Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CREDINȚA – ETALON AL UMANITĂȚII

de Liliana Petcu | Noiembrie 2, 2011

De când venim pe acest pământ dorinţa firească este de a evolua. De altfel, aceasta este misiunea noastră unică. Intrăm în acestă lume ca într-un adevărat labirint plin de coridoare în penumbră. Facem paşi mici şi temători cu dorinţa de a afla drumul cel bun, iar coridoarele se luminează pe masură ce sunt descoperite. Parte din ele rămân întunecate, dar pentru a ne fi mai usor, e bine să avem cu noi lumânarea credinţei. Ea ne va desluşi calea şi ne va arăta drumul, dacă o aşezăm sub arcada trecutului şi-i dăm rostul candelei ce ne va lumina viitorul acoperit de întuneric prin imprevizibilul său. Este un motiv bun pentru care nu ar trebui să ne uităm trecutul cu tot ceea ce înseamnă el. Celelalte fapte, decizii, împliniri sau deziluzii viitoare, sunt consecintele alegerilor făcute. Evoluţia este dorinţa, sensul şi izbânda finală. Dar oare reuşim să facem asta? Câţi, cât şi cum? Care-i preţul? De unde începem? Desigur, de la educaţie, credinţa, valori… Ele stau la baza întregii noastre evoluţii ulterioare. Ele reprezintă fundamentul pe care construim cu migală, mai bine sau mai rău, mai strălucitor sau mai palid, mai viguros sau mai plăpând, viitorul nostru ca oameni, cu responsabilitatea lăsării unor urme ale trecerii noastre pe pământ.

 Cu un execrcitiu de imaginaţie îmi închipui că suntem aidoma unor pictori ce încercăm să ne pictăm cât mai frumos tabloul propriei noastre vieţi. Fiecare are în dotare, încă de la sosire, un minim bagaj cu ustensile, cum ar fi: pensule, vopsele, acuarele… de mai bună sau mai proastă calitate, în funcţie de cum ne este „scris”. Începem să pictăm, în primă instanţă cu ceea ce avem la îndemană, pe parcurs mai cumpărăm ce ne este necesar, mai împrumutăm, începem să învăţăm cât mai mult, facem studii de specialitate, acumulam, pierdem, oferim şi primim, în tot acest timp continuam să ne pictăm tabloul cât mai atrăgător posibil. Aşa cum în el dorim să punem vopseluri de calitate, tot la fel ne construim şi vieţile. Dar responsabilitatea noastra este dublă. Suntem răspunzatori atât pentru noi înşine cât şi pentru cei pe care-i formăm, pentru cei pe care îi vom lăsa urmaşi, pentru cei care ne vor continua drumul şi, vor primi în dar „tabloul” nostru. Moştenirea lăsată lor este de fapt cea mai importantă, deoarece prin ea continuăm şi noi să dăinuim, să fim primţi de istorie, să rămânem acolo. Este esenţială întoarcerea noastră perpetuă la tradţtiile, credinţa, cultura acestui popor, revigorarea spiritului naţional, neuitarea străbunilor şi asigurarea unei continuităţi. Nimic din ceea ce avem nu trebuie aruncat , sau înlocuit. Avem nevoie doar să venim în completarea „vechiului”, avem nevoie să construim doar bazându-ne pe ceea ce există, avem nevoie să mergem înainte doar amintindu-ne trecutul, încetând de a ne mai mina singuri temelia.. Dacă trecutul a fost bun, locul lui este în noi, dacă a fost rău, trebuie să-l facem irepetabil.

Să nu uităm natura filosofică a acestui popor, a oamenilor care fac parte din el, care problematizează accederea la eternitate şi atunci când ară ogorul, şi atunci când se apleacă peste filele cărţilor, oameni pentru care (chiar dacă nu-şi dau seama), credinţa, experienţa, raţiunea sunt surse şi căi ale cogniţiei fundamentată bineînteles pe problematica adevărului.

Cu paşi mici am ajuns într-un secol înaintat. Cateodată mi se pare că nu ar fi adevărat. De ce oare? Mă gândesc că, deşi am ajuns până aici (o fi departe?), sunt multe situaţii în care ne comportăm atât de primitiv ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum nu am fi reuşit să „creştem”, ba mai mult, am ajuns să ne împiedicăm de valorile dobândite şi la care nu mai dorim să ne raportăm. Este înspăimântător gândul că mai există oameni care încă se ghidează după precepte „bolnave”, sunt oameni care încă promovează zicerea – dinte pentru dinte, ochi pentru ochi, – oameni a căror viaţă abundă în ignoranţă.

 Azi omenirea a ajuns departe, sau cel puţin aşa se spune. Am evoluat din multe puncte de vedere, ştiinţa e pe culmi şi am putea spune că reuşeşte să spele obrazul pătat cu dezonoarea adusă de aspectele sociale, morale ale umanităţii. Da, a ajuns destul de departe, sau cel putin aşa credem, dar nu atât încât să ne ghideze conştiinţele, sufletul şi reacţiile fiecăruia dintre noi. Deşi în multe situaţii poate înlocui omul prin maşinăriile sofisticate, inventate în secole, nu ne poate fura totuşi sămanţa divină din noi. In permanenţă se inventează, se descoperă, se procesează date dar limita este atat de aproape deasupra capetelor noastre. Cu toţii o vedem, o simţim şi suntem tot mai dornici de a o trece. Dar, cum să facem asta? Cine ne învată? PICTORUL suprem ne-a pictat demult tabloul terestru şi ne-a dat speranţa în … Ceva, în … Cineva, în … sentimentul cuibărit în sufletul fiecăruia care poartă şi un nume – credinţa. Credinţa – moştenită, dobândită, negăsită, pierdută şi chiar regăsită. S-au inventat atât de multe aparate, exista avioane supersonice, avem o tehnică de înaltă clasă, putem vorbi, pe Pământ fiind, cu astronauţi „domiciliati” în cosmos. Dar câţi îşi amintesc că avem un fir direct cu Creatorul, că îl putem „suna” oricând şi el ne „raspunde”? Nu ne trebuie un celular sofisticat pentru asta. Nu trebuie să aibă nici camera video, nici 3G, nici Bluetooth pentru că dacă deschidem ochii foarte larg, il vedem, şi dacă ne ascuţim auzul vom constata că „telefonul” Lui nu e niciodată ocupat. Şi atunci putem vorbi liberi, nestingheriţi, neascultaţi, neurmăriţi. Şi mai putem face ceva: dacă credem, desigur, în El, îi putem da poverile noastre şi Îl putem ruga să Le poarte pentru noi. O va face cu siguranţă.

Topice: Meditaţii | Comments Off on CREDINȚA – ETALON AL UMANITĂȚII

Comentarii închise.