Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CĂRŢI PILDUITOARE, CĂRŢI EDUCATIVE

de Cezarina Adamescu | Octombrie 15, 2011

COPILĂRIA VĂZUTĂ PRIN DIOPTRII SUFLETEŞTI

Flora Mărgărit Stănescu, „Cufundată în vaietul lumii”, Editura Semănătorul, ianuarie 2009

       Se ştie, îndeobşte, că dioptriile au puterea de a clarifica, de a limpezi vederea şi de a mări lucrurile, astfel ca ele să devină cât mai vizibile. Ele desemnează, nu neapărat un om cu deficienţe de vedere, dar, unul care doreşte să distingă, să vadă mai bine persoanele şi lucrurile din jur. Cu atât mai mult, dioptriile sufleteşti, te ajută să vezi cu sufletul, adică să pătrunzi în miezul lucrurilor sau chiar în inima oamenilor, să-i “citeşti” şi să-ţi dai seama cu cine vorbeşti.

          Antoine de Saint Exupery în fermecătoarea poveste “Micul Prinţ” are o replică rostită de Vulpe, care a rămas un reper pentru conduita omului: “Limpede nu poţi vedea decât cu sufletul”.

          Aşadar, pentru a vedea mai bine cu sufletul şi a ne regăsi în poveştile Florei Mărgărit Stănescu, e nevoie de oarece dioptrii sufleteşti care au darul de a aduce pe un ecran mental, imagini fermecătoare din copilăria fiecăruia. Şi noi, dornici de similitudini, întreprindem o călătorie iniţiatică în trecut, până la vârsta primilor ani, vârsta ferice când încă nu pierdusem Paradisul. Alegându-ne, eventual, de la un Magazin fermecat, astfel de dioptrii, putem să ne luăm avânt, ca pe covorul zburător, până hăăăt! pe strada Copilăriei şi în casa natală, alături de părinţi, de fraţi şi surori, de tovarăşi de joacă, trecând prin filtrul amintirii obiceiurile, traiul de atunci care era cu totul altul decât cel de azi. Însă, în orice epocă, în orice ţară, copilăria nu poate fi decât fermecătoare, în pofida, uneori, a unor condiţii neprielnice.

          V-aţi întrebat vreodată, de ce e fericit un copilaş care se joacă în ţărână cu picioruşele goale, alături de alţii? Care se murdăreşte, aleargă, cade, se răneşte, este îmbrâncit, mai primeşte câte un pumn, mai dă şi el doi, se prinde în jocuri încântătoare şi dacă e întrebat cum se simte, spune că totul e minunat, chiar dacă acasă îl aşteaptă un trai modest şi părinţii nu prea au ce să-i dea de mâncare şi cu ce să-l îmbrace. În inocenţa lui, el nu face încă deosebirile dintre traiul super-îmbelşugat al unora şi sărăcia lucie în care se zbat alţii, în mintea lui, totul e încă egal, lumea trăieşte la fel şi, dincolo de uliţă sau stradă, în imensitatea oraşului şi a necunoscutului, oamenii sunt de aceeaşi condiţie cu el, trăiesc aidoma. Abia la şcoală va observa unele prăpăstii şi diferenţe, care se vor adânci pe parcurs până la ireconciliere. Dar în primii ani, Raiul este aici, în casă, ogradă, uliţă, la câmp, în pădure, în vie, alături de cei cunoscuţi. Termenele de comparaţie vor veni mai târziu. Însă pe unii prichindei, sărăcia şi lipsurile îi marchează profund şi aşa vor rămâne toată viaţa. Cufundaţi în amintirile lor din copilărie, ei rămân timoraţi, complexaţi, ancoraţi într-o stare chinuitoare pentru că nu pot uita neajunsurile prin care au trecut, tragediile pe care le-au trăit, îndeosebi cei care au avut neşansa de a se naşte în perioade de război sau imediat după marile conflagraţii. Copiii nu se pot rupe prea lesne de trecutul lor, legăturile cu primii ani de viaţă sunt foarte puternice. Iată de ce se întorc mereu de unde au plecat, sperând să se regăsească aceiaşi.

          Vaietul lumii nu e acelaşi însă, cu Vaietul Duhului. Duhul adie, şopteşte, cheamă, îndeamnă, dă nume, trimite spre vestire pe cel pe care

l-a ales.Vuietul lumii poate simboliza pierderea identităţii, căutarea perpetuă a unui reper, a unui model, agăţarea de o himeră, pentru ca după un timp, să sufere o dezamăgire care poate avea repercursiuni grave.

Metafora din titlul acestei cărţi oglindeşte o stare a fiecăruia dintre noi, care suntem cufundaţi în absurdul cotidian din care, arareori putem ieşi cu faţa curată, dar mai ales, cu sufletul neîntinat.

          A şti să-i asculţi pe oameni atunci când au ceva să-ţi comunice, este, fără doar şi poate, o virtute, un har care le întrece pe cele ale răbdării şi  politeţei. Este virtutea bunului simţ. Flora Mărgărit Stănescu mărturiseşte în scurta prezentare de început a acestei cărţi că ştie să asculte oamenii, să culeagă întâmplări adevărate, trecându-le prin filtrul personal şi să le metamorfozeze în pagini agreabile de literatură, din care cititorul are numai de câştigat.  Este, de fapt, regula numărul unu a unui om care mânuieşte condeiul. Dacă nu ai răbdare ori nu ştii să asculţi poveştile altora,  relatarea ta va fi searbădă şi săracă, dar mai ales, fără suport istoric sau psihologic. O istorisire inspirată din realitate are în componenţă amănunte care le scapă celor mai mulţi oameni. Îţi trebuie ochi de privit, ureche de auzit, simţuri treze care să-ţi semnaleze faptul extraordinar din cel comun, pepita din noianul de nisip, esenţa din faptul banal. Şi toate aceste calităţi sunt apanajul scriitorului autentic.      

          “Cufundată-n vaietul lumii” este o astfel de scriere, inspirată din propriile amintiri şi întâmplări ca şi conjunctura în care s-au desfăşurat anumite evenimente din viaţa autoarei.

          Flora Mărgărit Stănescu începe, firesc, cu perioada copilăriei, de la vârsta primei păpuşi adevărate din carton presat şi cu faţa pictată,  şi ne istoriseşte  cu emoţie-n vârful condeiului, împrejurarea în care a primit-o, ocazie cu care descrie tradiţia creştină a împodobirii bradului în Ajun de Crăciun cu jucării şi podoabe confecţionate manual de familie sau chiar de autoare.

          Cine citeşte în zilele noastre relatarea despre aceste obiceiuri, poate e tentat să surâdă maliţios, dacă nu cumva, să râdă de-a binelea. Dar în acele vremuri, acum 50-60 de ani, acestea erau luate în serios şi, cu modestele mijloace materiale, se respectau tradiţia şi datina creştinească. Şi nu mică era bucuria copiilor, ba chiar şi a adulţilor, când găseau sub brăduţul sărăcăcios, câte un cadou mic pregătit cu dragoste şi migală,  pentru fiecare membru al familiei. Era cel mai frumos moment, fixat în memorie de fiecare, pentru că era unic.

          Amintiri învăluite-n lacrima nostalgiei, de acasă, de pe stadă sau din vecinătate, se derulează în faţa ochilor noştri sub forma unor proze cu tentă memorialistică. Perioada dificilă de ocupaţie rusească, încărcată de temeri şi primejdii felurite, îndeosebi pentru copiii care nu aveau voie să părăsească spaţiul curţii şi-şi găseau jocuri şi jucării doar în casa părintească.

          “Vecinii noştri ruşii” este istorisirea în care autoarea-copil are prilejul de a viziona primul film din viaţa ei, la un vecin unde erau cantonaţi nişte ofiţeri ruşi. Copiii sunt cu toţii fascinaţi de cutia magică în care se aflau atâţia oameni şi animale ce se mişcau pe cearşaful alb, improvizând un ecran, ca şi când erau gata să năvălească în ograda unde se aflau cu toţii urmărind filmul. Povestea este antrenantă, amuzantă, autoarea având un dar deosebit al relatării.

          O altă povestioară, “Abandonat şi găsit” – relatează despre găsirea de către o soră mai mare a unui nou născut într-o lizieră de salcâmi aproape de casă, pretext pentru a povesti despre familia în care s-a născut şi a crescut, familie modestă, dar demnă şi cinstită din toate punctele de vedere, care a constituit un exemplu pozitiv pentru copiii lor şi pentru vecini.

          Figura mamei se detaşează: o femeie simplă dar cu mult bun simţ, care-şi creştea cei şapte copii în frica lui Dumnezeu, dându-le mereu pilde despre cum să se comporte, pedepsindu-i ori răsplătindu-i, după cum merita fiecare.

          Povestirile sunt inegale ca întindere epică dar conţin, fiecare, aspecte interesante ale vieţii de la mijlocul secolului XX, într-o familie de condiţie mijlocie din împrejurimile Bucureştiului, cu mulţi copii, cu greutăţi şi nevoi, mai ales că războiul adusese după sine, ani grei de secetă şi foamete, iar apoi cu hainele şi alimentele raţionalizate, pe cartelă, cu condiţii precare de învăţământ şi lipsă acută de mijloace de informare. În aceste condiţii, un copil de câţiva anişori care reuşea să frecventeze o grădiniţă, apoi o şcoală, era considerat norocos. Familiile făceau toate eforturile pentru a-şi susţine copiii la şcoală, la internat ori în diferite alte instituţii.

          Cei care au trăit acei ani îşi pot aduce aminte că nimic nu era uşor de obţinut sau de întreţinut. Abia mai târziu aveau să fie electrificate comunele, satele, cătunele şi să se creeze condiţii umane de şcolarizare pentru viitorii specialişti. Cu toate acestea, educaţia era făcută în familie şi, ceea ce copiii învăţau de la părinţi şi bunici era de natură să-i formeze ca oameni adevăraţi. Este şi cazul autoarei acestei cărţi care nu uită imaginile copilăriei, ci le împodobeşte cu voalurile amintirilor, netezind asperităţile şi lucrurile neplăcute.

          Părinţii erau stâlpii care susţineau edificiul familiei din care răsăreau mai târziu lujerii şi se răspândeau în lume. Stilul de relatare este simplu, neîncărcat cu mijloace inutile de expresie, cu o naturaleţe şi prospeţime a frazei pe care o dă sita vremii, dar şi iscusinţa scriitoarei.  Autoarea evocă iernile din anii ’50 cu nămeţii cât casa şi cu tuneluri săpate ca să se poată ieşi afară. Amintirea pâinii de casă şi a jumărilor de porc, a cozonacului scos din cuptor, consummate iarna, îi aduce parcă în nări mirosuri apetisante şi gust de copilărie, nu în zadar numită de ea “O iarnă ca în basme”.

          Scriitoarea relatează şi anumite episoade dramatice pe care le-a traversat familia în acea perioadă, cum a fost cea a inundaţiilor precum şi tragediile care s-au întâmplat când unele case au fost distruse de apă împreună cu toată agoniseala de-o viaţă, cu pomii din grădină, cu orătăniile din curte şi cu sufletele sfârtecate de supărare şi de groază.

          Momentul este redat în chip realist şi, în ciuda dramatismului, are şi câteva elemente hazlii.

          Prima călătorie în Bucureşti constituie pentru fetiţa de altădată din comuna Otopeni,  un eveniment major, acum elevă în Capitală,  de aceea e reţinută cu lux de amănunte şi redată fidel, cu toate stările şi sentimentele aferente.

          Amintirile se constituie chiar în mici povestiri savuroase care dau farmec scriiturii.

          Buna creştere primită în casa părintească o face să se minuneze de primele imagini ale vitrinelor cu minunăţii care luau ochii trecătorilor. Iată ce-şi aminteşte scriitoarea:

„Luxul n-a pătruns niciodată în casa noastră parintească, dar nici beţia, desfrâul sau alte apucături de acest fel, n-au existat.

Am crescut liberă ca pasărea cerului, cântam cât mă ţinea gura printre vişini şi pruni, sveltă ca o plantă răsădită pe un pamânt bun. Veselă şi fericită ca toţi copiii, pe care îi ocrotesc părinţii adevăraţi. Veşmintele mele modeste şi ieftine, nu m-au făcut niciodată să roşesc. De mic copil am purtat în suflet mândria omului sărac dar curat, atât la propriu cât şi la figurat”.

          Povestea este fixată în memorie şi datorită peripeţiilor prin care a trecut atunci, la prima călătorie în Bucureşti, la amenzile pe care le-au primit, ea şi colega ei de la un miliţian pentru că nu au traversat pe zebră, dar şi amintirea chipului micuţei cerşetoare din Piaţa Amzei.

          Pornite să descopere lumea şi chiar s-o cucerească la 14 ani, fetiţele de la liceul bucureştean descoperă o lume ascunsă lor până atunci, plină de contradicţii pe care deocamdată nu le înţeleg. Fel şi fel de întrebări se iscă în minţile lor. De ce oamenii bogaţi nu au milă de cei nevoiaşi, de ce o femeie cu stare îngrijeşte şi iubeşte un căţel mai mult decât pe un copil, de ce există cerşetori. Şi mai ales, de ce există profitori de pe urma acestor sărmani puşi să cerşească?

          Constatările de acum faţă de amintirile de atunci ale autoarei sunt fără echivoc şi în toate, autoarea nu se abate de la principiile sale de viaţă:

„Am mers mai departe, în lume, în viaţă, observând atât cele bune dar şi cele rele.                

Într-adevăr, de unul singur nu poţi schimba mare lucru, dar dacă poţi însenina sufletul cuiva, fie şi pentru o scurtă perioadă de timp, consider că este bine să o faci.

Fata despre care am povestit, se regăseşte în miile de cerşetori, care fac din cea mai umilitoare formă a existenţei umane, o meserie, un mod de viaţă”.

          În următoarea secvenţă istorisită atenţia noastră este mutată spre sentimentul cel mai vechi din lume, spre iubire. O iubire universală care cuprinde pământ şi cosmos, apă, soare, stele, oameni, vietăţi, îngeri. Asistăm alături de autoare la „Un răsărit superb” , un spectacol al luminii proiectate pe cer astfel încât îţi creea impresia unui colţişor de rai.

          Întâmplări neprevăzute” – este o nuvelă amplă, poate un fragment de roman în care, întorsăturile de situaţie dau măsura exactă a faptelor fiecăruia. Şi Regula de Aur a creştinismului este aici pusă în evidenţă cu precădere: Nu face rău cuiva pentru că acel rău se va întoarce cândva, împotriva ta. Mai pe româneşte: „Ce ţie nu-ţi place, altuia nu face”. Destinul bărbatului Mihai, tatăl lui Cosmin este răvăşit de un accident în urma căruia rămâne orb şi dus la un azil de bătrâni, îngrijit de propriul fiu, ajuns medic oftalmolog. Întâmplare, coincidenţă?

Mai exact, Providenţă.

          Sunt atinse pe rând, multe probleme spinoase, foarte frecvente în societatea noastră: soarta bătrânilor uitaţi de copii, a copiilor abandonaţi de părinţi, a cerşetoriei, a neşansei în căsnicia încheiată din interes, a afacerilor oneroase care în cele din urmă sfârşesc prin a fi descoperite.

          Cu multă îndemânare şi iscusinţă, autoarea scoate la iveală adevăruri de necontestat pe care le serveşte garnisite cu exemple pe măsură: suntem adeseori înverşunaţi pe cine nu trebuie, adică exact pe acele persoane care ne iubesc cel mai mult. De câte ori nu greşim revărsându-ne furia oarbă asupra persoanelor dragi şi în schimb facem concesii şi compromisuri faţă de persoanele care ne chinuie, ne asupresc, ne fac să suferim. Este un paradox al vieţii.

Faptul că medicul Cosmin este alături de tatăl său Mihai în timpul bolii şi al internării sale la azil este un bun exemplu de comportament filial creştinesc, care ne îndeamnă să iertăm pe cei care ne-au pricinuit suferinţă. Şi un fel de compensaţie a răului pricinuit familiei de către tată. Toate acestea se răsfrâng în chip neplăcut şi asupra odraslelor care preiau de la părinţi comportamentul defectuos. Este şi cazul Aurorei, fiica lui Mihai şi sora vitregă a lui Cosmin, care ajunge să se drogheze şi să-şi risipească viaţa în zadar.

          Lumea tumultuoasă a adolescenţilor este abordată în proza „Între Bach, Pitagora şi Rocco” – în care ne sunt înfăţişate probleme ale tineretului de azi.

          Probleme grave ale adolescenţilor sunt tratate în chip uşor didactic şi în scrierea „Mentalitate” care are drept subiect soarta unor fete care cad pradă uşor, amăgite de bărbaţi şi sfârşesc în chip tragic, fie născând copii şi abandonându-i, fie refugiindu-se în droguri şi alcool sau cu tentative de suicid în urma unor depresii provocate de experienţele traumatizante prin care au trecut.

             În proza „O iubire până dincolo de moarte”, cu specificaţia de sub titlu („Strict autentic”) – scriitoarea  ne introduce în atmosfera medicală a Sanatoriului Techirghiol, unde facem cunoştinţă cu personajele, venite la terapie.  Aflăm în trecere  şi legenda statuii lui Techir dar şi cazul unei femei care rămăsese văduvă în urmă cu 30 de ani. Povestirea dobândeşte  un accent supranatural prin relatarea văduvei care, într-o împrejurare dramatică (moartea soţului ei) – mărturiseşte că i-a văzut sufletul înălţându-se sub forma unui ghem luminos spre tavan, în timp ce asupra ei s-a abătut o ploaie de pulbere aurie. Femeia a dobândit puteri paranormale şi a început să practice, după oarecare studiu, tratamentele cu bioenergie, apoi levitaţie, spiritism şi alte fenomene care ţin de paranormal.                                                          

          Următoarea povestire se intitulează „Blestem sau dreptate divină” şi relatează o dramă petrecută într-o comună dobrogeană, un caz nefericit de incest care avea să fie răsplătit peste măsură cu moartea a două fetiţe nevinovate, înecate în acelaşi timp în Dunăre.

          “Zborul de noapte” este povestea unor fete ajunse în semiobscuritatea unui bordel oriental, ademenite de un tânăr care se ocupa cu trafic de carne vie, sub acoperişul unor jobb-uri la restaurante şi pizzerii, lucru arhicunoscut în ultimele decenii chiar la noi, când mii, poate sute de mii de românce ajung victimele unor traficanţi. La sfârşitul povestirii, vocea auctorială se face simţită prin unele observaţii de bun simţ.

          Întâmplări din lumea afaceriştilor şi a celor care câştigă bani lesne ne relevă faptul că viaţa nu valorează, în concepţia lor, decât, distracţie, lux, plimbări, petreceri destrăbălate. Toate acestea fac parte din „vaietul lumii” pe care autoarea a reuşit atât de real să-l surprindă. Şi de care, adeseori, doreşte să se distanţeze.

          Visul spulberat al unei fete care urma să fie mireasă, durerea şi neputinţa ei în faţa refuzului băiatului chiar în ultima clipă, pe motiv că nu doreşte copii, îşi pun amprenta pe viaţa tinerei, în povestirea „Fără rochie de mireasă”

          O altă istorisire – strict autentică – aşa cum îi place autoarei să ne atenţioneze este  intitulată „Spre mormânt cu zâmbetul pe buze”. Este povestea unei femei îndoliate, în vârstă de 55 de ani care pierduse câteva fiinţe apropiate şi în chip deosebit, durerea era pricinuită de pierderea surorii sale care fusese paralizată 15 ani, bolnava fiind supusă unui tratament inuman de către nora sa.

     În cele din urmă, sărmana femeie se stinge cu zâmbetul pe buze, iertându-şi nora şi fiul care o maltrataseră şi îi pricinuiseră atâta suferinţă, doar pentru avere.

     Şi autoarea conchide: „Cât de mare şi de iubitoare poate fi inima unei mame. Cât de mare i-a fost credinţa în Dumnezeu, de a mai avut puterea să-i binecuvânteze pe torţionari”.

            Tot un caz autentic este şi cel relatat în proza „Incredibila iubire”. Un caz interesant de iubire între o tânără plecată să lucreze în Italia şi un bărbat de 50 de ani, suferind într-un cărucior cu rotile. Situaţia precară în care trăia în ţară au făcut-o pe tânără să-şi caute un loc, unde a văzut cu ochii. Munca titanică de la azil, au făcut-o, în cele din urmă pe Despina să se simtă epuizată, descurajată, fără nădejde. În aceste condiţii, fata se apropie de Paulo de care şi-a unit destinul cîţiva ani mai târziu.

Din când în când, în povestire intervine vocea auctorială care-şi spune părerea: „Se impune aici o întrebare…fata asta cere atât de puţin, oare de ce nu a primit în ţara ei acestea?”

Ea sugerează adeseori şi eventualele norme de comportament pe care trebuie să le aibă un creştin dacă vrea să trăiască în linişte cu ei înşişi şi cu cei din jur, cu atât mai mult în familie.

„Pleacă româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt dispreţuite şi înjosite de proprii soţi, sau mai rău chiar de membrii familiei”.

 Ultima povestire, “Întoarcerea fiicei risipitoare”, aluzie la Parabola biblică a Fiului risipitor existentă în Evanghelie. Acţiunea ne conduce, de data aceasta într-o maternitate unde există un salon plin de copii abandonaţi. Micuţa Carmen este înfiată de o familie care-şi dorea cu ardoare un copilaş. Crescută fără griji, tânăra află că e înfiată şi atunci se dezlănţuie în ea spiritual rău, plecând de acasă şi picând în mâinile unui om de nimic care a profitat din plin de naivitatea şi de furia momentană a fetei îndreptată împotriva familiei adoptive.

Nimic nou sub soare. Cazuri din acestea există cu miile. Important e să-şi dea seama la timp încotro se îndreaptă şi ceea ce vor de la viaţă.

Cu un stil lejer, relaxat, bazat pe amintiri şi mărturisiri de-ale altor persoane, Flora Mărgărit Stănescu şi-a aşternut gândurile, amintirile bunătatea şi crezul creştin pe hârtie, în 18 povestiri antrenante, pline de miez şi de poveţe,  lăsând mărturie urmaşilor că viaţa trebuie trăită demn şi cu credinţa în Dumnezeu.

Că şi-a propus acest lucru  sau nu, autoarea a reuşit cu brio să ofere cititorului una din acele cărţi încărcate de lumina înţelepciunii, de pilde şi experienţe de viaţă, relatate cu sinceritate şi lejeritate, spre învăţătura celor care vor dori să ia aminte.

 www.agero-stuttgart.de 

11 octombrie 2011

 

Topice: Recenzii | Comments Off on CĂRŢI PILDUITOARE, CĂRŢI EDUCATIVE

Comentarii închise.