarhic, redactorul-şef a fost dotat, prin însăşi includerea sa în nomenclatorul central, cu competenţa şi responsabilitatea politică adecvate rolului său de realizator în presă a politicii de partid. Substituirea de competenţă se soldează cu privarea de competenţă a celui care, prin chiar funcţia sa, o deţinea. Ideea prevenirii greşelii devine generatoare de distorsiuni, atrage după sine nu asumarea răspunderii ci pasarea sa în sus. Privată de răspundere, conducerea unui organ de presă tinde să se priveze de iniţiativă. Ceea ce contrazice însăşi esenţa unei doctrine revoluţionare în care iniţiativa, responsabilitatea, acte antiinerţiale, definesc un program politic. Astfel, presei i se micşorează adresabilitatea, forţa de persuasiune, atractivitatea, acte antiinerţiale, în contradicţie cu însăşi rolul ei, presa este privată de forţa ei de oglindire şi focalizare, i se extirpă spiritul critic care nu se manifestă decât ca act de responsabilitate personală. Critica nu se poate exercita prin delegare. Mai e nevoie de argumente pentru această legătură de epocă între literatură şi politică?”
Nicolae Băciuţ precizează la finele interviului că textul a fost cenzurat în 1982 de către  Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste şi a apărut în revista „Echinox” în 1982.
Despre „legenda vie” numită Vasile Dâncu, autorul „Istoriei…” spune: „Prin anii şaptezeci, frecventa, din când în când, Cenaclul literar „George Coşbuc”, din Bistriţa. Venea îmbrăcat în straiele cu care umbla zilnic pe dealurile de acasă – în opinci, cu iţari, cămaşă de in, clop, cu chimir lat. Îl văd şi acum intrând discret în sala de cenaclu, tăcut, retras, ascultând cu interes ce se vorbea despre poeziile citite în cenaclu, dându-şi rareori cu părerea.
Era o apariţie insolită, pitorească.”
Şi tot acesta vine cu precizări: “Vasile Dâncu este un poet cultivat, rafinat, de o simplitate strălucitoare. Se poartă cum i-e vorba, vorbeşte cum i-e portul.
Părăsind de puţine ori spaţiile natale, călătoriile lui imaginare în spaţiile nesfârşite ale cărţilor l-au salvat, oferindu-i atât cât a aşteptat de la viaţă.Născut la 11 mai 1939, la Runcu Salvei, judeţul Bistriţa-Năsăud, Vasile Dâncu a colaborat sporadic cu versuri la revistele Steaua, Tribuna, România literară, la publicaţii judeţene, la Radio, bucurându-se de judecata critică a lui Laurenţiu Ulici, D.R. Popescu, Petru Poantă, Victor Felea ş.a.
Nu s-a dat în vânt după laude. N-a devenit altul după ce fiul său Vasile a devenit ministru. Vasile Dâncu a rămas în lumea lui, construind lumi imaginare, hrănindu-se cu nesaţ din lumile mai mult sau mai puţin ale literaturii ».
 Pornind de la aceste repere biografice, cei doi încheagă un dialog cel puţin insolit :
“- Vasile Dâncu, sunteţi un poet singular în literatura română. Aţi scris trăind pe o coamă de deal, la Runcul Salvei, aţi tipărit cărţi, deşi n-aţi avut şansa să prea mergeţi pe la şcoală. Ce studiii aveţi? Câte clase aveţi?
– Păi, câte se pot învăţa trăind cum am trăit eu. Universitatea mi-am absolvit-o păzind vacile tatii. Am învăţat atâta carte câtă se poate învăţa trăind într-o casă situată într-un vârf de deal. Studii, pe drept, aşa, trei clase la şcoala din sat, între 1946 şi 1949, cam aşa, a IV-a n-am mai absolvit-o. Destul de copt, am început gimnaziul la Năsăud, dar văzând eu ceva pe-acolo, nu mi-am mai continuat studiile, deşi aveam la matematică 9,50.”
Întregul interviu este relevant pentru talentul nativ al unui autor, indiferent de arealul în care vieţuieşte: “- La poezie am ajuns aşa… Nu ştiu cum am scris prima poezie, când am scris-o. Oricine ţine minte prima poezie publicată. Am debutat în revista „Albina”, în 1967, destul de copt, la 28 de ani. Să nu se uite – la 20 de ani nu ştiam ce-i verbul şi nu ştiam ce-i conjugarea, deşi citisem foarte multe cărţi. La poezie am ajuns încercându-mi puterile în proză. Deşi am un jurnal impre¬sionant, o bună traistă de caiete scrise, nu aş reuşi însă să scriu o schiţă de două pagini. Am ales versul liber, accidental numai apar la mine rime şi mai târziu am scris câteva poeme cu rimă. N-aş putea să spun exact cum am ajuns la poezie, când am ajuns. E o întrebare. Important e însă ce nu pot eu să-mi explic – cum am ajuns eu să mă îmbolnăvesc de poezie? Fiindcă cine face o şcoală imită un profesor de limba română, nişte cărţi. De ce m-am îmbolnăvit eu de boala aceasta nici eu nu ştiu!? Contactul cu alte cărţi? Poate că vreun specialist ar putea fi interesat să cerceteze cazul acesta.
La poezie poate că am ajuns citind. Mie îmi plăcea la început versul popular şi cred că nici astăzi versul popular nu e demodat şi are viitor chiar ca şi cele mai moderne versuri. Nu-s de acord chiar cu toate textele pe care cântăreţii de muzică populară la improvizează ca să apară nu ştiu unde. Deci, la poezie am ajuns din dragoste faţă de lirica populară. Deşi nu am scris versuri în maniera aceasta. Eu am debutat cu versuri libere. În primul volum sunt versuri libere, în al doilea sunt versuri libere (una, două dacă au vreo rimă), al treilea volum tot cu versuri libere. Eu am scris din dragoste pentru balada populară. De exemplu, o baladă insuficient cunoscută sau neluată suficient în seamă de specialişti este Balada lui Pintea, culeasă de Ion Pop Reteganul, cea mai lungă baladă, cu cele mai multe versuri din lirica populară românească.
M-am chinuit şi eu. Poate că am imitat pe cineva. La început mi s-a spus că plătesc tribut lui Sandburg. S-ar putea să fie şi asta, dar să ştiţi că nu cred. Fiindcă dacă Edison nu inventa becul nu cred că omenirea ar fi rămas pe întuneric.”
Iată şi modul cum  a ajuns la prima poezie citită  de către acest original autor:
“- Da. Prima poezie cultă, nu uit niciodată, eram pe un vârf de deal, la vaci, am găsit-o într-un ziar aruncat şi în care cineva împachetase nişte slănină. Era Doina lui Eminescu. Eminescu era într-o fotografie, cu papion, cu mustăţi. Lângă fotografie era repro¬dusă Doina. Mă mirasem atunci cum de atât de complicat se scrie verbul plânsu-mi-s-a. Ei, după ce am citit poezie cultă, am pretenţia că am citit, până în jurul anilor ’74, tot ceea ce s-a scris şi s-a tradus în materie de poezie în limba română. De la Dosoftei până la ultimul debutant care a apărut în vremea aceea. Citesc şi acuma, dar acuma e mai greu de a citi chiar totul, pentru că nu există o difuzare a cărţii aşa cum ar trebui. Poetul pe care-l citesc ca pe o rugăciune, deşi nu semănăm pe nicăieri, e George Bacovia. L-am citit de mai mult de o mie de ori, sunt eu convins, într-o antologie din 1965, intitulată Plumb, dar în care erau toate poeziile lui Bacovia, inclusiv proză”.
Aflăm şi că Vasile Dâncu ţine şi un jurnal zilnic, despre care are următoarea părere: “După mine, jurnalul, dacă eşti sincer, fiindcă e foarte greu să fii sincer, nici eu n-am pretenţia că am reuşit să fiu sincer la fiecare pagină, jurnalul trebuie să arate şi cât de nemernici suntem ».
Informaţiile oferite de semnatarii interviurilor sunt inedite şi valorează mai mult decât un simplu CV, din care nu poţi afla decât date strict biografice. Însă anecdotica acestor “întâmplări cu scriitori” este deosebit de caldă şi vie, datorită comuniunii care se naşte între intrevievat şi interviator, comuniune transmisă cititorului, al cărui feed-back este imediat simţit. Şi aici, meritul incontestabil este al jurnalistului de excepţie care-şi cântăreşte şi gradează discursul interogator, ca să poată scoate cât mai multe semnificaţii din răspunsurile celor intervievaţi.
“Un om şi vârful lui de deal” – s-ar putea intitula acest colocviu cu Vasile Dâncu. Drept pentru care, la întrebarea reporterului: “- Cum se vede lumea rupt de lume, de pe vârful unui deal? » – el răspunde :
« – Fizic se vede cât cuprinde orizontul. Am un orizont foarte larg. Văd până la Dej, vreo sută de kilometri. Sigur că dumneavoastră vă gândiţi la altceva. Eu, de pe deal, văd cât se vede cu ochii televi¬zorului. Lumea cărţilor se vede cum e ea. N-aş putea spune că de pe vârful meu de deal ea s-ar vedea diferit. Rupt de lume, călătorind puţin, lumea o văd cum mi-o arată televizorul.”
La întrebarea “de ce mai scrie”, poetul vârfului de deal răspunde: “Vă spun sincer, nu ştiu de ce scriu, dar n-aş putea trăi fără a scrie”.
Interviul a fost publicat în “Cuvântul liber” în 2002.
Despre Mircea Dinescu – nu ajung cuvintele pentru că el trăieşte dintotdeauna sub semnul cuvântului. De aceea zice:  „Mă obsedează existenţa poeziei şi poezia ca existenţă”  şi el este de părere că: “Tot efortul meu de a scrie încearcă să dea – şi n-a reuşit încă – definiţia cuvântului, atât de puţin palpabil, şi pe care fiecare poet încearcă să îşi clădească vocaţia”.
În privinţa artei poetice, Mircea Dinescu spune cu francheţea obişnuită:
„- Nu-mi dau seama dacă mă defineşte ceva anume. Poate că din primele poeme s-ar putea „extrage” ceva. Acum nu. Sunt atât de complicat existenţial şi literar vorbind în ceea ce scriu încât nu-mi dau seama ce anume m-ar putea defini. Nu sunt atât de la suprafaţă şi atât de simplu ca om încât să mă pot defini în câteva versuri”. Interviul a fost luat în martie 1988 şi publicat în „Steaua roşie” în 1989.
Urmează în Istorie, criticul Al. Dobrescu care vorbeşte pe larg despre prima sa carte „Critica noastră cea de toate zilele” –  care ar fi trebuit să apară în 1974. În ceea ce priveşte generaţia de tineri critici, Al. Dobrescu afirmă: „Critica e şi ea o problemă de opţiune personală şi de efort individual. Admir la tinerii critici inteligenţa, elevanţa frazelor, ingeniozitatea, subtilitatea şi, nu în ultimul rând, binedezvoltatul simţ al realităţii sociale, dobândit parcă prin naştere. Nu talentul literar le lipseşte ci, în diferite grade, independenţa”.
Părerea lui Al. Dobrescu privind  necesitatea istoriilor literaturii române contemporane este: „ E de la sine înţeles că o istorie, mai ales a literaturii de azi, nu ar fi pe placul tuturor celor cuprinşi în ea (grav ar fi să-i mulţumească pe toţi), provocând nemulţumiri şi generând adversităţi (tratamentul aplicat ultimei cărţi a lui Alex. Ştefănescu, Dialog în bibliotecă, de unii dintre cei portretizaţi de el în Tomis, e un bun avertisment). Dar să fie, cumva, atât de ameninţătoare eventualitatea lor încât să îndemne la inacţiune? La drept vorbind, unica dificultate reală e alta: o astfel de întreprindere cere timp, în care presupusul ei autor să lase deoparte orice altă ocupaţie, consacrându-se în întregime. Care editură ar fi însă dispusă a-l stipendia pe criticul gata să scrie?”
Şi despre polemica literară, criticul Al.Dobrescu se pronunţă:
„Polemica presupune educaţie adecvată, pe care beletriştii noştri, de neclintit în convingerea că sunt invulnerabili, n-o au. N-ai remarcat, de altfel, că ei obişnuiesc să „polemizeze” doar când li se pare că n-au fost suficient lăudaţi? Orice veleitar cu orgoliul rănit îşi descoperă atunci virtuţi de polemist. Ai cutezat cumva a scrie că poeziile lui sunt, literar, nesemnificative sau că romanul pe care l-a tipărit, numai el ştie cum, vădeşte stângăcii nepermise? Ei ,bine, te va pune la punct, avertizând că poemele cu pricina cântă patria şi realizările poporului, că romanul tratează o temă de actualitate, eroismul muncitorilor, ori un crâmpei din istoria naţională, că obiecţiile tale sunt simple pretexte în spatele cărora se ascunde reaua-credinţă şi sentimente dintre cele mai nepatriotice. Grav nu e că, stimulate de exemple notorii, diverse persoane se străduiesc a-şi confecţiona, pe asemenea căi, statui de mucava. Grav e mai ales că sunt publicaţii ce încurajează, din motive de politică literară, astfel de ieşiri, transformând imprescriptibilul drept la replică în dreptul la ponegrire şi autoelogiu”. Discuţia a avut loc în 1985.
Răzvan Ducan – consideră că a trăi în provincie este pentru scriitor o condamnare asumată. Autorul este din Târnăveni, un oraş cu tradiţie cenaclistă de peste 50 de ani,  iar interviul s-a ralizat relativ recent, în 2007.
“Pe plan literar, au predominat şi predomină dezavantajele. Greu eşti “văzut” în provincie de critici, de revistele literare, de posturile de radio şi televiziunile ce promovează, atât cât promovează, scriitorul şi opera sa. Oricât de talentat ai fi, “ochii care nu se văd se uită”, inclusiv în literatură. Deşi infime, sunt, totuşi, şi în provincie, cel puţin teoretic, şanse de afirmare. Acestea incumbă cel puţin două, absolut necesare, oportunităţi: un talent de excepţie şi, dacă se poate de la o vârstă fragedă, şi ochiul, cel puţin al unui critic important care să nu fie apatic, dispus să promoveze doar valoarea şi mai puţin faptele conjuncturale, neliterare. Mai e apoi o tenacitate din partea scriitorului de provincie, tenacitate, de asemenea necesară, pentru afirmare, mult mai mare decât cea a scriitorilor din marile oraşe, tenacitate ce poate proveni dintr-o conştiinţă a propriei valori, dar şi din felul de a fi”.
Privitor la locul şi rolul cenaclului în evoluţia unui scriitor, Răzvan Ducan spune: „-Condiţia şi conştiinţa de scriitor presupune o “dulce-amăruie” alergătură de unul singur, unde uneori poţi să ieşi chiar şi pe locul doi. Cenaclurile literare sunt doar supape prin care scriitorii, fie îşi verifică (atunci când e cazul) nervul scrisului lor, fie refulează întru odihnă activă, alături de alţi confraţi, pasiunea întru literatură. Scriitorii nu se nasc şi nu se formează în cenacluri. Ei se nasc acasă, singuri, nemoşiţi de nimeni. În cenacluri îşi arată doar rezultatul “apelor rupte”. Uneori este şi un loc al schimbului de informaţii culturale, noutăţi etc. Într-un cuvânt, puls.” 
 Nicolae Băciuţ îi pune şi întrebări provocatoare, cum e aceasta:
– Ce şanse mai are scriitorul să supravieţuiască într-o lume care, în aparenţă, pune preţ pe literatură, dar în realitate n-o (răs)plăteşte nici într-un chip!?
– Poezia, “dulcea inutilitate”, proza, “scrisul lung”, teatrul, “viaţă paralelă cu viaţa”, şi excrescenţele sale colaterale, dependente de acestea: critica literară, istoria literară, eseistica etc. nu vor dispărea niciodată. Toate acestea existau în “blocul de piatră” al lumii cogniscibile şi închipuite, înainte de a exista cuvintele scrise şi chiar înainte de a exista omul. Omul (mă refer la omul cu har) a extras aceste esenţe din lumea înconjurătoare, developându-le neparcimonios, nu înainte de a le trece prin sita propriului eu. De fapt, a reinventat lumea. Scriitorul, ca şi artistul plastic, ca şi muzicianul, ca şi …nu fac decât să reinventeze lumea. O lume în lume! Uneori asemănătoare, alteori total diferită faţă de cea ştiută. Nu toată lumea preferă acestă nouă lume. (…) Răsplata antumă a scriitorului este pe măsura interesului! El se mai hrăneşte şi, nu de puţine ori, cu credinţa într-o răsplată postumă, a reverberării numelui său “dintr-o carte”, ca singur bun după moarte. În zilele noastre, scriitorul supravieţuieşte doar datorită altruismului său, al credinţei în revigorarea morală şi spirituală a scrisului său”.
Poetul Anghel Dumbrăveanu se exprimă (cum altfel?) în fraze poetice: „Mie mi se pare că timpul planetar al poeziei româneşti se apropie în zbor înalt.” El destăinuie câte ceva din laboratorul intim de creaţie, spunând că nu spontaneitatea contează, ci rezultatul  demersului său. „Amânarea unei decizii privind publicarea, examinarea mai severă a propriei munci devine ceva firesc pe măsură ce înaintezi pe un drum al incertitudinilor”.
Cât priveşte orizontul de aşteptare al cititorului contemporan de poezie, Anghel Dumbrăveanu remarcă: „Scriitorul este dator să încerce mereu să scrie mai bine şi, dacă se poate, să-şi surprindă cititorul cu mijloace demne, întotdeauna fidel sieşi”.
Sunt deja anumite comandamente majore pe care scriitorul matur şi le impune şi mai ales, şi le asumă. „Cât priveşte problema cititorului, a orizontului său de aşteptare, lucrurile sunt mai greu de limpezit. Poate va reuşi să aducă o lămurire sociologia literaturii. Până atunci, trebuie să ne străduim să ne merităm cititorul, căruia probabil că-i repugnă ceea ce se dă literatură fără a fi”.
În calitate de redactor şef adjunct al revistei „Orizont” şi secretarul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara, Anghel Dumbrăveanu face o radiografiere a fenomenului literar din această parte a ţării: „- Timişoara a devenit un centru literar puternic, ceea ce n-a fost înainte vreme. Cred că Timişoara literară se defineşte printr-un spirit de o anumită vivacitate, aşadar prin tinereţe şi temeinicie, dar şi printr-un subliniat apetit pentru nou. Există aici o efervescenţă remarcabilă, caracterizată de exigenţă şi urbanitate intelectuală, semne, cred, ale unor valenţe ce pot fi valorificate mai intens. În ceea ce mă priveşte, mă străduiesc să încurajez acest climat cu care fac corp comun prin întreaga mea existenţă, în sensurile benefice ale vieţii literare din această zonă a ţării”.
Foarte frumoasă pledoaria privind singurătatea poetului, sintagmă existentă şi într-unul din volumele sale de poezie: „ – Poetul e totdeauna singur şi nu e singur niciodată, el călătorind într-un vis, aşadar într-o lume populată de fiinţe şi fapte reale, aflate într-o bună convieţuire cu fiinţe şi întâmplări imaginare. Drumul lui duce spre adevăr. În acelaşi timp, nu trebuie să uităm că, prin esenţa muncii, deci a meditaţiei sale, poetul rămâne singur în marea lui iubire de oameni. E singur şi când visează, iubeşte sau scrie, şi când e sărbătorit (să zicem) pentru un fapt de artă, sau (imaginar) aclamat. Poate că numai în prietenie este mai puţin singur. Această solitudine este una productivă, face parte din natura poetului, din existenţa sa.
În ceea ce mă priveşte, trăind într-un oraş de la marginea ţării, legăturile mele cu viaţa literară au fost, prin firea lucrurilor, mai sărace. În schimb, am avut şi am prietenii (mai ales în zona literaturii) durabile, cu infime deziluzii.”
Făcând parte din generaţia lui Nichita şi a lui Labiş, Anghel Dumbrăveanu îi evocă plin de nostalgie: „Nichita Stănescu este unul din cei mai mari poeţi ai vremurilor, iar de aici decurge însemnătatea lui, greu de estimat, în peisajul literaturii noastre de astăzi. Şi al celei din viitor. El a fost nu numai un foarte mare poet, ci şi o personalitate care dădea ceva din greutatea specifică a acestui timp al literaturii, asemenea lui Marin Preda, de pildă. Şi asemenea altor mari scriitori români de astăzi.
Nu ştiu cum să exprim şansa excepţională de a-i fi fost prieten şi de a-l fi putut asculta un timp, nemuritor”.
La întrebarea dacă poezia sa a străbătut momente de criză, Anghel Dumbrăveanu precizează:
„- Îmi place să cred că poezia mea s-a aflat într-o continuă criză, din care a încercat să iasă nimerind în altă criză. Şi aşa din criză în criză, am ajuns până la marginea acestei întrebări. O asemenea criză – a creşterii, bineînţeles – e binevenită la casa omului”. Interviul a fost realizat în 1987.
Următorul intrvievat este Dinu Flămând care face o constatare care ar trebui să bucure şi să întristeze în acelaşi timp: „Literatura sfârşeşte în comerţ!”
 Iar la întrebarea ce impact are literatura română la Paris, unde Dinu Flămând este stabilit, acesta răspunde:
„Deci, literatura română actuală nu a găsit încă un editor care să o cunoască bine şi să o propună cu spiritul îndreptat spre partea comercială, cu spiritul de manager, astfel încât să-i facă servicii, să o facă cunoscută, să o scoată în lume, astfel încât dacă au apărut, să zicem, cinsprezece romane în ultima decadă, începând cu Hortensia Papadat-Bengescu şi până la Bănulescu sau Cărtărescu, să se fi reflectat şi în planul mass media. Pentru că aceste cărţi au avut un ecou relativ, dacă nu chiar deloc. Sunt multe de spus aici. Literatura sfârşeşte, din fericire sau poate din nefericire, cum vreţi s-o luaţi, în comerţ. A te face cunoscut înseamnă a accepta legile comerţului şi ale managerialului, până la urmă, adică să ştii să vinzi cartea.” Interviul este realizat în 2001.
Poeta Magdalena Ghica susţine că:  „Generaţia mea e poate cea mai puţin complexată din ultimele decenii”.
Nicolae Băciuţ îi adresează o întrebare  provocatoare:
„- Magda Cârneci / Magdalena Ghica. Cine te solicită mai mult? Poetul? Criticul plastic? Cui îi dedici mai mult din timpul tău?
Am încercat să disociez prin două nume cele două ocupaţii care mă dispută (şi care de altfel satisfac două disponibilităţi personale iniţial egale ca putere şi tentaţie) – şi din grija, printre alte motive, de a nu prejudicia felul în care e înţeleasă una prin reflexele de judecare datorate celeilalte. (…)
Oricum, polaritatea poezie-plastică, accesul din interior la mai mult decât un singur limbaj artistic, îl consider, până la un punct, o şansă, precum vorbirea a două limbi materne, pentru o mai bună apropiere, pe căi diferite şi totuşi complementare, de un unic miez, fascinant şi în continuare misterios, chiar teribil prin unele faţete ale sale, al creativităţii”.
În privinţa uzitării de către critica literară a sintagmei „lirică (poezie) feminină” precum şi a formulei anti-feminist, Magdalena Ghica are o explicaţie lungă:
„- Îmi place să-mi închipui că am şansa de a trăi, ca femeie, într-o vreme în care – dincolo de realitatea ireductibilă a împărţirii naturii umane prin sex – se poate întrevedea şi chiar se poate trăi fragmentar, nu doar dihotomia, ci mai degrabă complementaritatea celor două condiţii. Pare că, polarizării tranşante pe caracterele diferenţiatoare, specializării exesive pe sexe a activităţilor practice şi spirituale ale umanului, întâmplată istoric şi probabil necesară evoluţiei speciei, pare că-i urmează acum o uniformizare; o omogenizare, încă în curs, nelipsită desigur de excese ca orice mare metamorfoză, dar în esenţă benefică, pentru că ea nu presupune, cum se sperie unii, abolirea specificului masculin sau feminin şi haosul „hermafrodit“ – ci poate avea în vedere, mai degrabă, depăşirea exceselor şi degradărilor istorice ale masculinului şi femininului, şi eventual compensarea şi echilibrarea lor, unificarea lor fertilă, în individ şi speţa umană, şi în cele din urmă, utopic, în chiar natura umană. Îmi place să-mi închipui că suntem în „preistoria“ unei astfel de epoci armonios „androgine“, lipsită de segregaţii biologice; şi că – aşa cum fiecare dintre noi suntem un dozaj diferit de „animus“ şi „anima“ pe care trebuie să le echilibrăm şi să le asumăm pentru a le depăşi – tot aşa şi poezia îşi caută în cei care o poartă şi o retrăiesc, prin dozaje diferite de feminin şi masculin (care adesea nu coincid deloc cu sexul exterior al purtătorilor ei), îşi caută şi de fapt atinge în vârfurile ei o stare „trans-sexuală“, care nu e abolire cât sublimare a mesajului naturii noastre reale şi unice”.
Iar despre propriul  program poetic, autoarea spune:
– Despre „programul poetic“, (ceea ce e poate mult spus), pot spune doar că pentru mine el e ceva ce simultan preexistă şi urmează poeziei însăşi.”
Magdalena Ghica  afirmă în privinţa poeziei române:
Esenţial mi se pare faptul că poezia română de azi navighează decomplexată, conştientă de sine, sincronă, foarte variată şi mai ales competitivă, în oceanul poeziei planetare. Poezia română e o celulă vie din ţesutul vast al poeziei contemporane, organ încă vital al mentalului uman şi în reaşezare de astăzi, în metabolismul căruia participă cu drepturi şi responsabilităţi egale, la marea tentaţie şi competiţie de a forja un „sistem poetic al lumii“, pentru imaginarul colectiv extraordinar de eteroclit, de încărcat, de dezordonat, de astăzi. Nevoia de poezie, azi, mi se pare a însemna nevoia urgentă a unei conştiinţe globale, cosmice a lumii, care să integreze toate palierele multiplicate ale realităţii şi omului, de la natural la sideral, de la tehnologic la metafizic, şi care să ofere, în acelaşi timp, un sens uman, o orientare morală şi spirituală, o opţiune vitală a acestei realităţi şi umanităţi. Suntem poate în preambulul unui nou romantism. Convorbirea a fost publicată în „Vatra” nr. 10/1987.
Bogdan Ghiu, cunoscutul poet  şi  publicist mărturiseşte: „Scriu pentru că exist şi pentru că există cuvinte”. Deşi a debutat târziu (1989) numele lui circula în revistele literare şi prin cercurile de cultură.
        El vorbeşte despre generaţia optzeciştilor ca un „observator”.
        Cât priveşte chipul cum va arăta poezia mileniului trei, Bogdan Ghiu spune: 
„Cred că poezia începutului de mileniu 3 va fi tot mai mult text de edificare morală, existenţială. Texte „practice“, texte sprijin. Presiunea dinăuntru a exteriorului e tot mai mare. Ne vom căuta, deci, interioritatea tot mai mult în afară. Nu va fi constatată, nu vom fi siguri pe ea tot timpul. Realizarea sinelui va consta din întâlniri. Astfel de întâlniri trebuie să pregătească poezia. Prin text îi va veni omului sufletul la loc. Pe acolo îşi va trage el sufletul”.
Fără să încerce o definiţie a poeziei, Bogdan Ghiu afirmă: „Poezia este o ţinere în viaţă a cuvintelor, care, atenţie, există şi fără „eu“, cel care vorbeşte. Scriu pentru că exist şi pentru că există cuvinte”. Frumos crez existenţial. Un  fel de modus vivendi. Poetul spune despre critică:
„O apreciere din partea unui critic important este un spaţiu securizant în care să îţi poţi vedea de treabă. Îţi pune, pentru o vreme, timp la dispoziţie. Îţi oficializează libertatea. Libertate ce trebuie să cuprindă şi dreptul la tăcere”.
Iar finalul interviului este, pe cât de tranşant, pe atât de provocator:
„- Ce-ai dori să fie scris în dreptul numelui tău într-o „istorie a literaturii române de la origini şi până în 2000”?
– Până una-alta, mi-ar plăcea să figurez într-un Dicţionar al scriitorilor români, să exist fără nume… Doar să exist”.
Interviul a apărut în revista „Vatra” în 1989.
Şi poetul şi criticul Grigore Grigurcu are câteva intervnţii salutare în “Istoria…”  lui Nicolae Băciuţ. Deşi a preferat întrebările scrise, are o părere clară despre spontaneitate: “Spontaneitatea e o stare de har care intensifică, spre a mă folosi de vorbele lui Nietzsche, „excitabilitatea întregii maşini“, o stare pe care o resimt cu o ascuţime fiziologică. Departe, Doamne, de a o suspecta pe ea, pe mine mă cred nevrednic a o traduce în grai ori în condei. Fără de spontaineitate n-am fi noi înşine, clari, transparenţi, exprimaţi, ci am bâjbâi în opacitatea aproximaţiei, a învăţăturilor fără limbaj propriu, mântuitor. Spontani fiind, din când în când, izbutim a ne convinge de caracterul de „improvizaţie“ al lucrării noastre literare, rod al întâmplării fericite, iar nu al unei silnice, al unei sterile elaborări. Spiritul critic vine după aceea spre a o identifica. E un control care o scoate la lumină, înlăturând impurităţile, fărâmele de inform  ce-i acoperă faţa.”
 Consideraţii interesante şi asocieri uimitoare face Grigore Grigurcu despre interpretarea operei:
 “Îmi place a considera interpretarea operei de drept un produs al fluctuaţiilor clipei, căci aceasta (opera), după cum scrie Jauss, „nu este un obiect existent în sine şi care se prezintă în faţa oricărui observator, în toate timpurile, sub aceeaşi înfăţişare“, semănând mai degrabă „cu o partitură, oferind la fiecare lectură o rezonanţă permanent nouă, pe care textul o dezvăluie din materialitatea cuvintelor şi îi actualizează existenţa“. Criticul ar fi, până la un punct, un interpret de muzică, un virtuoz”.
 Din aceste confruntări de idei şi de mărturisiri, se naşte diamantul care străluceşte de la distanţă. Despre judecăţile de valoare ale criticului, G.Grigurcu afirmă:
“- Pozitive ori negative, judecăţile criticului emană din aceiaşi centri directori ai săi: gustul, cultura, conştiinţa morală. Ca în orice profesie, în critica literară se dobândeşte o rutină, o uşurinţă adică a spune lucrurilor pe nume, a echilibra frazele (precum se echilibrează un ins care merge pe sârmă), spre a ajunge cu exactitate la ţel.”
Şi despre „radicalitatea” criticii se exprimă astfel:„- „Radicalitatea“, ca să revin la acest cuvânt, intransigenţa criticului nu ilustrează decât un caz particular al fondării sale pe principiul etic. Cazul respingerii „cu fierul în mână“, al legitimei apărări. Domeniul literelor, al creaţiei în general, trebuie în permanenţă păzit de asaltul mediocrităţii, veleitarismului, imposturii, de injoncţiunile manifeste ori insidioase ce tind a-l altera, precum o stringentă datorie intelectuală şi, implicit, patriotică. Istoria mai îndepărtată ca şi cea mai apropiată ne dovedeşte fără putinţă de tăgadă că nimic din ce s-a înălţat pe măsluirea valorii, pe socoteala meschină, pe conjuncturalism,  n-a dăinuit. Iubirea de ţară şi de popor a scriitorului nu se exprimă prin sloganuri, prin proiecte emfatice, prin profesii de credinţă oricât de meşteşugit grafiate, ci prin actul de creaţie artistică, prin construcţie. Cine nu are conştiinţa şi inima curate nu poate construi. Criticul, un scriitor şi el, nu face excepţie.
Criticul face şi mărturisiri cel puţin şocante despre Şcoala de Literatură „Mihai Eminescu”, pe care generaţiile de azi nu au de unde le cunoaşte:
„Dar vă interesaţi de faimoasa Şcoală de literatură „Mihai Eminescu“! Am frecventat-o (mai bine spus, am locuit zi şi noapte între zidurile ei) un scurt răstimp, între septembrie 1954 şi ianuarie 1955. A reprezentat pentru mine o experienţă răscolitoare, comparabilă cu lancea lui Ahile, cea care cu un capăt rănea, iar cu celălalt vindeca. M-a rănit adânc prin faptul că era o instituţie tipică a obsedantului deceniu, caracterizată printr-o optică mistificatoare şi truculentă, prin intoleranţă, perfidie, delaţiune, agresivitate. Istoria lui G. Călinescu era ţinută sub lacăt, constituind, în felul acesta, postamentul masiv al fotoliului directorial, ocupat, pe atunci, de un mare scriitor, pe numele său Petre Iosif. Blaga, Arghezi, Bacovia, Ion Barbu, E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu (care ne era şi profesor), Streinu, Cioculescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Camil Petrescu (cel antebelic) erau, totuşi, citiţi şi comentaţi de către elevii şcolii în discuţii însufleţite, cu teama cu care liceenii fumează, ascunzându-se în dependinţe. Prezenţa mea a fost socotită indezirabilă, din clipa în care onorata conducere a aflat, prin diligenţele unor bravi colegi, cărora aveam naivitatea a le face confidenţe, că am săvârşit două vizite: una lui Tudor Arghezi, încă ostracizat, la Mărţişor, alta, la fostul sediu al cenaclului Sburătorul, recunoscut după o placă comemorativă pusă la intrarea în clădire, unde am conversat, în repetate rânduri, cu soţia lui E. Lovinescu. Fapte oribile, de care, amintindu-mi, mă simt şi acum năpădit de ruşine. Pe de altă parte (partea vindecătoare a lăncii!), e lesne de imaginat câtă bucurie a produs băiatului de optsprezece ani ce eram contactul cu Bucureştii acelui moment de tranziţie. Am avut acces, într-un „cadru organizat“ (oare studenţii de azi mai cunosc aşa ceva?), la şedinţele Academiei, la diverse festivităţi şi „dezbateri“, aşa cum se puteau desfăşura sub pecetea epocii, la Casa scriitorilor, la Ateneu, în sala Dalles etc. I-am văzut în carne şi oase, i-am auzit vorbind pe Mihail Sadoveanu şi pe G. Călinescu, pe Tudor Vianu şi pe Mihai Ralea, pe Gala Galaction, Cezar Petrescu, Victor Eftimiu, Camil Baltazar, Al. T. Stamatiad, Felix Aderca, Sanda Movilă, Ury Benador, C. Balmuş, Barbu Lăzăreanu, cât şi pe alţii… Peisajul literar, considerat o himeră, devenea peisaj omenesc, abstracţiunea devenea rană pipăibilă sub degetele unui Toma necredinciosul, unul din nenumăraţii care au fost şi care vor mai veni…”
Criticul a fost şi redactor şef la revista „Familia”.
„- Angajarea mea la Familia, la reînfiinţarea periodicului, în 1965, a reprezentat singura verigă fastă a unei „cariere“ cenuşii, terne în mai toate privinţele, sub nivelul celei a unui mic „cinovnic“ al lui Gogol. Data marchează „profesionalizarea“ mea ca scriitor.” Acest prim dialog a avut loc în 1989.
În a doua serie de convorbiri se abordează ideea climatului literar sănătos:
„- Un climat literar sănătos e urmarea unui climat social sănătos. Epocile de mare progres şi-au avut, în genere, corespondentul pe planul creaţiei literare şi artistice, până într-atât încât amintirea lor a rămas, adesea, ca o reverberaţie dinspre estetic spre celelalte structuri. Arta majoră concentrează în sine, în chip misterios, spiritul veacului, asigurându-i perenitatea bronzului. Tot ce se întâmplă bun în acest spaţiu privilegiat, depozitar al sufletului naţional ca şi al valenţelor întregii omeniri, e un merit al istoriei. Toate insuficienţele, dificultăţile, dezideratele neîmplinite, la nivelul condiţiilor morale şi fizice, reprezintă un impas al aceleiaşi forţe istorice tutelare”.
Grigore Grigurcu face referire şi la m(et)ode în critică precum şi de mode în critică, aşa cum a formulat termenii Nicolae Băciuţ:
– Trăiam de câtva timp sub zodia metodelor. Efortul de descifrare a descifrării, de reducţie a criticii la propriul mecanism e pasionant ca orice încercare a intelectului de a se cunoaşte pe sine, de a se transcede. Critica, în sensul său fundamental, de interpretare a literaturii, nu va avea decât de câştigat din înnoirea instrumentelor de care se serveşte, aşa cum maşina de scris a înlocuit, parţial, tocul, care şi acesta a înlocuit pana de gâscă etc. E la mijloc o lege a progresului, chiar dacă unele din manifestările ei produc o aprehensiune, o senzaţie de inconfort. Să nu avem însă iluzia că vom asista la naşterea unei critici complet noi, fără nici o legătură cu cea anterioară metodologiilor, care va fi aruncată la coş. Poate că mă înşel, dar nu-mi închipui că se va fabrica vreodată o formă a criticii-capcană sau colivie, în care opera se va resemna cu o captivitate eternă.”
Se fac aprecieri şi în privinţa şcolilor de critică şi despre condiţia de critic ca alergător de cursă lungă.
 „- Da, se vorbeşte într-adevăr despre şcoli sau orientări critice: sociologică, psihanalitică, existenţialistă, tematistă, stilistică, structuralistă etc. Ele configurează peisajul actual al criticii, de o manieră de care nu se poate face abstracţie. De la fiecare din ele se pot învăţa lucruri extrem de interesante şi utile, fiecare din ele va influenţa evoluţia ulterioară a disciplinei. Dar, afiliat sau nu la vreuna din aceste direcţii, un critic care are ceva de spus năzuieşte la o manifestare diferenţiată, circumscrisă unui destin. Vocaţia e o solitudine.”

     – va urma-
12 IUNIE 2010

Topice: Recenzii | Comments Off on CULTURA LUMII ŞI LUMEA CULTURII

Comentarii închise.