Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ETERNIZÂND SECUNDA PRIN CUVINTE

de Cezarina Adamescu | Ianuarie 27, 2012

VIOREL MARTIN, Memoria clipei, Editura Semne, Bucureşti, 2012

     Are clipa memorie? Poate fi ea eternizată? Putem fixa capetele clipei şi să le atârnăm pe un suport, de unde să poată fi privită? Sintagma din titlu este foarte îndrăzneaţă şi autorul doreşte să exprime, prin prozele din acest volum, că secundele pot avea memorie şi chiar miez şi ele pot fi tezaurizate în sipetul inimii fiecăruia.         

Prozele de faţă fac parte din subspecia amintiri evocatoare, cu tentă memorialistică, relatări ale unor întâmplări reale cărora autorul, le dă o semnificaţie, o nuanţă şi un temei, în  primul rând în biografia proprie, apoi capătă o valoare documentară în raport cu evenimentele pe care le relatează.

          Prozele nu respectă nici o construcţie, personajele sunt puţin conturate, iar în loc de deznodământ, autorul recurge la o parabolă, intriga nu e dezvoltată suficient, conform canoanelor povestirii ori nuvelei. În schimb Viorel Martin surprinde aspecte din istorie care l-au impresionat şi au devenit repere pentru dezvoltarea ulterioară a autorului. Fragmente, bucăţi, flash-back-uri, iluminând un caracter, o situaţie dată într-un moment anume.  S-ar spune că Viorel Martin scrie pentru urmaşi şi pentru urmaşii urmaşilor, aşa, ca să afle şi ei cum a fost, la fel cum părinţii şi bunicii i-au relatat unele evenimente din timpul războiului la care au fost nevoiţi să participe. Unele texte au la sfârşit un anume tâlc care poate fi descifrat, ori poate rămâne abscons, dând posibilitatea cititorului să decidă asupra deznodământului. Din acest punct de vedere, textele se înscriu în linia prozelor moderne care nu mai au nevoie de acţiune, personaje, intrigă, final.

          Ceea ce e realizat aproape impecabil, sunt dialogurile şi uneori, monologurile interioare ale personajelor, oglindind trăsături de caracter, tipologii, personaje emblematice.

Autorul de faţă are vocaţia autenticului. El evocă personaje şi întâmplări din viaţa lui şi a celor apropiaţi, cu naturaleţea şi iscusinţa unui scriitor realist contemporan. Momente cruciale ale istoriei care au marcat existenţa tinerilor, dar şi a vârstnicilor, sunt zugrăvite cu fideliate şi acribie. Personajul principal din prima proză, intitulată „Un nou început”, în care ghicim vocea auctorială, este marcat de freamătul şi vâltoarea care au cuprins naţiunea în acel sfârşit de decembrie care au dus la schimbarea regimului comunist. Autorul aduce în scenă personaje reale din lumea scriitoricească, surprinse în ipostaze variate, dar cu toţii aflaţi sub teroarea regimului care avea în curând să fie răsturnat. Cu toate acestea, frica de consecinţe îi împiedica să ia atitudine fermă împotriva conducerii. Lipsa de libertate a cuvântului, a expresiei,  îi determină să stea în espectativă. În acest peisaj, Alexandru, aspirant la gloria literară, nu ezită să-şi exprime dorinţa de libertate, la apariţia grupului de manifestanţi de la Timişoara. Ca într-o peliculă, se succedă cu repeziciune, episoade din momentul culminant al căderii regimului Ceauşeşcu din Piaţă.

          Ceasul schimbării sosise.  

          Acum, după mai bine de două decenii de la mişcarea radicală din decembrie 1989, faptele se cunosc, ca şi motivaţiile lor. S-au scris reportaje, s-au făcut filme, emisiuni. Cu toate acestea, au mai rămas multe lucruri necunoscute, ori insuficient analizate, şi poate aşa vor rămâne. Orice mărturie este demnă de luat în considerare.

          Nu trebuie să faci fapte grozave ca să devii erou. Şi faptele mici contează. Un singur pas, o vorbă, o privire, o atitudine care să te definească, şi care să dea sens existenţei tale. Alexandru, într-un avânt tineresc trece gardul care-i separa pe manifestanţi de forţele de ordine şi se alătură grupului de revoluţionari de la Timişoara, ameninţaţi de armată şi de scutieri. Un simplu gest care l-ar fi putut costa poziţia socială, serviciul, ori chiar viaţa.  Gestul lui avea să fie urmat de sute de participanţi la mitingul din 21 decembrie al lui Ceauşescu. Un pas hotărâtor care avea să declanşeze un mecanism ce nu va putea fi oprit până la căderea regimului.

          Următoarea proză, intitulată “Bogdaproste, maică!” – continuă acceaşi acţiune din momentele cheie ale mişcării populare din decembrie. Mişcarea revoluţionară luase amploare, cât timp Alexandru fusese acasă. Reîntors în faţa Universităţii a văzut trei transportoare blindate cu ţevile tunurilor îndreptate către Romană.

          Şi din dreptul cofetăriei Scala se vedeau trei blindate cu tunurile îndreptate spre Universitate. Mulţimea mişuna haotic prin mijlocul străzii.

          Tinerii scandau “Li-ber-ta-te! Li-ber-ta-te! Jos Cea-u-şes-cu! Jos Cea-u-şes-cu!, Ti-mi-şoa-ra! Ti-mi-şoa-ra!”

          Descrierea pe viu a evenimentelor fierbinţi din acele zile istorice, este pentru Viorel Martin un bun prilej de aducere aminte şi de reînviere a emoţiei care-l cuprinsese atunci. Această stare are puterea de a electriza şi cititorul.

          Momentul culminant a fost când maşinile miliţiei au intrat de-a dreptul în revoluţionari.

          Gestul unui tânăr care s-a agăţat de parbrizul maşinii miliţiei şi a fost călcat, a fost copleşitor pentru personajul Alexandru care îi acordă tânărului primul ajutor.

          El nu mai ţine cont că gloaneţele îi şfichiuiesc pe lângă urechi, ci îşi urmează conştiinţa.

          Printr-o întorsătură dibace de condei, la finalul prozei, autorul ne face să înţelegem că Alexandru, tânăr revoluţionar, cu familie şi două fetiţe acasă, n-a stat pe gânduri şi a mers să lupte la Universitate. După trecerea anilor, când şi când o bătrânică îşi mai aduce aminte şi aprinde o luminare în zona zero, în punctul de foc de unde a pornit revoluţia, şi mai dă un covrig de pomană, pentru sufletul tinerilor care au murit. Şi Alexandru se numără printre ei şi, privind de undeva, de sus, îi spune măicuţei: “Bogdaproste, maică, bogdaproste!”

          Toate acestea explică, nu doar inutilitatea gestului suprem cu care tinerii au înţeles să-şi apere libertatea, dar şi faptul – de neiertat – că oamenii au început să uite până şi motivele care i-au împins în acel fierbinte decembrie de sfârşit de secol, să iasă în stradă, să lupte pentru răsturnarea dictatorului şi a regimului său de teroare.

          Îngăduindu-ne o comparaţie cu situaţia actuală a României după 22 de ani, nu putem să nu găsim similitudini. Înrăutăţirea traiului, biruri peste biruri, desconsiderarea de către înalţii guvernanţi a populaţiei, i-au scos din nou în stradă pe români. De data aceasta nu se mai scandează: “Libertate!” ci “Demnitate!”

          Cea de a treia proză, “Vrăjitoarele”, continuă evenimentele din celelalte două. Viorel, şef de atelier la un institute hotărăşte să meargă în coloană cu oamenii din atelier în Piaţa din faţa Intercontinentalului. Atmosfera este incendiară. Se scandează “Libertate!” “Timişoara”. Autorul descrie atmosfera, numind tancurile din faţa Universităţii, “Vrăjitoarele”.

          În cea de a patra proză, “Tălăngile” registrul este altul, dar nu foarte diferit. Cadrul este un câmp de luptă. Personajele sunt altele.

Se pare că prozele evocatoare, cu înveliş memorialistic, îl prind cel mai bine pe Viorel Martin. Aceasta este probabil, o relatare de-a strămoşului autorului, din timpul războiului, care a căpătat aspect de povestire, sub pana iscusită a scriitorului.

          Nicolae şi Ghera Bojincă, aflaţi în tranşee, fac cu rândul de cart în condiţii inumane, pe o vreme câinoasă, atenţi la mişcările ruşilor care vin noaptea să-i decimeze în tranşee.

          Atmosfera e la fel de apăsătoare şi aduce cu aceea din volumul II al romanului lui Camil Petrescu “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” – în care Ştefan Gheorghidiu se află în tranşeu, în frig şi noroi, iar unul dintre combatanţi strigă:

          “Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, frază strigată stereotip, ca un fel de blestem. Similitudinea este evidentă: Nicu se uită în zare, la cerul vineţiu, cu valuri negre de nori turbaţi, care de două săptămâni nu conteneau să reverse peste iadul de aici o ploaie leşioasă, rece şi spurcată, care îţi pătrundea până în suflet. Se uită la stepa populată numai cu ierburi înalte, un fel de mărăcini care pe la noi cresc numai pe marginea ogaşelor, o iarbă parşivă, foşnitoare şi amăgitoare, din care venea moartea ».

          În acelaşi timp, zeci de amintiri de acasă inundă minţile soldaţilor şi dorul devine de nesuportat. Astfel, acţiunea se desfăşoară pe două planuri : planul real, cel de război şi planul imaginar, constituit din amintirile şi visele personajului principal.

          Firea glumeaţă a românului face însă, din orice, un motiv de veselie, astfel că un soldat povesteşte cum vitelor, la ţară, li se atârnă de gât o talangă, ca să fie găsite în caz că se pierd prin pădure. El vine cu propunerea să atârne de gâtul duşmanilor câte o talangă, pentru ca românii să fie avertizaţi când aceştia vin să-i ucidă.

          Şi cum românul este inventiv, ei fac rost de tălăngi şi de clopoţei pe care-i atârnă de sârma ghimpată ca să le dea de veste de sosirea duşmanului. Priveliştea din tranşeu şi de pe câmpul de luptă suscită în mintea personajului principal, Nicolae, comparaţii cu nopţile înstelate de pe culmea Musculeştilor, când cerul părea ca de sticlă şi puteai desena din stele toate animalele şi păsările şi toate zânele din poveşti. Aici numai stepă şi ploaie, ploaie şi stepă. »

          Clopoţeii şi tălăngile îşi dovedesc utilitatea şi, anunţaţi din timp, soldaţii români au timp şi posibilitatea să riposteze la atacurile ruşilor. După acest atac care a fost respins de români, compania avea să mărşăluiască zece kilometri prin stepa pustie şi cu bocancii mustind de apă. Ca în “Marşul alb” al scriitorului Pop Simion.

          Şi următoarea proză, “Ţucu-ţi gura ta!” are aceeaşi tematică istorică şi aceleaşi personaje. Într-o încleştare continuă, combatanţii îşi desfăşoară efectivele, fără să stea să-şi numere morţii. Şi de data aceasta, personajul numit Nicolae, care se presupune a fi o rudă de-a autorului, scapă din încleştarea moţii în preajma unei pădurici unde se aflau tranşeele.

          “Minune! La poalele dealului începu să se zărească păduricea. O cunoştea bine. Acolo stătuse două săptămâni pe poziţie. Acolo aveau tranşee. Acolo erau la adăpost. La marginea pădurii aşteptau ai noştri cu câteva salvări nemţeşti să ia răniţii. Nicolae trecuse de inima focului. Acum alerga mai uşor, la vale ».

          Nicolae îşi dovedeşte cu acest prilej spiritul de eroism, de camaraderie şi sacrificiu şi, deşi scăpat de tirurile de artilerie duşmane, aleargă înapoi să-l ajute pe Ghera Bojincă, un camarad, « bănăţean cumsecade » – care se afla într-un tranşeu, cu picioarele retezate. Scena e deosebit de dură.

Scene şi imagini cutremurătoare ne duc iarăşi pe cîmpul de luptă, printre  trupuri sfârtecate, obuze, branduri, tancuri, soldaţi alergând bezmetic şi mult sânge. Un adevărat infern.

          Invocaţia care dă titlul prozei este din gura acestui personaj rănit, care spune :

« — Ţucu-ţi gura ta Martine, nu mă lăsa ! Nu mă lăsa cu ăştia! Vino şi tu cu mine! Nu mă lăsa! » Raportarea permanentă la reperele dragi din copilărie şi adolescenţă, dă o nuanţă de dramatism şi mai profundă, acelor realităţi de război care s-au întâmplat cu zeci de ani în urmă.

          Următoarea povestire, intitulată « Pluta » – are drept cadru de desfăşurare aceeaşi vale a Gilortului într-un timp nedefinit, dar e limpede că se înscrie în aceleaşi amintiri evocatoare legate de familia autorului. Peste meleagul Musculeştilor, boierul a pus drept hotar o plută (un plop – după explicaţiile autorului).  Acest hotar devine pretextul povestirii.

« La marginea moşiei boierului, străjuia o plută (plop, n.n.) mai înaltă şi decât turla bisericii din Bibeşti. Trei oameni nu puteau să o cuprindă. Îi spusese muma Dina că la umbra ei se oprise şi Tudor Vladimirescu să mănânce cu pandurii lui, acum o sută de ani, iar mai înainte, aici adunau turcii copii şi fetele pe care îi prindeau, să îi ducă departe, să îi facă robi. Asta era… Pluta! »

          Pluta este, aşadar, nu numai un reper geografic, dar şi un simbol.

 Apar drept personaje, Nicolae, Nicu Luţii, muma Dina – văduvă de război rămasă cu cinci copii. Personajul central – Nicolae, aflat la vârsta copilăriei, împreună cu Nicu Luţii merg cu vitele şi, din nebăgare de seamă intră în porumbul boierului, drept pentru care sunt aspru pedepsiţi. Proza ne aduce aminte de scrierile lui Zaharia Stancu şi ale lui Marin Preda despre universul rural stăpînit de 1-2 boieri care asupreau ţăranii şi le luau şi pielea de pe dânşii.

Copiii învaţă să-l urască pe boier pentru zgârcenia şi răutatea lui. Scorbura plutei devine ascunzişul copiilor.

« Scorbura nu era prea sus. Adunase cu Nicu Luţii nişte iarbă uscată şi nişte vreascuri de pe lângă plută. Colae se suise până la scorbură pe spatele lui.

Avea la el cîteva fire de iască. Scăpărase doar de vreo trei ori amnarul pe cremene şi gata focul. Fugiseră prin porumbi. Pluta pârâia şi trosnea din toate oasele. Văzuseră focul satele de peste şapte dealuri, dinspre Musculeşti, Frasinul, Scioca, Ţicleni, Bibeşti şi Bâlteni, până la Aninoasa şi Cărbuneşti.

Pluta ardea. Degeaba veniseră oamenii cu găleţile. Stâlpul de foc răsucit de vânt se înfigea în inima cerului, trosnea şi horcăia scuipând grăunţe de jăratic peste oamenii care se fereau în toate părţile de crengile în flăcări ce-şi luau zborul ca nişte berze roşii, uriaşe şi speriate ».

          Este o descriere apoteotică.

Aici doar, autorul îşi caracterizează personajul feminin cu măiestria unui romancier :

« Muma Dina stătea la poartă de vorbă cu câţiva oameni. Era o femeie frumoasă şi necăjită. Înaltă, cu ochii verzi din care izvora un zâmbet amestecat cu tristeţe, cu părul castaniu, împletit într-o coadă groasă care îi trecea puţin de mijloc, cu pielea albă ca miezul de pâine, cu obrajii rotunzi şi faţa puţin alungită, mereu cu grijă şi cu mâinile fremătând a treabă ».

În naivitatea lor, copiii cred că, dacă pun foc plutei, se va şterge hotarul boierului şi oamenii vor putea să intre în voie pe ţărâna care era a tuturor.

          Pe un alt palier se desfăşoară acţiunea povestirii « Pupa-i-aş tălpile Lui ! » şi anume, autorul, prin personajul său, Bogdan plonjează în contemporaneitate unde acesta, « inginereşte » ca şef al unui atelier de proiectare.

          Istoria postrevoluţionară îi oferise acestuia doar un post de taximetrist. Ideea care se desprinde din această scurtă proză este că, făcând bine, vei fi răsplătit din plin, după principiul steinhardt-ian « Dăruind, vei dobândi ».

          « Ţam-ţaram » – are ca protagonist un alter-ego al autorului, numit Sorin, un întreprinzător care « se descurcă » în lumea post-revoluţionară, făcându-şi loc printre marii comercianţi şi asistăm la peripeţiile lui legate de aprovizionare.

          « Vărgatul » – ultima povestire din volum îl are ca protagonist pe Viorel, un puşti din clasa a II-a, în care nu e dificil să-l recunoaştem chiar pe autor.

          O întâmplare hazlie tulbură liniştea casei : motanul zis Vărgatul fură peştele vecinei şi o zbugheşte cu el în gură, spre veselia băiatului Viorel şi a vecinelor.

          Prozele nu sunt spectaculoase, nu sunt pline de peripeţii, ele sunt bucăţi de viaţă rămase în amintirea autorului, pe care, cu talent şi iscusinţă, el le aduce sub ochii cititorilor. Prin mijloacele specifice epicului, totuşi, ele îndeamnă la reflecţie asupra condiţiei omeneşti în vremuri cruciale ale istoriei, ori ridică vălul de pe unele evenimente uitate, din care putem trage multe învăţăminte. Ochiul atent al scriitorului surprinde amănunte esenţiale ale vieţii cotidiene şi le transpune artistic, după măsura talentului şi a sufletului său. De un realism clar, adresându-se unei categorii de cititori tineri care a fost văduvită de literatură pe măsura vârstei, prozele aduc informaţii despre momentele care au schimbat faţa României, de acum mai bine de două decenii.

         

CEZARINA ADAMESCU,

membră USR

26 ianuarie 2012

 

 

 

 

 

 

 

Topice: Recenzii | Comments Off on ETERNIZÂND SECUNDA PRIN CUVINTE

Comentarii închise.