Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

VESTIGII ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

de Cezarina Adamescu | Februarie 23, 2012

ÎNVĂŢĂTORUL VASILE POPOVICI, OM ŞI DASCĂL MODEL,

Documentar iniţiat şi îngrijit de profesorul Pavel Panduru

S-a dovedit nu o dată că în Banatul montan, sintagma : „Cinsteşte-ţi înaintaşii” – nu e o vorbă în vânt, pentru că bănăţenii au un adevărat cult pentru eroii, cărturarii şi binefăcătorii lor. Sentimentul patriotic, mândria naţională, respectul faţă de valorile neamului, o Istorie trăită şi asumată, nu de puţine ori, cu preţ greu de strămoşi, care le impune recunoştinţă, toate acestea la un loc îi fac pe românii din această parte a ţării să continue în mod demn tradiţia. Şi nu puţine ocazii sunt de acest fel. Însă, chiar dacă n-ar fi ocazii,  bănăţenii şi-ar onora, aşa cum se cuvine personalităţile, pentru că aşa se cade şi aşa au învăţat ei din neam.

            Generali de armată, profesori, preoţi, medici, oameni de stat, toţi îşi au locul în patrimoniul sufletesc al bănăţenilor, şi-şi găsesc şi un loc de cinste, prin reprezentări simbolice, în piatră, lemn ori alt suport  material,  acolo unde s-au născut şi au trăit, lăsând moştenire, o zestre spirituală urmaşilor. Dar mai ales, îi cinstesc prin cuvinte, prin monografii, biografii, evocări, omagii scrise ori reprezentate în diferite locaţii, manifestări la care se adună toată obştea.

            Oraşele şi comunele bănăţene sunt pline de case memoriale, busturi, statui, monumente, troiţe, plăcuţe comemorative o  variată gamă de manifestări tradiţionale, presărate cu cântece şi dansuri, cu obiceiuri ale locului,  care vădesc cinstea de care aceştia se bucură în timp. Bănăţenii sunt oameni care nu uită. Nu uită nimic. Istoria lor vie stă mărturie prefigurând un viitor, cel puţin la fel de vrednic precum trecutul.

            Valea Almăjului, numită şi Valea Miracolelor este un astfel de loc, presărat cu vestigii nemuritoare.

            Cultul eroilor şi al personalităţilor de marcă, alături de cultul sfinţilor, este cultivat tinerelor generaţii, încă din cea mai fragedă vârstă. Tinerii cunosc istoria locurilor şi a personalităţilor acestor meleaguri.

            Prilej de aducere aminte, de pietate, de comemorare, de rugăciune pentru cei plecaţi, dar şi reîmprospătarea memoriei, reînvierea amintirilor scumpe.

            Oameni de inimă, iniţiatorii acestor manifestări omagiale, vor să continue tradiţia şi mai ales datinile, sădind în piepturile tinere, mărgăritarul de preţ al recunoştinţei.

            Florile recunoştinţei lor sunt mereu proaspete şi răspândesc un parfum nemuritor.

            Profesorul  Pavel Panduru este un astfel de cinstitor, care nu-şi drămuieşte efortul şi timpul pentru aceste manifestări omagiale ori  comemorative. Vestigii în timp şi spaţiu. Oameni cinstitori de oameni. Fapte de înscris în Cartea de aur a patriei. Identitatea neamului românesc din care ei fac parte integrantă – se identifică în chip fericit cu identitatea proprie. Zici român, zici bănăţean, în cel mai adânc şi frumos înţeles al cuvântului. Ce importanţă are identitatea naţională pentru om? Dacă întrebi un bănăţean, el o să-ţi răspundă, fără tăgadă: -Ne ajută să aflăm cine suntem şi de unde ne tragem rădăcinile.

            Un lucru remarcabil şi o notă de laudă:  bănăţenii nu aşteaptă ca personalităţile să treacă în lumea de dincolo pentru a le cinsti. Ei le acordă onoarea cuvenită, încă din această viaţă. Aşa se cade, aşa se cuvine. Aşa e bine pentru toţi, să fie cunoscuţi, recunoscuţi, cinstiţi şi preţuiţi ca valori autentice ale neamului.

            De data aceasta, profesorul Pavel Panduru  ni-l aduce în atenţie pe învăţătorul  Vasile Popovici, „dascălul de dăscălie” om şi dascăl model, de la care tinerii au numai lucruri vrednice de învăţat. La venerabila vârstă de 80 de ani, dascălul lor drag este sărbătorit de tot natul cu slujbă la biserică, cuvinte calde şi emoţionante la Simpozionul de la Casa Culturală din localitatea Pătaş, cu surle şi tobe, adică, însoţiţi de fanfara din Borlovenii Vechi. Asta da cinstire! Onoruri în cântec şi vers, onor în biserică, la şcoala unde i-a învăţat buchea pe sute de oameni ai locului. Pentru unii ar părea un lucru de prisos într-un timp în care cei mai mulţi au altfel de „priorităţi”, mai cu seamă, acelea de a-şi aduna cât mai multe averi pământeşti, şi-şi fabrică alte „simboluri”, consumiste şi lesne stricăcioase, dar mai ales, de nici un folos sufletesc.   Pentru Almăjeni, cinstirea înaintaşilor, respectul faţă de istoria neamului, capătă rezonanţa şi importanţa unei manifestări unanime de suflet. Pentru că ei pun preţ pe acele avuţii pe care nu le rod moliile şi nu le mănâncă rugina.   

            „Volumul de faţă – specifică prof. Gheorghe Ţunea în Prefaţă -,  cuprinde intervenţiile participanţilor la această întâlnire. Considerăm că această lucrare constituie începutul unui nou proiect cultural ce vizează conservarea unor personalităţi în viaţă care şi-au adus contribuţie importantă în educarea, instruirea şi promovarea valorilor societăţii româneşti la modul general şi cel al societăţii bănăţene cu specificitate almăjeană în mod special. Este momentul ca personalităţile care şi-au dedicat viaţa unei profesii slujind cu credinţă, devotament şi pasiune să fie cunoscute, apreciate şi respectate.”

            Se zice că floarea recunoştinţei este rară. Bănăţenii nu probează această părere. Florile recunoştinţei lor se vădesc, ori de cât ori au prilejul şi ele răspândesc un parfum suav, cu adieri de lumină. Sărbătoarea are pentru prof. Gheorghe Ţunea şi o însemnătate particulară, aşa cum dă mărturie: „Pentru mine Vasile Popovici rămâne dascălul – artist de şcoală veche care şi-a făcut din profesie propriul altar pe care a sădit în permanenţă credinţă, dragoste, pasiune şi perseverenţă. Trebuie să-mi exprim respectul şi consideraţia faţă de iniţiativa Prof. Pavel Panduru, director la Şcoala de Arte şi Meserii Prigor, personalitate culturală în Valea Almăjului, pentru lansarea proiectului „Almăjul îşi respectă valorile” şi pentru organizarea sărbătorii menţionată în această lucrare.”

            În Argumentul său, prof. Pavel Panduru îşi susţine demersul spiritual astfel, întărindu-mi astfel convingerea despre spiritul de recunoştinţă al bănăţenilor:

„În Valea Almăjului, colţ de ţară şi de rai, pământ al făgăduinţei şi binecuvântat, străveche vatră a etnogenezei româneşti, o ,, mică Românie,”  au răsărit ca florile primăvara, de-a lungul veacurilor, vajnici luptători care au mucenicit şi s-au jertfit pentru limbă şi neam, pentru demnitate şi libertate naţională, intrând în istorie. Alături de ei au fost mulţi preoţi, dascăli şi cărturari ai satelor, care şi-au împlinit datoria exemplar în nobila muncă, de a-i învăţa pe copii limba şi istoria românească. Istoria acestor locuri este bogată în evenimente importante, în fapte de creaţie, în pilde de hărnicie, pricepere, în iubire de neam şi de Dumnezeu.

            De-a lungul anilor noi am comemorat şi am omagiat, în mari sărbători, personalităţile ieşite din nobiliarele familii almăjene ca Boldea, Popovici, Murgu, Buracu, Bogoievici, Sârbu şi altele, care ,,au avut darul de a vărsa lumină, de a răspândi cultură, de-a ne face să cunoaştem mai bine frumosul, să dispreţuim urâtul, să ne închinăm moralei şi să ne îngrozim de păcat” ( Iosif Vulcan ).

            Impresionanta omagiere a avut loc la 17 aprilie 2010 în localitatea Pătaş de pe Valea Almăjului. Lucrarea este rodul recunoştinţei celor cărora dascălul le-a aşezat creionul în mână, le-a îndrumat primii paşi prin  lumea fermecată a literelor şi cifrelor, le-a dat primele noţiuni despre ştiinţă şi viaţă. Lucrarea se vrea „un document de epocă şi un semnal pentru viitor – spune prof. Pavel Panduru.

„Această carte apare din iubirea şi respectul nostru pentru cei de ieri, cât şi pentru cei de astăzi, ca o evocare colectivă ,, asemănătoare unei liturghii laice,, pentru că învăţătorul Vasile Popovici a fost şi va rămâne un adevărat model de muncă, credinţă şi viaţă în sistemul existenţial al românilor almăjeni,  un ,,om al Locului”, ,  asigurând un echilibru perfect între cele sfinte şi cele pământeşti ca o contrapondere în calea defăimătorilor, distrugătorilor de tradiţii şi valori româneşti.”

            Cuvintele celor care au luat, într-un fel sau altul contact cu acest dăruit dascăl, sunt mărturii ale respectului şi recunoştinţei care au rămas vii, peste decenii, în sufletele almăjenilor.

            Şirul celor care i-au adus omagiu începe cu prof. Gheorghe Ţunea, Director al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Caraş-Severin care, cu emoţie firească evocă vremea când iscusitul şi talentanul dascăl a organizat în şcoală „o orchestră care cataliza în jurul ei iubitori ai melosului bănăţean, purtători de valori almăjene şi româneşti, ambasadorii culturii şi ai tradiţiilor almăjene.” El îi schiţează şi un frumos portret moral dascălului Vasile Popovici: „Cinstea şi corectitudinea sunt două din calităţile dascălului Vasile Popovici, la care se adaugă ambiţia şi perseverenţa, credinţa în Dumnezeu şi, nu în ultimul rând, iubirea faţă de aproapele său”.

            Şi profesorul Pavel Panduru are un cuvânt de spus despre acest om deosebit:

„Izvor de energie şi lumină, Vasile Popovici,  avea credinţa că valoarea unei şcoli se măsoară prin calitatea şi ţinuta dascălilor, dar mai ales a oamenilor care ies din ea, ca dovadă zecile de generaţii ieşite din mâinile sale cu care se mândreşte”.

            Cel sărbătorit, la rândul său se adresează auditoriului cu emoţie şi cu bucuria unei vieţi împlinite, puse în slujba elevului: Ce poate să-şi dorească mai mult un om la aniversarea unui asemenea eveniment,  – spune dascălul -, decât să fie înconjurat cu atâta dragoste de colegi, de elevi, de consăteni şi de atâtea personalităţi de seamă al Văii Almăjului? (…) În întreaga activitate am fost călăuzit de principiile moralei creştine, în care cinstea, corectitudinea şi dragostea pentru aproapele tău au constituit temelia formării mele profesionale  şi au dus la obţinerea rezultatelor ce fac posibilă emoţionanta întâlnire de astăzi.”

Gheorghe Popoviciu, nepotul dascălului îi face o scurtă biografie, subliniind că el este continuatorul unei vechi familii de preoţi şi dascăli care şi-au pus viaţa în slujba comunităţii.

Gheorghe Popoviciu  afirmă că el a avut  ceva ce numai cei chemaţi  pot avea şi anume „harul-profesiei de dascăl”.

Distinsul cărturar numit pe drept cuvânt „înţeleptul din America”, om cu descendenţă bănăţeană, Alexandru Nemoianu evocă personalitatea dascălului în cuvinte vibrante:

Dacă privim în urmă, vom vedea că el a făcut o alegere egal înţeleaptă şi curajoasă. Nu s-a despărţit de vatra străbună. I-a rămas credincios şi credincios pe viaţă. De fapt şi-a jertfit posibilitatea de “mărire”, a pus viaţa proprie sub interesul locului său şi Neamului său. Domnul Vasilica a devenit un învăţător exemplar.

El a învăţat să scrie şi să citească mii şi  mii de almăjeni, dar, în plus, el i-a învăţat să fie oameni buni şi oameni de omenie. Şi această împlinire nu poate fi preţuită în valori omeneşti. (…) Personal, consider un privilegiu special faptul că am cunoscut pe aceşti oameni şi că ei m-au onorat îngăduindu-mi să îi numesc prieteni. »

Prof. univ. dr. Valeriu Leu  de la Muzeul judeţean de istorie din Reşiţa îi aminteşte pe bărbaţii de seamă care s-au ridicat din aceste locuri: Eftimie Murgu, Traian Doda, Ion Sârbu şi alţi vajnici luptători pentru libertate naţională şi socială, alături de dascăli, cărturari ai satelor, printre care se înscrie şi preotul Vasile Popovici,  importantă figură a luptei naţionale, dusă de românii bănăţeni în secolul trecut  şi autor al unor interesante lucrări de istorie şi folclor, dar şi colecţionar al unor documente, obiecte şi cărţi rare. „Înţelegând valoarea acestor obiecte, –  specifică prof. Valeriu Leu –  dorind, asemenea strămoşului său, să le pună la dispoziţia cercetătorilor şi a publicului larg, învăţătorul Vasile Popovici din Pătaş (nepot omonim al cărturarului) a făcut recent o importantă donaţie Muzeului judeţean din Reşiţa. (…) Donaţia inimosului învăţător Vasile Popovici reprezintă o faptă pilduitoare, prin gestul său Muzeul de Istorie al judeţului Caraş-Severin reuşind să-şi sporească patrimoniul cu un valoros fond documentar care va purta numele de „Vasile Popovici”.

            Iosif Băcilă, redactor şef al revistei „Almăjana” îşi depune şi el mărturia despre învăţător şi prezintă un interviu trascris de pe bandă magnetică, al învăţătorului, cu muzicologul Gruia Stoia.

Profesorul Profesor  Nistor Budescu din Dalboşeţ este de părere, în alocuţiunea sa că „nobila meserie de dascăl” este „o lecţie pentru urmaşi”.

 „Ca învăţător s-a remarcat printr-o foarte bună pregătire profesională, dublată de devotament şi dragoste de muncă, ceea ce i-a atras aprecierea colegilor, elevilor şi părinţilor.

Prodigioasa muncă depusă a fost pătrunsă de crezul:

-că nimic nu-i mai nobil decât meseria de dascăl, de călăuză a celor mai pure suflete omeneşti,

-că pentru a forma oameni adevăraţi este nevoie de o  înaltă vocaţie,

-iar pentru a educa nu este de ajuns să cunoşti temeinic materia, ci trebuie să iubeşti cu ardoare profesia, învăţătorul fiind înainte de toate un educator,un făuritor de conştiinţe, a cărui muncă plămădeşte destine omeneşti.

Lecţiile sale nu aveau nimic ceremonios, nimic din fanfaronada de astăzi. Ele nu însemnau cuvinte mari pe suport mic, ci se desfăşurau simplu, pe înţelesul copiilor. Dar aveau forţă emoţională, mai ales când vorbeau despre trecutul zbuciumat al poporului nostru, despre lupta sa milenară de a-şi păstra neîntinată fiinţa naţională, precum şi unitatea de limbă, credinţă şi neam.

Lecţiile domnului învăţător le-au insuflat elevilor respect pentru muncă, cinste, dreptate şi adevăr.”

La rândul său, profesorul N. Andrei evocă personalitatea dascălului presărând-o cu versuri emoţionante.

Preot prof. dr. Petrică Zamela are o intervenţie intitulată: „-80 de ani pe cărările timpului neobosit-”. El îl numeşte:valoros stâlp al omeniei şi al învăţământului românesc din Almăj. Cuvintele rămân de multe ori prisositoare în asemenea situaţii”. De asemenea îi conferă atributele dascălului ideal.

            Ioana Nicolae îi face de asemenea, biografia şi portretul în calitate de colegi de breaslă şi încheie cu un poem închinat sărbătoritului.

            Prof. Maria Pâşlea spune, amintindu-şi de prima întrevedere cu colegul său: „Când prima şedinţă mi-a dat prilejul să-l cunosc mai îndeaproape pe domnul învăţător Popovici, am avut o revelaţie: un asemenea om l-a inspirat pe Octavian Goga, poetul ardelean, care a omagiat în memorabile strofe pe luminătorul satului. Ceva din curăţenia sufletească şi bunătatea lipsită de ostentaţie răzbătea din vorbele domnului învăţător. Prezenta problemele cu care se confrunta în activitatea didactică, însă nu se lamenta, ci se angaja. Pasiune, dăruire, competenţă. Toate se împleteau, se puneau în lumină una pe cealaltă în cuvântul acestui împătimit al meseriei. Trimestru după trimestru, an după an am muncit în aceeaşi şcoală. Dăruirea cu care muncea domnul învăţător era cunoscută şi recunoscută.”

            Pavel Gârjoabă – subliniază alte aspecte ale personalităţii învăţătorului: „Învăţătorul Vasile Popovici iubeşte locul său natal, Valea Almăjului. Prin ochii săi de artist veşnic tânăr imortalizează pe pânză peisaje în culori deosebit de vii, din jurul Pătaşului şi Borloveniului.

            Este un foarte bun pescar, de poveştile căruia, referitoare la nenumărate „expediţii” pe inegalabilele chei ale Nergăniţei, la o partidă de păstrăv, cu popasuri noaptea, lângă foc sub fag, la malul râului, nu te mai saturi ascultându-le”.

            Învăţătorul Floarea Cojocaru începe evocarea sa, „Din suflet pentru suflet” parafrazându-l pe Ion Creangă:   „ Nu ştiu alţii ce simt atunci când se gândesc la fostul lor învăţător, dar eu  trăiesc nostalgia anilor din copilărie, iar ochii mi se umezesc la amintirea atâtor clipe minunate din acea perioada. Şi cum să nu îmi amintesc cu plăcere de copilărie, care rămâne cea mai frumoasă şi nevinovată vârstă şi, bineînţeles, că în această etapă de formare are un cuvânt important de spus învăţătorul, primul care îţi călăuzeşte şi îţi îndrumă paşii spre orizonturi necunoscute.

Învăţătorul meu, domnul Vasile Popovici m-a fascinat încă din prima zi de şcoală. Îmi aduc aminte şi acum această zi, când pentru prima dată am păşit pragul şcolii, cu emoţie în suflet, cu sfială, cu puţină teamă pentru că nu ştiam ce o să mă aştepte in clasa I, ca şi şcolar. Toate aceste sentimente se citeau pe faţa tuturor colegilor, dar ele au fost alungate repede de vocea caldă şi blândă a dascălului nostru şi de privirea senină a ochilor albaştri, care parcă ne încuraja să fim încrezători că vom izbândi să le ducem toate la bun sfârşit.”

El evocă atmosfera dintr-o clasă din mediul rural de acum o jumătate de veac:

             „Domnul învăţător ne-a luat cu binişorul şi încetul cu încetul am învăţat ,,buchiile întortocheate’’, am învăţat să adunăm şi să scădem, apoi în clasele mai mari ne întreceam la orele de compunere să descoperim cele mai frumoase expresii pentru că dumnealui ne spunea mereu că trebuie să ne îmbogăţim vocabularul, şi ne mai spunea că vom reuşi acest lucru cântând, cultivându-ne în acest fel şi dragostea pentru citit, pentru lectură. El însuşi ne citea la şcoală poveşti, iar noi îl ascultam fascinaţi, vrăjiţi pentru că reuşea prin intonaţie, prin expresia feţei să ne captiveze de parcă noi eram eroii din poveste. Orele de istorie erau aparte. Ne vorbea despre războaiele poporului român, despre conducătorii ţării şi pe chipul lui se putea citi admiraţia şi dragostea pentru neamul românesc, pentru înaintaşii noştri. La orele de geografie sau cunoaşterea mediului, mergeam câteodată în excursie în împrejurimile satului. Acolo ne explica despre linia orizontului, despre punctele cardianale, despre denumirea dealurilor, a apelor ce străbăteau satul, despre animale şi despre plante. Ascultând zumzetul albinelor, ciripitul păsărelelor şi simţind mirosul cireşilor înfloriţi, pe iarba crudă şi verde, noi ne adunam în cerc în jurul lui şi îi puneam fel şi fel de întrebări care niciodată nu rămâneau fără răspuns.

            Îmi plăceau orele de muzica la fel de mult ca toate celelalte, deoarece domnul ne cânta acompaniindu-se cu vioara. Mi se părea uimitor sa faci aceste lucruri deodată şi-mi doream foarte tare ca într-o bună zi să pot cânta şi eu la fel.”

            Poate că ar fi de meditat pentru tinerii şcolari de azi şi în condiţiile în care învăţământul românesc este într-o gravă suferinţă.

Institutor Elena Pirtea îi oferă „un gând frumos domnului învăţător.” Ea spune cu nostalgie şi recunoştinţă: „Eu sunt doar o fărâmă din munca domnului învăţător, dar chiar şi eu mai am multe încântări pe care nu vi le-am împărtăşit; o să mă întorc de cîte ori va fi nevoie pentru a spune tot ce a rămas nespus”.

            Şi institutorul Ion Popovici din Eftimie Murgu are un cuvânt cald pentru Dascălul-apstol: „…În calitate de coleg de breaslă, îmi aduc aminte cu plăcere şi cu o deosebită admiraţie de activităţile pe care dumnealui le-a susţinut cu elevii claselor pe care le-a condus. Am văzut în dânsul competenţă, căldură şi apropierea faţă de elevi, înţelegerea şi toleranţa faţă de cei cu care lucrează, adevăratul portret al unui dascăl apostol şi nu a unui simplu funcţionăraş.”

Fosta elevă Ecaterina Becia evocă prima zi de şcoală: „Nu pot nici astăzi să exprim ce simţeam atunci: emoţii, frică, nu stiu, dar mi-aduc foarte bine aminte că, atunci când aţi deschis uşa clasei, aţi intrat zâmbind şi ,aşezându-vă la catedră, aţi început să glumiţi cu noi. În acel moment mi s-a luat un val parcă de pe ochi, căci nu am mai văzut un domn învăţator, ci un adevărat părinte pe care l-am respectat, îl respect şi îl voi respecta”.

Petru Iulian Mehnu, fost elev, îşi exprimă şi el recunoştinţa: Nu mai ţin minte prima oară când mi-a intrat în viaţă, nu ţin minte nici când a ieşit. Poate nici n-a ieşit cu adevărat. Aşa cum port o amintire dulce a acelor ani, sunt sigur că la asta contribuie şi imaginea dumnealui. În mod cert, însă, a fost o prezenţă discretă, dar puternică, în viaţa mea şi a celorlalţi copii pe care i-a învăţat. Activitatea dumnealui a continuat. După noi au trecut şi alte generaţii prin clasa dumnealui, dar nu multe. Tin minte ca pe o mare îngrijorare în sat, mai târziu, vestea apropierii pensionării. Multe regrete se auzeau prin sat, printre părinţi: ’Ehe, dac-ar mai fi fost Popovici învăţător!’.

            Un nume nu se construieşte uşor. Unii luptă o viaţă întreagă. Astăzi se vorbeşte tot mai des de a-şi construi o carieră, o reputaţie. Domnul meu învăţător a obţinut toată recunoaşterea asta foarte simplu, punând suflet în tot ceea ce făcea. Asta nu poate fi mimat, mai ales în faţa unor copii care simt imediat unde te afli faţă de ei. Desigur, au fost sacrificii neştiute de noi, au fost zile mai cenuşii, sigur au fost şi momente de cumpănă, dar dumnealui a avut eleganţa pedagogică de a ne proteja de orice furtună personală. »

Profesor Oltea Panduru îşi exprimă şi el gratitudinea: „Ceea ce este admirabil la acest adevărat luminător al satului, este faptul că ştia totul despre foştii săi elevi, le urmărea şi le mai urmăreşte destinul ca un părinte. Ferm şi blând în acelaşi timp, ştia să se impună şi, cel din faţa lui trebuia să-şi cântărească bine vorbele, dacă vroia să primească un sfat sau un ajutor, fie el tânăr sau bătrân.

Înzestrat cu umor fin, între oameni era bine primit şi chiar dorit, nu mai vorbesc de felul cum anima atmosfera în cancelarie sau la petreceri.

Aceeaşi vigoare sufletească şi luciditate îl caracterizează şi acum, la vârsta senectuţii. Păşeşte drept pe uliţele satului, vorbind cu fiecare şi nu se poate să nu observe cât este de respectat pentru faptele sale, pentru ceea ce a lăsat în urma sa, pe drumul vieţii sale lungi. Este dovada vie că faptele omului îi veşnicesc numele, iar o carte nu poate fi casă a tuturor realizărilor sale, dar îl ajută să învingă nemărginirea timpului.”

             Educatoarea Ana Boescu din Pătaş relatează: „Pentru mine şi colegii mei a fost „dascălul nostru” al celor mai tineri dar şi al atâtor generaţii de copii din Pătaş şi Borlovenii-Vechi. Cu noi cadrele didactice tinere a avut multă răbdare şi ne-a împărtăşit din experienţa dumnealui la catedră. Ne-a dat multe sfaturi nu numai în ceea ce priveşte cariera didactică, dar şi în felul nostru de a ne comporta în mijlocul comunităţii în care trăim”.

              Profesoara Maria Ionela Bihoi spune: „Pot afirma că domnul învăţător a fost înarmat sufleteşte încă din copilărie (de la familia din care îşi trage seva, fiind fiu de preot) cu puterea credinţei şi a tradiţiei almăjene din zonă, ajungând să fie ,,stâlp,, de nădejde al Almăjului în care a văzut lumina zilei şi a desfăşurat o parte din activitatea didactică şi cea mai mare parte din viaţă, într-una dintre ,,perlele” Văii Almăjene – localitatea Pătaş.

            Viaţa ca dascăl şi-a dedicat-o ca o ,,jertfă,, – punând-o în slujba elevilor – fiind unul dintre ,, apostolii,, catedrei – a dat zonei – prin ,, tinerele vlăstare – oameni de nădejde, atât ţării cât şi lumii întregi”.

Profesorul Pavel Panduru îl evocă pe sărbătorit ca „tânăr pensionar”, astfel: „A găsit totdeauna cuvinte potrivite pentru a îndrepta şi curăţi inimile şi gândurile celor care îi cereau sfatul şi ajutorul.

Nu numai tradiţia şi vocaţia l-au făcut necesar şi util şcolii şi satului, ci şi calităţile sale intelectuale şi morale. Întreaga sa activitate îl încadrează în categoria dascălului format în spirit „haretist”, adevăraţi „apostoli” ai satului românesc. Era adeptul concepţiei socratico-platoniene privind educaţia, prin care se acordă atenţie actului formativ-de cultivare a spiritului care duce la „atingerea esenţei umanului”, ceea ce confirmă foştii săi elevi, azi învăţători”.

              Şi profesorul Petru Pîşlea de la şcoala din Pătaş – dă mărturie despre învăţător pe care-l vede: „Un om, un prieten, un dascăl”: „Una dintre cele mai frumoase amintiri pentru domnul învăţător şi copii a fost prezenţa la Muzeul satului din Bucureşti din 24 aprilie 1988 când împreună cu ansamblul de şcoala din Dalboşeţ  au cântat cu renumitul maiestru al arcuşului ,,Efta Botoca,,. Atunci au fost înregistraţi la Radio Bucureşti. Maiestrul Efta Botoca l-a felicitat pe dirijor cât şi pe copii şi le-a urat succese.

            Pentru că nu pot transpune în cuvinte, cum aş vrea, bucuria de a-i fi fost coleg, plăcerea de a-l avea încă prieten şi preţuirea pe care am avut-o dintotdeauna pentru domnul învăţător, dau deoparte condeiul, lăsând farmecul blândei tăceri să aureoleze amintirile din sufletul meu, şi îl asigur pe sărbătoritul nostru de astăzi că pentru foarte mulţi dintre foştii elevi şi colegi de muncă va rămâne un model de dascăl, de conduită, corectitudine şi moralitate.”

În încheiere, autorul documentariului aduce omagiul său dascălului de excepţie Vasile Popovici, astfel: „Şi-a impus statura uriaşă în epocă şi cu siguranţă lumina lui va depăşi nu numai veacul, ci veacurile. Viaţa sa este un model de smerenie, de jertfelnicie şi de dragoste pentru pătăşeni, almăjeni, pentru români şi pentru ,, Cel care ne-a creat,,. La 80 de ani de viaţă, prin tot ce a făcut rămâne un model şi un simbol pentru afirmarea fiinţei naţionale”.

Personal, de la 700 de kilometri depărtare, dar cu sufletul aproape, nu-mi rămâne decât să mă alătur cu gândul acestor cinstitori ai trecutului-prezent şi să le spun din toată inima, cu toată sinceritatea şi admiraţia:  CINSTE VOUĂ, CINSTITORI DE NEAM!

 

 

26 IUNIE 2010

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Topice: Descrieri | Comments Off on VESTIGII ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

Comentarii închise.