« A ŞTI SĂ DESCIFREZI CU INIMA – GÂNDURI ŞI SENTIMENTE | Principal | Despre un… ANOTIMP CERNUT »
ARŞIŢA VREMURILOR
de Liliana Petcu | Octombrie 26, 2011
Clopotul sună prelung, sacadat
deasupra istoriei ticluită de oameni,
s-ar crede că Însuşi Dumnezeu ne-a uitat
sub praful răvăşit de atâtea războaie.
Arşiţa frige precum un cuptor
care arde mocnit la sute de grade,
scoate pe nări rotocoale văpăi
aruncându-le-apoi peste vieţi derutate.
Nimic nu clinteşte sub soarele alb
nici timpul nu vrea să mai mişte,
de ce ar conta de s-ar scurge altfel
dacă nimeni nu vrea să se schimbe.
E bine cum suntem şi unde-am ajuns,
e bine că viaţa ne doare,
că arşiţa arde totu-mprejur
iar Pământul cu greu stă-n picioare.
De ce am dori să mai cadă şi ploi?
de ce să dorim cu nesaţ boarea serii?
dacă nimeni n-ascultă sfinţii plângând
peste fumul ce iese din răul mocnind
în vâltoarea puterii.
E bine că suntem, e rău c-am uitat
cum clopotul sună prelung, sacadat,
deasupra istoriei ticluită de oameni
s-ar crede că Însuşi Dumnezeu ne-a uitat
sub praful răvăşit de atâtea razboaie.
Topice: Poezii | Comments Off on ARŞIŢA VREMURILOR
Comentarii închise.
