Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ORGANE DE LUMINI

de Jianu Liviu-Florian | Martie 3, 2012

– în  manuscris-

„Din datoria de a trăi şi a muri pentru adevărul nostru nu văd cum am putea deduce dreptul de a constrânge şi pe semenii noştri de a trăi şi de a muri pentru adevărul nostru. Şi din datoria de a ferici pe semenii noştri nu se vede cum am putea deduce dreptul de a-i ferici, impotriva voinţei lor, cu adevărul nostru.” (Lucian BLAGA)

 

 

Uite cum te ajunge copilăria din urmă


UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ

 

Vasilie scotoceşte după râme în grămada de bălegar din dosul şurii.

Îi sar pistruii de pe faţă când loveşte pământul,

Icnind, cu cazmaua.

Pe-aici e mirosul mai gras,

Ies râmele să ia aer doldora de poftă de peşte,

El le chiteşte într-o cutie de chibrituri

Cu degetele pline de negru sub unghii,

Îşi îndeasă colopul pe cap,

Şi se răsteşte la el,

Să-i intre calea în cap:

Hai!

Restul este floare la ureche.

Să cobori gruiul,

Să treci ştrecul,

Să intri în luncă pe la Petruţ,

Cel galben ca o lămâie fără splină,

Să ajungi la bulboană,

Să tragi Ampoiul în piept,

Să dai drumul la fir,

Să pui o râmă la loc de cinste,

Să arunci plumbul cât mai aproape

De linia care separă cerul de apă,

Să scobeşti cu privirea în plută

Până ajunge ziua pe fundul apei,

Se ridică întunericul

Şi ard felinarele ca gălbenelele

Pe linia ferată,

Până în fereştile satului.

Până acolo îţi cântă drumul greierii.

Când tac, te sperii: dacă nu mai nimereşti calea?

Aşa zic moţii la şusea.

Şi te întorci cu Văsălie

Cu mâna goală pe băţ,

Acasă,

Cu buzunarele pline

De râme care dorm legănat,

Emigrate de dimineaţa din bălegar,

Moarte noaptea de uscate de soare,

Visând a peşte.

17 martie 2000

 


COSTICĂ

 

Era senin ca sticla.

Las’că te duc eu la o bulboană une ţâpi  numa băţu’ n apă şi sare-un peşte pe mal.

Une-i?

În Poiană!

Câtu-i pân’aclo?

Doi kilometri!

Pe cale?

Ba!

Pe Ampoi!

Şi mei, şi mei, numai prin pânzele copacilor păianjen,

Prin brusturii mustoşi

Şi pietre cu luciul în jos,

Ba pe mal, ba pe apă

Cu sufletul suflecat,

Să ajungem mai repede la pomana peştilor…

–         Mai e mult?

–         Nici n-am ieşit din Meteş!

–         Ia ui ce fain îi aicea!

O ceafă de pietriş

Dormea pe o dungă de apă limpede

de  i se vedeau umbrele păsărilor pe fund,

Ou lângă ou,

Piatră lângă piatră.

Parcă nu călcase nimeni pe halviţa asta de prundiş

Şi cine să calce,

Că noi nici călcătură nu aveam,

zburam

Şi ne lăsam din când în când pe pământ,

Să ne umplem gurile cu zmeură şi mure negre,

Şi tălpile cu lut roşu.

 

Nu mai ştiu ce era pe celălalt mal.

Poate un  furnicar de scorburi,

Poate o clacă de rădăcini,

Cu muşchi odihnindu-şi sub buricul verii,

Ochii de umbră.

 

Când aruncai io pluta,

Parcă-mi zvârlisem mirosul cu ea,

Aşa pluteam eu pe deasupra pietrelor

Ca o cotcă în aer,

nu mai eram, neam,

Numai ochii sorbeau tot ce tremura,

Respiram ce nu mai eram,

Şi era un bine

Cum rar întâlneşti în afară de sine.

 

Vasilie striga:

Trage! Trage!

Da io urcam mai avan,

Ca aripile libelulelor care stau în aer

Când da oxigenul buzna prin ele,

Până când el veni lângă mine

Şi ţipuri oblu în urechea mea:

Trage, tu !

 

Mi-am prins amândouă mâinile de coada băţului,

M-am răzghinat pe direcţia firului

Şi am tras peste cap

Tot Ampoiul

Cu buturugi cu tot

 Şi mai era ceva,

Dar nu l-am văzut,

Doar cerul dându-mi-se peste cap

Şi eu, dându-mă peste fund.

 

Une-i?

Nu-i !

Ia să tăcem ca peştele…

Atunci a mişcat în lăstăriş.

Ne-am luat după fir,

Se făcuse firul vârşă,

Sau aşa umblam noi de împleticiţi,

Ajunsese peştele un fel de 

Calic al frunzelor,

Din pânza apei dat

şarpelui clorofilei, la stors solzii.

 

Aşa peşte

Nu se mai văzuse pe Ampoi

Nu se mai auzise,

A migălit Vasilie preţ de o mocăniţă de la Alba la Zlatna

Să-i scoată cârligul înfipt tocmai

în izvorul Ampoiului…

 

Cum să-i spunem namilii?

Ăsta-i Costică! Am zis.

 

Şi Costică i-a rămas peştelui numele.

 

 

22 martie 2000


CAMPIONUL

 

 

aveam inima cât pipota.

pusasă Vasilie pe Costică cu gura într-un crăcan

şi îl purtam la brâu cu rândul

 

şi mei, şi mei,

între Meteş şi Poiană,

spre bulboană,

unde ieşeau peştii ca la pomană,

pe mal,

să te roage să-i pescuieşti cu mâna.

 

Da’ intrarăm pe o uliţă de pietriş,

Era mai umbră,

Şi Ampoiul mai larg,

Făcea apa creastă de cocoş pe pietre

Şi Văsilie aruncă până pe malul celălalt

Şi mergea la vale pe malu’ ăsta

După plută.

 

Ce să prindă acolo,

Că n-avea loc peştele între fund şi apă.

Da’ el era hotărât.

Ştia el locul ăsta,

Şi cu Vasilie nu te pui,

Ştie fiecare rădăcină de p-aci,

De cum dă firul, primăvara,

Până o ia apa, toamna.

 

E-he!

O prinde vro fâţă.

Vrun caras.

Unu’ e Costică!

Şi-mi părea rău că nu făcusem totul singur

Trăsăsăm peştele cu mâna mea,

Asta da,

Da’ strigătul? Da’ găsitul? Da’ scosul cârligului?

Astea erau ale lui Văsălie.

 

Atunci trase Văsălie,

Într-o doară, firul din apă,

Şi sclipi o spinare mâlcă…

Nu s-a zbătut,

Nu s-a chinuit,

Peştele ăsta se plictisise în apă

Şi intrase în amintirile mele fără să-şi dea seama.

 

Chicotea Vasilie…

Cu peştele aninat în fir,

Ogoit  în cuibarul  limbii de piatră,

Să nu tragă malul înapoi, în Ampoi…

 

Nu se poate!

Mai mare decât Costică!

 

Tu!

Ie!

De uimire, uitasem olteneşte

Şi prinsesem limbă de Găureni.

Făcusem tunele în minte

Ca brânza.

 

Râdea Vasilie.

No, ăstui cumu-i?

Tu l-ai brucat, tu să-l năşeşti!

 

Se încruntă Vasilie.

Se întunecă cerul

În dreptul sprâncenelor lui de aramă,

Şi-i ieşiră vorbele

Ca fumul gros al mocăniţei,

Pe nas,

Odată cu aerul din boşogi:

Istu-i Cam-pi-o-nul!

 

Ista gras nu se zbătu mult.

Stăteau cuminte în crăcan

Costică – de Puiu,

Cu Campionul – de Vasilie Palcău,

 

Se terminaseră malurile

Mergeam prin apă

Cu ghetele în mână,

Undiţele în dinţi,

Pantalonii suflecaţi,

Să întoarcem apele ca pe găini,

Undeva,

La moară,

Ori stână,

Să le despuiem de grăunţii de aur din lână…

 

Da-mi era năcaz pe mine

Că-mi căzuse recordul

 

–         Las’că la bulboană

Venim după peşte cu caru’…

Da mai pă sară,

Să nu ne bată soarele la ochi…

 

23 martie 2000


 

TRÂNTA

 

oile – pe lazuri,

ca nişte bunde de moţi.

Aşa, tolăniţi, numai în fân, în şură, i-am văzt.

Şi o ciutură de ţigani,

Mai mititei, mai mari,

Şi Văsălie, cu gura până la urechi, printre ei,

Şi eu, privindu-i chiorâş,

Cum se înfoiau,

Şi nu-mi  recunoşteau pronumele de politeţe –

Eu le dădeam bineţe cu dumneata

 

Era unu mare şi negru printre ei,

Al lui Dulan, ori Tulan, ori

Cine ştie cum îi mersese buhu

Pe lume.

 

Plouase,

Şi mirosea a pământ reavăn,

Mă aplecai,

Şi mâncai pământ,

Nu mă mai săturam,

Îmi plăcu – că eu mâncam pământ demult –

Şi mestecai, şi îmi plăcu iar.

 

Ţiganii râseră,

Şi a lu Dulan  veni la mine

şi râse batjocoritor :

Iote, mă, la domnişor, mâncă tină !

Şi-şi răşchiră două deşte la mine-n piept,

Şi palma-n frunte, ca la berbec…

Mamă…

Baragladina asta să şi râdă, să mă şi atingă aşa,

Ca pe o noatină…

Mă înfoiai tot,

Mi se înroşi tot capul, cu nervi, cu tot,

Şi eram roşu, pot să îl bat ?, pot …

Şi mă-nfoiai la el:

Măi, atâta îţi spun…

 

Da ăla şi-o căuta cu lumânarea pe ştrec…

Râdea şi Vasilie…

Măi, Puiule, ăsta e cel mai mare bătăuş al lor…

Dacă-l baţi pe ăsta, mânc tină şi io…

 

Eu mă încinsesem,

Da-mi era şi frică

O ţâră,

Mă socoteam,

De unde să-l apuc,

De gât, măi,

Şi să nu-i mai dau drumu de fel,

Şi i-am sărit de beregată,

Strângeam la iel,

Şi mă gândeam, măi, dacă nu ţine

Îl muşc de gât,

atât …

Se suci ţiganu cu mine,

Că era mai mare,

Cu un cap,

Ca şarpele în drum,

Eu – nimic – căzui peste el,

Şi-l strângeam, prieteneşte, de gât,

Strigau ţiganii:

Iote-l, tu, strânge ăsta ca ursu tânăr –

Ăla dădea să dea,

Dar numa în gol lovea,

Eu mai abitir îl iubeam, strângeam ca un şarpe –

Până bătu ăla cu braţul în pământ,

Horcăia,

Se făcuse vânăt

Nu mai sufla un cuvânt…,

 

“lasă-l, tu !”

strigă  Vasilie,

care arbitra,

da ţinea cu mine,

îl vedeam io cum se socotea,

să se bată cu toată şatra,

dacă nu ieşea cum trebuia,

m-am ridicat,

m-am scuturat,

şi Vasilie mă mânca din ochi de drag ce-i eram,

eu priveam ţanţos peste capetele lor,

da-i urmăream cu coada ochiului

să nu-i scap la  joc,

 

bravo, tu !

 

şi-şi puse Vasilie, ştii,  pe limbă, bruş roş,

linse, şi scuipă,

ptiu…

ce ţi-o place, tu,  zău li Dumnizău…

 

ţiganii, ăstilalţi, copiii,

se uitau la mine ca la urs,

da io nici nu mă prea uitai la ei,

 

îmi plăcea să fiu aşa,

mai marele bătăuşilor

peste cel mai mare bătăuş

din Găureni.

 

7 noiembrie 2000


PI COLO, PI DIN’COLO

 

–  Tanti  Lenuţa, unde este Vasilie?

–  Pi colo, pi din’colo!

–  Şi Maria?

–  Pi colo, pi din’colo!

–  Mama-mare, i-auzi ce zice Lenuţa!

–  ?

–         Tu, Lenuţo!

–         Ie!

–         Ce-i, tu?

–         Mo-ntrebat Puiu une-i Văsălie!

–         Une-i?

–         În cu-cu-ruz!

–         Nu- i’n cucuruz!

–         La grumbene!

–         Nu-i!

–         Pe laz, cu vithele!

–         Nu-i!

–         La salchâm!

–         Ba!

–         În şură!

–         Ba!

–         Ie!

–         Tu!

–         Tu, Mărie!

–         Ie!

–         Une-i Văsălie?

–         Pi colo! Pi din’colo!

 

21 martie 2000


LAZURI SUB TIOCAN,

ca o spinare de urs

ieşind din bârlogul pădurii.

pe măduvă,

grădina lui Tomică,

ca o şa de cal

călărită de pruni,

alergată de pari mălăieţi de fân,

şi cu viţa de vie înflorită în căpestrele aracilor,

trag boii iarba cu dinţii

acasă,

şi de acasă,

vezi herghelia ierbii păscând

bruşul negru

dat pe laz,

ca o dâră de viaţă dată cu gaz.

 

*

 

când au urcat bunicii la deal

să măsoare pământurile lui Tetiuţ,

au găsit atât de multe pământuri,

că toate pădurile

câte au văzut de pe Gorgan

de la Polul Nord

la Polul Sud

nu le-au ajuns să le măsoare,

fie-le verde ţărâna.

 

 

*

 

centrala electrică a casei

era o lampă cu gaz,

care exploata intensiv

puţul întunericului.

D’aia ziua nu am rămas fără gaz niciodată.

 

Lampa mijlocie ca să te îmbraci şi să intri în pat,

Lampa mică ca să vezi pe unde umbli în vise.

Lampa mare nu se dădea,

Să nu se afume grinda,

Să doarmă banii legaţi în basma…


FRÂNA

 

puteai să ai băţ de alun,

cu coaja tăiată cu brişca,

cu inel de sârmă în crestătură,

un ochi pe faţă, unul pe lemn,

 

dar altceva era să ai băţ de corn,

ăsta ţinea la peşti ca pe mână,

noi n-am scos, afar’ de Costică,

decât cât palma,

aşa strigam să ne audă în jur,

da erau ca pe deget-

 

ca să dai de corn,

urcai spre Egheroi,

întâi prin praf,

apoi pe pământ cenuşiu,

apoi pe lut roşu,

prin pământ negru de pădure,

şi ajungeai la calea de boi

tăiată în stâncă

că nu mai ştiai când se opinteau boii

care era stânca,

care era boul.

 

avea carul frână.

Dacă o ia în jos,

Pui frâna.

No,

Măi, Puiule!

Şi calcă (“Pu-iu-le”) silabele pe limbă,

Tomică,

Că era cuvânt străin la om.

Mă uitam

Nu vedeam nimic.

Une-o fi frâna asta dibace,

Că nu se vede neam!

 

Se opriră boii.

Nu mai puteau.

Le atârna carul de gât.

Boii, la mansardă,

Carul, la zece paşi în urmă, vertical de frânt.

Se bălăbăneau

Cu crecile în car

Cu carul pe greabăn

Şi le curgea răsuflarea

Pe ţărâna goală.

 

Sări Tomică de lângă coarnele boilor

Că trăgea şi el

Cu biciul strâns în mână

Se duse în spatele carului

Se dădu la o parte

Şi văzui un ţăruş oblic

Înfipt în pământ

Cumpănind carul.

 

Asta ce-i?

Asta,domnişorule,

Gâfâi Tomică, zâmbind,

E frâna.

 

23 martie 2000


IO MÂNCAM ÎN OLTENIA

în limbaj literar:

ceapă, cartofi, varză –

acolo era altceva.

-azi avem zamă de grumbene

-io nu mănânc

cum să mânc io ce nu ştiu ce-nseamnă

– punem şi covăsală

 asta îmi mai lipsea

io nici nu vreau să aud

şi parcă îmi venea să plâng de năcaz

cine ştie după ce se omoară ei,

urzici, mărar ( pentru mine mărarul e sare pe rană )

şi mă obligă să mănânc şi io

taci, tu!

Zice mama mare,

Şi-mi pune un blid de lut aburind în faţă

Cu cartofi şi smântână,

Să te lingi pe lingura de lemn,

Păi ăştia sunt cartofi,

Ie, grumbene,

Şi asta e smântână,

Ie, ie,

Covăsală,

Aşa am pus în gură

Două limbi

Şi le-am mestecat

Cu una,

Traducător de grumbene cu covăsală în zamă

În singura limbă română.


MESTECĂII

 

Aşa mesteca Sorescu la gânduri,

Ca mama mare de la Orlea,  mămăliga,

Le tăia cu aţa,

Cât erau calde,

Şi le împărţea,

Ca pe haine.

 

Credea că toţi copiii

Erau copii mari,

Intraţi în istorie

Galbeni de mămăligă pe cap,

Să o scalde.

 

Ce să facă ei cu istoria asta

Care îşi scria nevoile

pe mătasea cucuruzului lor?

Să o scalde.

 

*

 

Altora le creşteau statuile de mei până la cer,

De nu mai prididea să dea ce cădea de sus

Pe Apa sâmbetei.

O căuta cu lumânarea toată săptămâna,

Dumineca, nu.

Se spăla,

Se băbelea,

Se îmbrăca,

Îşi făcea pantofii cu creta,

Să ştie pe unde să se întoarcă acasă,

Şi mergea la Biserică,

Cânta,

Vedea cum urcă în turlă,

Numele pomeniţilor,

Ţinându-se de litere,

Le vedea cu ochii închişi

Dacă deschidea ochii

Nu mai vedea bine numele.

 

De la o vreme

Respira altceva.

Aşa i se năzărea.

Avea nările de cu iarna pline de liliac şi tămâioare,

Ceva ca o peşteră,

De se uneau nările pe dinăuntru,

într-o nare,

începea o sărbătoare a mirosurilor

şi o ducea aşa,

nare cu nare,

până duminica viitoare.

păcat

că nu putea să dea şi altora mirosul lui,

să miroasă din el.

 

 

*

 

dacă mirosa a busuioc,

era bine.

Dacă mirosa a ciorap,

Era bine.

Dacă mirosa a bălegar,

Era bine.

Dacă mirosa a umblătoare,

Era bine.

Dacă nu mirosa,

Nu era bine,

Da era bine.

 

Dacă mirosa a pui fript

Se sătura.

Dacă flămânza

Mirosa şi el ceva

Şi mai dădea şi la alţii

Să se sature.

 

23 martie 2000


LA DEAL

 

Erau două trasee de urcat la Deal.

Pe Egheroi ori pe Tiocan.

Şi plin de securitate în jur.

Salcâmi, fagi, stejari, corni, jnepeni, brazi…

Nu puteai să arunci o privire, măcar,

Că te bătea o frunză pe umăr,

Şi începea:

Mă, tu ce vezi?

Iote, Ampoiul…

Cumu-i?

Frumos. Ca o oglindă într-o turtă dulce, de bâlci.

Şi mai ce?

Iote, Meteşu, jos,

Iote, Găureniu,

Iote, Poiana.

N-aveai voie să vorbeşti în gând

Când treceai prin pădure.

Ăsta era consemnul.

Priveşte, pitic,

Că spui mata tot

După treij’ de ani,

Aşa ciripeau frunzele

Care au intrat în pământ

să ne cântărească prezentul mai bine.

 

Treceai valea

Şi urcai până la biserica arsă.

Avu Găureniu biserică,

Da o lovise un fulger,

Şi era acu tot un candelabru de ruine.

Oile nu intrau în ea.

Păşteau pe afară lumina.

 

Dacă te aplecai peste cale

De-a stânga

Nemereai cu sonaru în satu de ţigani.

Tot Găureni îl chema

Da erau găurenii, ţigani.

Case una şi una.

De pământ,

De lemn,

Fără garduri.

Tot satu o bătătură,

Doar câte-o ulucă

Să aibi unde să rezemi o oală,

Să nu te-mpiedici în ea.

 

Creştea un zumzet

Aşa,

Ca de stup de albine,

Porcii grohăiau,

Câinii legaţi în sfoară lătrau,

Ăi mici cu burţile goale se hârjoneau,

Femeile scriau gazete orale,

Spălau,

Bărbaţii pipau,

Tăiau lemne,

Lipeau ceaune,

Dădeau cu albastru pe case.

 

Acolo n-am coborât niciodată.

Ieşau ei singuri.

Era satu lor.

 

Mai sus erau două case de ceferişti.

Parcă tot Găureniu se născuse în mocăniţă.

Unu, impiegat,

Altu’, controlor,

Altu’, acar,

Alţii, angajaţi cu ziua la plimbat desagi

Albi cu negru, de lână,

Asta era plăcerea lor,

Să care desagii cu mocăniţa,

Să facă schimb de dungi.

 

Calea te ducea într-o vale care te urca la un castru.

La castru n-am nemerit niciodată.

Urcam cu afaceri la deal.

 

Să nu intri prin garduri

Spunea bunica.

Şi intra prin gardul de sârmă lăsat

Cât să intre şi oamenii mari, cocoşaţi,

Prin plantaţie.

Lângă intrarea asta

Era o placă

Pe care scria

Intrarea oprită.

Nu călcaţi pe salcâmi.

 

Aşa că intram

Şi bunica îmi spunea să nu calc pe salcâmi.

 

Poteci,

Câte ace are pădurea.

Dar calea mare,

Asta era calea de care,

Se scufunda.

 

Drumurile de care

Erau râuri secate

de şters ploile

Pe obraz.

 

Intrai în soare.

Puneai bâta în burtă

Şi o ţineai în pumn.

Numa tufe

Şi mure pieptiş.

Erau zăcăminte

De roci gri, negre, roşii, la vedere.

Şi urme de tălpi îngropate adânc în pământ.

 

Erau două drumuri care urcau la deal.

Drumul de soare şi drumul de ploaie.

 

Te lua pădurea în braţe.

Îti intra umbra în plămâni.

Te spionau veveriţele

Te verificau floricelele

Te urmăreau călugăriţele

Te raportau muşchii

La Polul Nord.

 

Şi la cot

O scară de piatră

Lată de-un car,

Dacă se-ntâlneau două care,

Se salutau boii,

Cobora carul care urca,

Intrau boii în marşarier.

 

Pe stânga

Aveau stâncile mormintele în scară

Cu mesteceni la cap.

 

Pe dreapta

Râpa

Cu pădure pe moaţe,

De corn, de măceş, de meri neînvăţaţi

Să facă mere de export.

 

Pe vremea aia

Aveam ulei de păianjen

În articulaţii.

Bunica avea mocasini.

Străbunicul este geambaş de cai la Ungureni

De-aia Bunicul nu urca,

Alerga la deal

Şi făcea în timpul ăsta afaceri în gând:

Câtă brânză ne dă Ieronim?

Cât vinars, Simion?

Cât trifoi, Tolan?

 

Pe streaşina potecii de sus

Te ţineai de aluni,

Creşteau alunii,

Te ţineai de fagi,

Creşteau fagii,

Te ţineai de stejari,

Creşteau stejarii,

Dădeai de Saveta ori Costantin, or Ionul Cozmii

Mari până la cer

Privind de sus vitele

Le auzeai picurându-le cuvintele

Vai, bine-aţi vinit, drajilor! Drajii de voi!

Şi cuvintele lor îţi cădeau pe obraji

Şi intrau în pământ

Ca şerpii,

Să aerisească viii şi morţii.

 

Ajunsesem la Deal.

 

 

Ăsta era drumul

Prin Egheroi.

Pe Tiocan

Puteai să te pierzi.

Nu era bine

 să pleci fără moţ la tine.

 

24 martie 2000


NORII

 

 

norii coborau desculţi

se aşezau pe Egheroi

îşi bălăngăneau moleculele de apă în gol

până sara.

sara îi striga vântul

să meară acasă

să şadă obosiţi proaspăt  pe laviţă

să mânce pită cu varză.

 

Şi era o noapte până mâine.

Adormeau şi transpirau de dor.

 

Era udă dimineaţa grădina de grăsimea viselor lor.

 

24 martie 2000


AM PESCUIT CU VASILIE

Cel mai mare peşte de pe Ampoi.

i-am spus Costică.

La două ceasuri,

Am pescuit alt peşte, mai mare.

I-am spus Campionul.

După un ceas,

Am întâlnit brigadierul apelor

Care după multe rugăminţi

Ne-a lăsat undiţele

Şi nu ne-a dat amendă

Dar ne-a confiscat peştii.

 

O copilărie întreagă

Am povestit tuturor

Cum am prins cei mai mari peşti

văzuţi vreodată pe Ampoi.

Colea, nită!

Întindeam mâna dreaptă

Şi aşezam palma stângă în dreptul cotului.

 

25 ianuarie 2012


GOGOAŞĂ

 

Să fi tot avut 6 ani.

Pe vremea aia odioasă la patru-cinci ani mergeai cu căminul în tabără.

Aveai patul pliant asigurat, şi masa.

 

Eram vecin de pat cu Gogoaşă.

Ăsta era numele de familie?

I se întindea ca untul pe pâine,

Rotund cum era,

Ca luna în grupa mijlocie.

 

Era mai mare ca mine.

Aveam  un nume mic care a pierdut un an

Şi a rămas de goasă.

 

Ce să facem noi când am ajuns acolo?

Să mâncăm.

Am mâncat tot ce ne-au învelit bunicile din casă.

Şi mai ce să facem după ce mâncăm?

Să dormim.

 

Ne înţelegeam bine,

Ştiam să trăim

 ce e mai bun în copilărie.

 

Pe la 9 dimineaţa,

Am deschis un ochi.

Ochiul lui Gogoaşă

Se uita din pliantul vecin

la punga cu mâncare.

 

În jur, toţi grupa mijlocicii

Stăteau în pliante, în fund,

Cu ochii roşii,

Şi visau după mama…

 

-Î…Bună dimineaţa!

Ce este cu voi?

-Nu aţi auzit?

?

Toată noaptea au tras tunurile

În poligon…

Numai voi, din toată tabăra, aţi dormit tun…

 

-Ai auzit ceva, Gogoaşa?

–         Ţî!

–         Nici eu!

 

Se uitau la noi cu o admiraţie

Soră cu pofta noastră de mâncare.

 

Era o zi frumoasă

Cu gura plină,

visam treji

o noapte cu vrej

de cartofi la ceaun

şi sforăit de lumină…

 

5 aprilie 2000


M-AM ÎNTÂLNIT CU NEDREPTATEA

Prima dată

La 6 ani.

 

Plecasem  în tabără

Cu grădiniţa.

Într-o zi,

Tovarăşele educatoare

Ne-au încolonat

Şi condus către o mică pădurice.

 

În drumul nostru

Era un pârâu

Care susura printre pietre.

Apa avea o jumătate de palmă.

 

Treceam toţi pârâul,

Cu grijă

Să nu ne udăm,

Pe un pod de pietre,

Aşezate din loc în loc

Peste  albie.

 

În faţa mea

O fetiţă

Şi-a pierdut echilibrul,

s-a întors înapoi,

m-a privit

cu un ţipăt,

şi eu i-am întins o mână de ajutor

care nu a ajuns până la ea.

 

Piciorul în ghetuţa albastru deschis

i-a intrat în apă.

 

Tovarăşele educatoare

Au venit într-un suflet.

Au scos-o la mal.

Fetiţa plângea.

 

Şi deodată

Şi-a ridicat capul din pământ,

A întins spre mine un deget acuzator,

Şi a strigat:

Tu m-ai împins!

 

Am explicat

Celor din jur

Că eu am vrut s-o ajut.

Dar nu am atins-o.

 

 Nu ştiau ce să creadă.

 

Am simţit prima dată în viaţă

Gustul nedreptăţii,

Gustul răzbunator al unei lacrimi

de neputinţă,

 

Când  tovarăşa mea educatoare iubită,

Instanţa ultimă a dreptăţii,

Mi-a  spus peste umăr, în faţa tuturor,

Ştergând fetiţa de apă:

 

–         Ai face mai bine dacă ai recunoaşte!

 

26 ianuarie 2012


CÂND AM ÎNTÂLNIT NEDREPTATEA

A doua oară

Eram în tabără de pionieri

La Novaci.

 

Iată-mă

Într-o cameră

Cu  paturi,

Cu sacoşa burduşită de bunica, cu mâncare de acasă,

Motiv pentru care în primele  zile

Nici nu am  mers  să mănânc în sala de mese,

Ci am luat masa singur, în dormitor.

 

După două zile,

Unul dintre colegii de cameră

A reclamat

Că i s-au furat din valiză 200 de lei,

Toţi banii lui,

Şi bănuiala  a căzut pe mine,

Singurul care a rămas singur

În cameră.

 

Au venit două profesoare să ancheteze

Şi m-au întrebat

Ce îmi sunt părinţii.

–         Ingineri, am spus.

–         Parcă nu am mai văzut hoţi,

Care au ieşit din părinţi ingineri.

 

Circumstanţele erau toate

Împotriva mea, motiv pentru care,

Neputându-mă disculpa,

Am făcut spontan

O criză de nervi,

Plângeam şi mă zvârcoleam pe pat,

Fapte care au obligat anchetatorii

Să părăsească, descumpăniţi, camera.

 

Am rămas

Cu un băiat mai mare cu trei ani,

 îl chema Bobi,

care mi-a vorbit blând şi frumos,

m-a liniştit,

mi-a spus că el ştie

că nu eu am furat.

 

După această întâmplare

Evitam să ies în mijlocul colegilor de tabără

Care

La vederea mea

Şuşoteau

Despre hoţul de bani.

 

 

A venit şi ultima zi de tabără.

Noi, cei din dormitor, împreună cu păgubaşul,

Am ieşit în oraş, la plimbare.

Ne-am oprit la o cofetărie

Şi am cumpărat fiecare

Câte un pachet de biscuiţi EXCELENT.

În clipa aceea,

Colegii mei

Au exclamat:

–         Am prins hoţul!

Căci păgubaşul

Îşi deschisese portmoneul,

Scosese 100 de lei,

 Şi îşi cumpărase şi el un pachet de biscuiţi,

El,  care a pretins că i se furaseră TOŢI banii.

 

Profesorii au fost anuntaţi,

Dar nimeni nu şi-a cerut scuze

Pentru faptul că nu toţi copiii de ingineri

Fură.

 

Nici   tabăra  de pionieri

Nu a aflat

Că fusesem învinuit pe nedrept,

Şi adevăratul hoţ

 Era reclamantul.   

 

EU, NEVINOVATUL,

M-am strecurat în casă,

Ca o jivină.

 

 

27 ianuarie 2012


CONCURENŢA

 

Concurez de când mă ştiu.

Să fiu cuminte,

Să fiu politicos,

Să port de  grijă hainelor şi pantofilor,

Să vorbesc frumos,

Să mănânc tot,

Să dorm după masa,

Să nu vorbesc cu gura plină.

În şcoală

Am concurat

Să scriu cât mai frumos frumos  în caiete–

Altfel mama îmi rupea foile –

Să nu mă murdăresc  când mă joc,

Să fiu atent în clasă,

Să învăţ,

Să cânt la cor,

La mandolină,

Să nu îmi bat colegii,

Să nu înjur,

Să scriu caligrafic articole la gazeta şcolii,

Să salut tovarăşii profesori,

Să fiu fruntaş la toate materiile,

Să iau premiul I

Cu coroniţă

Şi diplomă pe care să o pun

În insectarul de premii.

În liceu am concurat

Tot la învăţătură, la sport, la recitare, la scris poezie şi proză, la premii şi diplome,

Doar că de această dată,

Ele erau judeţene

Sau naţionale.

De aceea

A fost o bucurie pentru mine

Să concurez să scriu

Cea mai frumoasă poezie

Adresată şefului statului,

Care să fie inclusă,

Poate,

Într-o antologie,

Pe care o vor citi atâţia oameni

Care au grijă de copilăria mea fericită,

Ba o va citi, poate,

 Chiar tovarăşul Nicolae Ceauşescu,

Şi va spune:

“Această poezie a scris-o

Un elev foarte bun.

Ia să îi dau o diplomă.”

Şi am mai concurat

Dar am uitat

Pentru felurite insigne:

De pionier fruntaş,

De comandant de grupă,

De comandant de detaşament,

De prieten al pompierilor,

De prieten al pădurii,

Etc,

Dar inima mi-a rămas

La insigna de comandant de unitate a şcolii,

Pe care nu am dobândit-o niciodată.

Am concurat în facultate,

Am concurat în stagiatură,

Am concurat în cercetare,

Am concurat pretutindeni,

Cu ochii şi inima mare

Să culeg laude, premii,  diplome şi insigne.

 

Doar  când a venit  economia concurenţială

Au început să se dărâme

Toate premiile în jurul meu,

Şi neînţelegând de ce sunt dat afară

De pe pista atletismului

De melci adaptaţi

La schimbarea de climă şi faună,

Am absolvit Institutul de Înalte Studii Morale,

În care,

Nu am înţeles

De ce în viaţă contează

În primul rând,

BANUL.

 

Dar parcă viaţa

Este făcută ca să înţelegem ceva?

Nu.

Tocmai de aceea

Trebuie să o trăim cu multă înţelegere.

 

Tocmai acum

mi-am dat seama

că eu

ar trebui să fiu plătit

cu laude,

diplome,

insigne,

şi premii,

tocmai acum,

când, vedeţi,

am o vârstă,

la care performanţa

este din ce în ce mai greu,

accesibilă.

 

De acum încolo

Concurez cu Dumnezeu:

El cu Atotputernicia,

Eu cu poezia, cu scrisul,

Cu viaţa,

Şi cu firimituri de milă.

Să vedem cine ia primul diploma

De omenie.

 

Dacă o câştig,

I-o dau  înapoi.

 

11 ianuarie 2012


Eu, copilul copiilor mei


SE REPETĂ

 

Doru cu Tatiana lui

Parcă e Puiu cu Tatiana mea –

 

După moda evazaţilor

A urmat  moda blugilor

Nomenclatura aia tânără avea totul pe mână

Bani, maşini străine, tutun,

Şi netunşi în liceu la zero

Pe vremea frizerului Andrei

De mai era şi profesor de limba română

Şi director în timpul liber –

Eu ce-aveam?

Voce.

Şi părinţii ingineri.

Păi de ăştia cu voce

Şi părinţi ingineri

Pe toate drumurile,

Că-i spuse Ulmeanu ăl bătrân

De era ţăran şi vecin cu noi la oraş

Că e inginer făcut,

Că n-a putut să-l păcălască la hotar,

Tata  – cu centimetru,

El – cu gura.

 

Făceam practica la atelierul şcoală

Şi veni o fătucă cu pulovăr ca portocala

Cu sânii mici şi rotunzi

De-i respiram sfârcurile prin sutien,

Da n-avea sutien,

Îi creşteau în fiecare  primăvară doi muguri în piept.

Parcă era şoricica din Love Story

Îmi venea să-i mănânc ochii

Cu ochelari cu tot

Să le scriu pe cristalini Tatiana.

 

Cât nu i-am molfăit numele în recreaţii,

Nu l-am desenat la tablă în timpul orelor

Cu creta pe streaşini,

 

A stat şi ea sărăcuţa o jumătate de litru de sânge în inimă

Cu mine ciugulind-o din geam, înghiţind-o toată,

Veni o fată

Şi au plecat de braţ

De mi s-a părut că au cules toată lumea

Şi au luat-o cu ele pe tocuri…

 

 

24 martie 2000

 


DE CE MERGE ADEVĂRUL CU CAPUL SPART?

 

De ce merge prin ciulini, desculţ,

Adevărul,

Cu capul spart?

 

Parcă e bunicul,

Întorcându-se dis de dimineaţă

De la Gura Padinii,

Acasă,

La Orlea,

 

Când unii,

Cu căruţa,

Venind de la nuntă,

Beţi turtă,

Au dat peste el,

 

 

Şi i-au strigat apoi

Dă-te-n măta

De bătrân căcănar,

 

Şi le-o fi zis şi bunicul

ceva de la obraz

 

drept pentru care

au oprit caii

 

l-au bătut,

şi l-au lăsat aproape mort

pe asfalt.

 

Dimineaţa

L-au găsit oamenii

Şi l-au luat într-o pătură,

Şi l-au dus la Corabia

La spital

 

Acolo, a deschis ochii

Şi a povestit rudelor

Păţania

Cu beţivii

Care nu aveau nume

Pe întuneric

 

Apoi,

s-a simţit atât de rău

că  l-au trimis la spital

la Slatina

unde a murit

de atâta bine

cât a dat

peste el

în mod neaşteptat.

 

am primit telefon

l-am luat pe Fănel

Păsculescu

cu mine,

şi i-am spus doctorului

care îi încheiase certificatul de deces

din cauze naturale

 

ce îmi povestiseră vecinii şi rudele.

 

Apoi am fost martor

Despicării pe stern

A bunicului meu

 

În căutarea bătăii

Încasate noaptea

Şi a zăcutului lui

Până în zori de zi

Pe asfaltul rece

 

Care nu s-au găsit în bunicul meu.

 

 

De ce merge prin ciulini, desculţ,

Adevărul,

Cu capul spart?

 

Nu ştiu de ce.

Şi cum.

 

 

22 septembrie 2011


NU AM AVUT O JUMĂTATE DE ORĂ,  SUFLARE

Lovit de un tânăr, fără carnet, cu aripa maşinii

În emisfera  nevisătoare.

 

M-am trezit în alb

Cât vedeam cu ochii

De jur-împrejur.

 

era atâta de bine şi cald

eram atât de blând ocrotit

încât aş fi rămas o veşnicie

în cuib,

să mă scald.

 

Am auzit atunci un glas:

Puiu!

Şi am şoptit:

De ce mă chemaţi?

Cu inima grea

m-am întors la mine,

cel întins,

de pe asfalt,

în maşină,

pe canapea.

Iubita mea m-a strigat.

Şi plângea.

De ce mă treziţi?

Am întrebat.

Nu poate omul să doarmă

Fără să fie trezit, atât de brutal?

Aşa le spuneam, la toţi,

 în spital.

 

Poezia s-a terminat.

Sfârşitul  să nu vă sperie niciodată.

 

25 ianuarie 2012


 

VÂNZĂTORUL DE GÂŞTE

 

Era travestit în vânzătorul de loz în plic.

Norocul se vindea pe vremea aia la colţ de stradă.

Dădeau bulucurile năvală să-l cumpere ieftin cât era proaspăt.

Era criză de minte. Se cumpăra fericirea la bilet.

Era criză de muncă. Te munceau Romică cu Ţociu, ori Puteve,

Plăteai an la rând

O emoţie

Şi nu era unul să nu câştige ceva

Paguba se etatiza la deştepţii cei proşti

Şi profitul se împărţea la nevoiaşii cei norocoşi.

La concurenţă cu ciuma asta

Pe care şi-o dorea toată lumea în casă

Trăia un vânzător de loz în plic

Pe Unirii, la o masă,

Pe un scaun de lemn, înfofolit în oase.

Un spărgător de nuci cu faţă de ţăran nerasă

Cu fire albe în obraz

Şi privirea trasă la rindea.

 

Stătea în colţ pe Unirii,

Şi servea cu mâinile roşii de artrită

Clienţii de acum patru ani şi ceva,

Care nu beneficiaseră de avantajele civilizaţiei,

Şi de extazul agoniei noroacelor.

 

Nici nu ştiu cum de mi-a rămas în suflet

Aşa colţos cum era

Că parcă îţi întindea norocul în scârbă,

Dar aşa se făcea

Că mi-a căzut cu tronc la glagorie

Avea ceva

Care mă atrăgea

Pentru că nu –i înţelegeam gravitaţia gravităţii…

 

Ni se terminaseră banii

Mie şi pruncii ăsteia

De mi-a căzut iubită.

Nici salar nu mai aveam

Doar o rentă de 100 de pâini pe lună?

Dar risipitori cum eram

Le-am mâncat pe toate

Plus un salariu de profesor de limba română.

 

Atunci a ieşit ea pe casa scării

A coborat 8 etaje

Şi a dat de vânzătorul de loz în plic cu două gâşte în mână

Nici nu ştiam că eram vecini

Şi nici astăzi nu ştiu,

I le-a dat fetei pe 6 pâini

Şi aşa am mâncat noi în plină lipsă

Ficat de gâscă

Jumulită de goguţa cu mâna ei.

 

Au trecut şansele

Ca anii,

Îl mai vedeam când amândoi, când singur

Dar el nu-şi aducea aminte de nimic

Ne vedea de fiecare dată pentru prima oară

Şi uite-aşa îţi întindea norocul în scârbă

Şi de la el nu câştigai nimic

Niciodată…

 

Era în noiembrie anul trecut

Mirosea a primăvară,

Treceam prin parcul cavalerului tristei figuri

Spre cutia cu chibrituri

Şi l-am văzut:

La patru ace,

Cu cămaşă albă,

Cu baston,

Cu pantofi sanda maron

Sclipind de lustru,

În costum invizibil sub palton,

Ras proaspăt,

Privind înainte,

Undeva, departe,

Unde nu-l puteai ajunge din urmă,

Călcând apăsat şi repede,

Ca un vânt de toamnă

În carne şi oase.

 

Ăsta era vânzătorul de gâşte.

Identic.

 

Şi întâlnindu-l din nou

La masa de lemn

În haine cârpite curat,

Mi-am scos bascul şi l-am salutat.

A râs grosolan:

Hei! Hei, bă! Ce e, bă! Am mai văzut noi!

Eu mergeam întins spre casa cu fragi

Şi nu m-a durut

Făcusem doar

Ce era de făcut,

Ce era esenţial

Pe lumea norocului.

Un salut.

 

Pe 19 martie

l-am văzut din nou.

Cu căciula cu urechi şi frunte pe cap,

Cu mănuşi negre în mâini,

Cu mâinile la spate,

Mi-a zâmbit cu ochii albaştri

Şi a tăcut  cum trecea aşa

Traversând

Liber de noroc

Intersecţiile

Ca un Jean Valjean

Singur cum ne-am întâlnit totdeauna,

Tot mai bătrân,

Tot mai singur,

Tot mai senin.

 

21 martie 2000


SFATUL

 

Îmi spusăsă tata

Că nu e bine să le spui la muieri că le iubeşti.

De ce?

Nu e bine.

(Acum mă întreb dacă femeile se conduc după oglindă).

Da cum să-i spui?

Spune-i şi tu

Că-ţi place de ia.

Că e fată bună.

Da iubirea?

Asta în romane, în filme,

În poezii.

În viaţă, nu se ezistă.

 

Într-o sară

Mă-ntrebă goguţa

Cât o iubesc io pe ia.

Îmi dădu domnul gândul al bun în minte,

Şi-mi adusăi aminte de tata.

Măi, mie îmi place o ţâră de tine

Aşa, eşti fată cuminte,

Da cu iubirea,

Cum să-ţi spui,

E numa în filme,

În viaţă uite cum e

O mătură,

O mâncare bună,

Mai închizi şi tu un ochi,

Îţi mai dau un cioc pe obraz,

Sincer,

Îmi place de tine puţân,

Da’ vezi să nu ţi-o iei în cap.

 

Să uită la mine cam năucă

Şi nu mai zâsă nimic,

O înghiţi.

 

De-abia dupe 7 ai

Îmi spuse cum nu dormi ia toată noaptea

După vorba asta,

Adică cum?

Adică îi fac de mâncare,

Îl îmbrac,

Am grije de iel

După iel prin toată spitalele

Unde  le dă doctorilor de lucru de milă,

Că fără iel

Ar şoma ăia pe capete,

Şi iel,

Auzi,

Îi place o ţâră de mine…

Nesâmţât ma ie ăsta…

M-ar fi dat afară în noaptea aia din apartament

Da-i veni şi iei un gând bun în viaţă

Ia să-l lăsăm pănă dimineaţă

Să vedem în ce ape se mai scaldă…

 

Se zice în popor că noaptea e un sfetnic bun,

Da io zic că mai bun e tata…

 

24 martie 2000


LEGEA ROTUNDULUI

 

Pe vremea când îi ajungea cada la nas,

Marina a descoperit legea rotundului:

Tot ce este rotund, este ou.

Mingea este ou,

Nuca este ou,

Oul este ou,

Capul este ou….

Celelalte câte există

Nu erau ou toate.

Ouăle nu aveau grade de comparaţie

Şi fericirea ei de a le spune pe nume

Era atât de mare

Încât ouăle adevărate

Îşi făceau cu gălbenuşul

Din ou.

5 aprilie 2000


FOTOGRAFUL

Diaconului Mihai

Odată se însoară omul în viaţă, şi nici atunci

Nu am avut loc de el

să dansez şi eu cu mireasa.

Eu eram mirele.

 

De ce, dragă?

Am întrebat-o înainte de a intra în casă

Pe geam,

Că bunicul închisese uşa

Să nu venim beţi de la nuntă,

Să facem prostii.

 

Dar nici de băut nu-mi ardea.

Moţăiam amândoi în ciorapi în grădină,

Îmi era mai puţin gelozie decât somn.

Molfăiam curios explicaţia.

 

Păi, ne cunoaştem demult.

A! Atunci e bine,

Eu credeam că atunci s-au împrietenit.

Afli multe în ziua nunţii

După slujbă.

 

M-am mai învârtit eu

M-am mai uitat,

Ea se jena cu el în braţe.

 

Am mai servit pe la mese

Că pe mine nu mă băga nimeni în seamă

Am mâncat puţin ca să nu se termine

Buna dispoziţie la toţi

 

Şi i-am mulţumit călduros

Că nu mi-a lăsat nevasta

În noaptea nunţii.

 

Mi-a spus să nu-mi fac griji

Că a mai fotografiat-o.

5 aprilie 2000

 

IONUL ROTARULUI

 

Ion era al Rotarului.

Din Lacarac.

Lacaracul este un Caracas al Olteniei.

Era avocat în mai multe judeţe

Şi mergea la procese de drag

Să ia oamenii de pe marginea drumului cu maşina.

 

În sala de judecată citea ziarele.

 

Ştia pe dinafară sentinţa.

 

Fusese în Sudezia

Acolo un proces ţine 3 secunde,

Judecătorul întreabă : cine?

Şi avocaţii arată vinovatul cu degetul,

Dacă este un singur vinovat,

devine arătarea definitivă.

 

Recursul se face la următoarea spovedanie.

 

Cu teza asta,

Femeia lui şi-a dat înapoi doctoratul

în drept internaţional.

11 aprilie 2000


UNDE-O FI MUIUL MAMII ?

 

În timp ce sufletul mi se lasă în voia vântului,

Ca o sperietoare batjocorită de ciori,

Marina închide ochii, întrebând:

Unde-o fi muiul mamii ?

Maimuţoiul cu pantaloni mov şi urechile verzi,

Degetarul de noapte al limbii –

Urechile cu timpane de brusture pândesc şoaptele

Distilate prin biberon,

Ochii aprobă dezarmarea rastelelor de clipe,

Mâinile pipăie visele, nasul miroase brânza zilei topite,

Adoarme şi timpul cu popiaţa în sus,

Mama este, ca de obicei, de altă părere,

Tata continuă să scrie pe întuneric

Ce se va întâmpla în ziua următoare,

Numai Marina,

Unde-o fi muiul mamii,

Nu ştie sigur…

Primăvara lui 1999

 

 

CUVÂNTUL TĂTICUŢULUI

 

        Atestare arheologică: inscripţie  pe un buton al unei aplicaţii Acces datând din 24 ianuarie 2000

 

Acesta este primul meu program Visual Basic pentru Acces. Fetiţa mea, Marina, mi-a rupt de câteva ori caietele cu numerele de telefon ale prietenilor. Din fericire, la doi ani şi câteva luni, nu ştie să lanseze Accesul. Mi-am găsit aici un refugiu, pentru o scurtă perioadă de timp. În ultima vreme, marfuzet nu mă mai lasă nici la desene animate în pat cu ea. “Măicuţa” este de aceeaşi părere. Tăticuţul trebuie să stea separat. Să-şi citească singur poeziile. Programul nu este perfect. Nici tăticuţul nu este perfect. Dacă nu sunteţi perfecţi, mă veţi înţelege. Tăticuţul nu solicită drepturi de autor. Bucuraţi-vă, dragi prieteni, şi voi, de greşelile mele şi, dacă vreţi să mă ajutaţi să le îndrept, căutaţi-mă la 147800/1244, sau acasă, la 138631. Dacă răspunde Marina la telefon, explicaţi-i că un programator ca tăticuţu, chiar dacă are uneori ochii roşii, nu este lupul.

 

Mama, dacă apăs aici, fac pişu ?


ÎNCĂ DE LA VÂRSTA GRĂDINIŢEI AM ŞTIUT

Cât ecleziastul:

Că adevărul înseamnă

Să mănânci bine

Să dormi bine

Să aibe grijă bunicii şi părinţii de tine

Ca de ochii  din cap.

 

Doar îmbătrânind

Învăţ ce înseamnă

 minciuna.

 

24 ianuarie 2012


VECINUL SE PRICOPSISE

La vârsta a treia

Cu cancer de prostată.

Din cauza metastazelor

Nu putea fi operat,

Iar din cauza durerilor

Striga de se auzea din centru

Până la periferie, la gară.

A.. A.. A… A…

Soluţia ar fi fost

Să primească morfină

Dar era bolnav şi de inimă

Şi medicii nu puteau să prescrie

O moarte de inimă

Unui om care murea,

Urlând,

De cancer.

Tot oraşul l-a vegheat

Timp de o săptămână,

Până când s-a făcut linişte.

Apoi oamenii au răsuflat uşuraţi:

–         Bine că s-a terminat!

 

25 ianuarie 2012


ELISE

 

Toate jucariile pe care le-am şters cu religiozitate

De praf,

Le-am aşezat cu pietate pe masă

Sau pe covor,

Şi-abia le-am atins –

Să nu se îndoaie

De greutatea  bucuriei  mele –

Toate jucăriile mele

Au fost, după 10 ani, 

 stricate,

Făcute praf,

Demontate,

Bătute nemilos

De fratele meu  

– cel curios să afle ce ascund înăuntru –

Până la preschimbarea lor

Într-o grămadă siluită

pe care

am aşezat-o cu milă,

în lada somnului de veci

al jucăriilor.

 

Şi pe tine, iubito,

Cu cât te-am păstrat mai neatinsă

de  lume,

Cu atât fraţii mei, oamenii,

Ţi-au desfăcut mai mult picioarele,

Ca să se asigure

Că nu le ascunzi nimic

Din tot ce prezintă importanţă.

Atunci te-am aşezat  cu pietate

În sipetul amintirilor,

Şi după zeci de ani

Te-am scos la lumină

Cu mult mai bună,

Cu mult mai fericită,

Decât cea mai frumoasă

Jucărie

Pe care nimeni,

Niciodată,

Nu a privit-o, măcar.

 

17 noiembrie 2011


IPOTECA PE VIITOR

Conversia la recunoştinţă a pildei talanţilor

 

Unu te îngropa bine când erai mort,

Unu vopsea frumos şindrilele la case, dar numai şindrilele,

Alta te scăpa  de dediochi,

Altul avea mână bună la pusul pomilor în pământ,

Altul privea pe cer şi îţi spunea ora exactă la secundă

Nu era orologiu pe timpul acela viitor,

Dar simţeau toţi că li se dă ora la ţanc

Şi se mirau toţi cum ştiau ei că le dădea ăla fix ora exactă,

Unul cosea bine în roşu

Altul în galben,

Altul în verde,

Altul în mov,

Alţii aveau harul zâmbetului 13,

Altul avea un dinte lipsă

Şi nu avea pereche,

Şi se uitau toţi în dintele lui

De lipsă

 

Pe timpul acela viitor

Nu erau doi care să-ţi povestească la fel despre zbor,

Temându-se că aerul nu-i va ierta.

 

Şi toţi simţeau că lipseşte un amănunt.

Călcau frământaţi peste harurile bunului Dumnezeu

Şi se grăbeau să inventeze… -Ceva

Care să nu le aparţină deloc.

13 aprilie 2000

 

Nu se împart cuvintele la zero, nu-i aşa?


NU SE ÎMPART CUVINTELE LA  ZERO, NU-I AŞA ?

 

Pe pat de crengi, cu frunze verzi, născuse cerul,

Pe pat de crengi, cu frunze verzi, o stea –

Acum era, acum nu mai era –

Şi-ntr-o lentilă lângă Lacul Asfinţit

Am încercat a-i fotografia

Misterul –

 

O noapte, jumătate,

Singurătatea mea şi ea

Am ascultat în întuneric împreună,

Eu, cu ochi de vânt, cum tremura,

Ea,

Pe pat de crengi, cu frunze verzi,

Pe cergi de timp,

Atât de bună…

 

Privesc acum oglinda de hârtie-n care vezi

Un pat de crengi, cu frunze verzi,

Dar steaua nu e!

 

Am încercat

Să fur o stea

Prin frunze verzi, prin crengi te pierzi,

Pentru copiii mei –

Şi ea mi-a dat

Lumina ei, şi suferinţa ei, şi amintirea ei,

Atât a fost de-aproape,

De chinuită în lumina ei,

Şi–atât de bună…

17 ianuarie 2000


PIATRA

 

a fost odată o piatră care a învăţat multe despre pietre.

Verbul to be, verbul bâti, verbul etre.

Şi a ajuns atât de rece

Încât toate pietrele care o cunoşteau

Se gândeau, fără de voia lor:

Oare care din noi

O va ajunge, şi-o va întrece?

Pietrei filozofale i se cerea sfatul

Şi datul

În orice împrejurare:

Cu fiecare sfat,

Greutatea ei creştea,

Precum umbra ei,

Tot mai mare.

Şi împăratul pietrelor, crescând,

O umplea cu piatră, golind-o de gând.

Piatra a ridicat ochii spre cer

Şi a plâns, cum numai pietrele ştiu

Să se lepede de mister.

A coborât la piatră o piatră de mică

Şi i-a spus: du-te-n pustiu, fă-te mică.

Deşert este şi înainte, şi înapoi,

Asta o ştim numai noi,

Pietrele de noroi.

Şi totuşi, avem datoria,

Faţă de Dumnezeul stanelor de piatră

Să stăm de vorba cu El

În pustiul limbii de piatră.

Şi piatra lăsă tot

Şi a plecat

Foarte liber

Şi foarte curat.

 

Ajungând în pustiu

s-a rugat, cum numai pietrele ştiu.

Şi Dumnezeul pietrelor s-a îndurat de ea

Şi i-a arătat paradisul.

Piatra a încremenit în inima ei

Şi a oftat: dacă el este ca nisipul

În univers,

Cum va ajunge la Tine, Doamne,

Piatra mea, cea atâta de grea

Şi atâta de goală la înţeles ?

Atâta rană

Am pus în tine, piatră filozofală,

Că tot paradisul

De vei voi, nu o să-ţi tulbure visul.

Şi atâta nisip este în tine

Că toate Mările

De te vor bate

Nu te vor smulge de lângă mine.

 

Tăcu piatra.

Odată, târziu,

Când dragostea nu i se mai părea în pustiu,

A ridicat iar oul spre cer, şi a întrebat:

Dumnezeu al pietrelor,

Cine te iubeşte mai mult decât piatra mea de asfalt ?

Du-te la Alexandria, cu gândul, piatră filozofală,

i-a răspuns cerul:

prima piatră care o să-ţi vină în minte

stă la mine în poală.

 

Plecă piatra.

Îi ieşi în gând o piatră de cretă

Care lipea pietrelor de rând

Blacheuri pe etichetă.

Asta ? asta. Dar ce face ea ?

Nimic. Toată ziua. Serveşte alte pietre.

Şi seara spune: Sunt cea mai ticăloasă piatră de pe pământ.

Nu fac nimic toată ziua.

Iartă-mă, Dumnezeu al pietrelor,

Şi fă-mă pământ.

17 ianuarie 2001


CULMEA RĂZBOIULUI

 

Să-ţi dai viaţa pe datorie.

24 martie 2000


VRĂBIUŢELE AU DAT ÎN MUGUR

 

Vrăbiuţele au dat în mugur în răchite,

Parcă nu-s,

Rugăciunea păsării e ciocul în aripe

Când senine, îşi uitară zborul la apus –

 

Închid pleoapele să nu le tulbur somnul,

Şi-mi rămân în gând,

Ele-n ramuri încă mai zburând,

Eu – slăvindu-mi, ca un mugure-n răchită, Domnul…

 

20 decembrie 1999


FOTOGRAFII MIŞCATE

 

Fotografii mişcate:

Trecători pe care niciodată nu i-am salutat,

Biserici şi mânăstiri cu sufletul pictat,

Şi streşinile niciodată terminate.

 

Urc, călcând pe neînmugurite flori,

Şi pe tulpini cu mugurii striviţi, spre stele,

Pe care cu lumina mea neştiutoare, cu respiraţia mea care adie până la ele,

Le  compar…

 

Din înălţimi

Ninsori de gânduri

Îmi cad pe tâmple,

Şi rămân

Ca podurile frânte

Pe un cer

De scânduri –

 

Aceiaşi trecători

Pe care nu ştiu să îi chem,

Căci niciodată nu i-am întrebat

Dacă au nume,

Trec – cu paşi de lemn –

 

Şi nu mai simt când urc

Şi cad

Şi nici mai ştiu alitera

Cuvintele despre căderea mea…

 

 

Fotografii mişcate:

Acum sunt clopot

La o biserică de-o şchioapă…

Mă micşorez.

Ea creşte.

Şi mă imploră din ferestre

s-o-nvăţ să fie

un clopot

ca şi mine,

să o învăţ a bate

din aripile neînfiripate,

sus, sus,

spre ele.

 

Eu tac

Şi trec – cu paşi de lemn,

Şi nu mă-ndur s-o-nvăţ,

Şi nu mă-ndur să-i spun,

Că dincolo de stele

Sunt zborurile toate în ruine,

Cu sufletul pictat,

Cu streşinile niciodată terminate,

Cu paşi de lemn călcând pe-un cer de lemn,

Cu lacrima de lemn,

Pe un pământ de lemn,

Pentru un vreasc,

Din sufletul de lemn,

ce arde…

 

18 ianuarie 2000


DISTANŢA PÂNĂ LA ETERNITATE

 

Ieri, am încărcat tot satul în car

Şi l-am acoperit cu otavă.

L-am înhămat la o doină şi o baladă

Şi i-am dat drumul

Să circule liber prin tablouri.

Azi, toate ramele cu tematică rurală

Au rămas curate.

Satul a fugit la ţară.

Două linii paralele

Ies din ramele

Cu casele

Pline de suflete goale.

 

 

18 ianuarie 2000


VEGHEA INOCENTĂ A AMĂGITORULUI

 

Visele veneau la mine

Şi eu le minţeam atât de frumos,

Încât adormeau.

18 ianuarie 2000


BALADA LUI GROZEA

 

stăteam lângă Grozea, dar nu mă vedeau.

 

Răcneau

Ca mistreţii, cu rât de vier,

În noaptea cu rănile înmuiate în cer,

Cum să-l împungă, cum să-l căznească,

Să îl înfrângă şi ispitească

Şi să le spună:

Unde-i sălaşul,

Unde e locul, unde sunt oamenii de pe imaşul,

Cu iarbă-n plete, grâu la mustaţă,

Lut peste inimi şi râuri pe faţă,

Unde-i e regele?

 

Şi au băut vinul din poloboace

Şi şi-au pus blănuri peste cojoace,

Şi-au lins de setea victoriei aur,

Furat cu limbi de năpârci şi balaur,

Şi au mâncat toată noaptea la sfat,

Şi fiecare, rotund ca luna,

s-a-ngreunat.

 

De dimineaţă, mi l-au întins

Legat în fiare, munte de carne,

Ca să îl sfarme.

 

Grozea râdea.

Şi nu-i blestema.

 

Şi-au strâns mulţime, şi calicime,

Să se-nfioare, să ia aminte, şi să se-ndoaie şi să se lepede

De tot ce doare,

 Repede, repede.

 

În loc de vise,

Vergi de-ntuneric în găvane deschise,

În loc de şoaptă,

Moartea cu venele descheiate la poartă,

În loc de stele,

Sânge-n ciubere, sare în fiere,

În loc de-alint,

Juguri în cârcă, bice pe hoit, care nu mint,

Peste oscioarele de mărgărint.

 

Şi începură.

 

Îl dezbrăcară,

Şi îl crestară

De la picioare până la gură,

Şi-l întrebară, şi îl durură:

Unde-i e regele?

 

Grozea râdea, cu buză de iepure

Le arăta, unde să-l ţepure

Şi nu-i blestema.

 

Şi i-au pus sare în fiecare rană căscată,

Şi l-au înţepat şi muşcat şi îndesat şi sfâşiat cu fierul,

Fierul în carne, şi coada ţepuşelor sfârteca cerul…

 

Şi au urlat: – spune, năpârcă,

Vorbeşte, fiară, limbă ce spurcă,

Unde-i sălaşul, unde sunt oamenii,

Unde e regele tău, dintre famenii

Care au dat pâine din aurul nostru curat

Celui sărac?

 

Grozea râdea, cu maţele-n mână

Le arăta unde e carnea întreagă şi bună.

Şi nu-i blestema.

 

Atunci l-au ars.

Ei beau vinars,

Şi îl împungeau cu fier înroşit,

Dar uite, sufletul, cum se făcea – nu l-au găsit.

 

Grozea râdea, ca un tăciune,

Le arăta, unde-i e carnea mai plină de amărăciune,

Şi nu-i blestema.

 

Şi l-au jupuit pe-ndelete de piele.

I-au aruncat-o lângă obiele

Şi-au dat-o câinilor

cu carnea fragedă-n ele.

 

Grozea răcni

Din sicriul de carne

Şi i-a blestemat.

 

Am văzut pământul întunecându-se şi cerul crăpat.

 

I-au tăiat limba şi smoală în locul ei i-au turnat!

Până în gură,

Par ascuţit

I-au tras prin târtiţă!

Şi a răcnit!

     Văzui pământul crăpat şi cerul plesnit,

Şi pe osândnici cum au albit,

Cu ochi de cârtiţă.

 

L-au lăsat acolo, în sânge.

     Eu stăteam lângă Grozea, dar nu mă vedeau.

 

Curgeau pe costişa muntelui, brazii în jos.

Ştiui că e sufletul lui care plânge

Cu viaţa întoarsă pe dos.

 

L-am luat de păr

Şi l-am tras după mine – şi nu ştiam drumul – spre apă.

Capul îi bătea în pietre, florile îi prindeau rădăcină în pleoapă.

 

N-am avut lacrimă la mine.

I-am încrucişat cioturile peste piept,

Şi am dat drumul Grozei prin vad.

Aşa mi-a fost dat. Să-i fiu gropar, menestrel şi zugrav.

 

Alunecă Grozea pe apă încet.

Eu – îl petrec de pe mal –

Zugrăvind

Pământul cu var

După el.

 

Grozea coboară cu apele toate strânse la piept.

Strânge din luncă spicele verzi,

Şi de pe grui

Brazii, stejarii şi munţii la brâu,

Din amiroasele palmelor lui

Sarea se-ntoarce, roşie, în mină,

Focul în codru, să ia lumină,

Fierul, să-nduplece cerul,

Holda-l cuvântă,

El o mai ară,

El o descântă,

El o sfinţeşte,

Şi o năşeşte,

Şi o cunună,

Şi o împarte,

Şi n-o mănâncă.

 

Şi el nu ştie, dar este râu,

Şi râul curge prin venele unor  Biserici de grâu,

Grozea coboară cu apele toate strânse la piept,

 

Eu îi arunc peste gură ţărână,

Şi-n gura Grozei, uite cum cade ţărâna de drept…

19 ianuarie 2000


SPĂLĂTOREASA

 

Copiii intră la apă. 

     Bunica întinde pe sârmă cămăşi de forţă pentru lacrimi.

 

20 ianuarie 2000


ÎNAINTAREA TINICHIGIULUI UNIVERSAL

 

Tinichigiul bate ploile în cuie.

Plouă cu fier.

 

De vină nimeni nu e

Când, ornamentând acoperişul unei lumi de ger,

Fugi de mizeria de ieri,

Strivind copiii

Icoanelor de lacrimă, din cer?

20 ianuarie 2000


ORBUL

 

Mă bate gândul să fug până la capătul gândurilor,

Să văd cum începe Iertarea…

20 ianuarie 2000


ULTIMUL CUVÂNT AL CĂRĂBUŞULUI

 

Cărăbuşul murise cu picioruşele strânse

În zbor.

21 ianuarie 2000


LACUL LEBEDELOR

 

Vă mulţumim pentru ospitalitate.

Am admirat lacul şi vopselurile cele noi.

 

Pentru camerele de luat vederile,

Mai tăiaţi

Din figurantele acelea albe…

21 ianuarie 2000


TRATAT DE INSPIRAŢIE

 

Deschideţi o zi din viaţă

Şi învăţaţi-o să citească.

21 ianuarie 2000


CETĂŢEANU IONESCU L-A ÎNTREBAT

Pe cetăţeanul Dumnezeu:

–         Istoria a făcut bine

Atunci când revoluţia franceză

A măturat monarhia?

Dumnezeu a dat din umeri:

–         Ce importanţă mai are? Faptul a fost consumat!

Istoria s-a pronunţat!

Cum să nu se pronunţe, am spus,

Când se strigă:

–         Maiestate, poporul nu are pâine să mănânce!

Şi Regina răspunde:

–         Dacă nu are pâine, să mănânce cozonac!?

Dumnezeu a tăcut.

Sunt scopuri mult mai importante azi,

mi-am spus,

decât viaţa, nervii, libertatea, şi pâinea.

 

Linia frontului sapă tranşee

În fiecare creier

 

Războiul se poartă

În fiecare stomac

 

Sufletele dezertează

În fiecare ambuscadă.

24-25 ianuarie 2012


MĂ ÎNTREBAŢI DE CE NU IES SĂ DEMONSTREZ

Şi eu vă spun că o fac

Aproape zilnic

Din spatele uneltei mele de scris.

Cizelez  la o singură lozincă:

Excelsior! Excelsior! Excelsior!

Adică

Sus! Tot mai sus! Tot mai sus!

Niciodată nu scandez

Jos,

Nici măcar atunci când

Se cade,

Scandez sus,

pentru că locuiesc într-o casă

Cu demisol

În care camerele de jos

au pragul de sus foarte scund.

Acolo locuiau slugile.

Care erau unelte de robotit foarte bune.

Dar nu aveau  multă minte.

Oricât de scunde

Slugile dădeau cu capul

De pragul de sus

Şi îşi aduceau aminte

Să se aplece în uşă.

De aceea cizelez eu

Din spatele uneltei mele de scris

Lozinca: Excelsior! Sus! Tot mai sus!

Ca să vă ridicaţi enorm

Până când dând cu capul

De pragul inevitabil de sus,

Să priviţi  în jos

Cu luare aminte.

25 ianuarie 2012


LA FIECARE MORMÂNT

Ar trebui aşezată

Într-o firidă,

Cartea vieţii celui care a fost.

O carte scrisă

Cu sinceritate,

de la naştere,

până la moarte.

Fiecare cimitir

Ar putea fi, în acelaşi timp,

O bibliotecă publică.

Unele vieţi

Ar avea câte o singură pagină,

Altele,

mii de volume.

Ar exista şi recenzii

Care ar oferi rezumate

Edificatoare.

Pe scurt, o întreagă istorie a literaturii şi criticii

Ne-ar fi la îndemână.

Ar  fi nevoie numai

Să învăţăm să scriem, şi să citim

Sincer.

 

27 ianuarie 2012


E UNUL CARE MOARE DE SETE

Îmi beau cu el cafeaua

Şi el moare de sete

Îl întreb de ce moare de sete

Îmi răspunde:

Pentru că e unul care moare de foame

Eu mor de sete

Şi el moare de foame,

Îl întreb de ce moare de foame

Îmi răspunde:

Pentru că e unul bolnav care moare

fără medic, fără medicamente

 

Vă rog să mă scuzaţi,

Le spun,

Viaţa e frumoasă,

Faceţi ce vă place,

Mie mi s-a răcit cafeaua…

 

25 ianuarie 2012


VIAŢA

Nu ştiu de ce

m-am întors până acum

din moarte

de atâtea ori.

 

Poate a venit în locul meu

 mama.

 

Poate m-a chemat o fată

Pe care am iubit-o

Să îi meditez copilul,

La programare,

Poate m-a chemat un coleg

Să îmi spună că şi-a adus aminte de mine,

Poate  m-a chemat un profesor

Să îi spun mulţumesc,

Poate m-a chemat un actor

Să scriu o cronică dramatică

Poate m-a chemat un scriitor sau un preot

Să îi ajut să ducă până la inima unui neputincios

O firimitură de şoaptă.

 

Nu ştiu deloc de ce

m-am întors până acum

din moarte

de atâtea ori.

Poate m-a chemat un nebun

Să fim fericiţi

Că viaţa are atâta milă de noi.

Poate m-a chemat un doctor

Să îi aduc în farmacia spitalului

Poezii

În locul  diamantelor,

Sau poate am venit nechemat

Să vă spun:

“Bună ziua.

Sunt fericit că împărţim  această viaţă,

La care ne tot întoarcem”.

10 ianuarie 2012


POVESTEA VIEŢII MELE

 

Privesc viaţa mea

Şi nu văd nimic,

O ascult,

Este mută,

O miros,

Este inodoră,

O gust,

Este fadă,

O pipăi,

Şi nu simt nimic –

 

Zilele trecute

Mă întrebam

Care este cea mai frumoasă amintire a vieţii mele

Şi nu îmi aduceam aminte nimic

 

De aceea sunt atât de bucuros

Când îmi citesc cărţile

Şi aflu că, totuşi,

Am trăit…

 

29 septembrie 2011


RUGĂCIUNEA A TREIA – ROBOTICA

 

Sterpe îmi sunt cuvintele,

Ca Evangheliile

Fără nicio inimă între file –

Ca un sicriu

În care leşul  Sfântului  Ioan

Nu şi-ar fi  lăsat  mâna ceruită dovadă

Că pământul în juru-i a fost

Cât a trăit, numai atât de viu

Pe cât a ridicat fără preget

Cu mâna lui

Fiecare suflet

Cu tendinţa naturală

Să cadă.

Şi cine mai ştie cât frumos s-a zidit de atunci.

Ce perfectă este perfecţiunea minţii

Fără iubire şi milă.

Sterpe îmi sunt cuvintele

Ca Evangheliile

Fără inimă,

Fără cuvinte care au lăcrimat,

Fără minte care a cumpănit,

Fără dragoste care sângeră.

 

3 ianuarie 2011


SPERANŢA

 

Am aripi de cenuşă.

Chiar şi zborul,

Şi visele,

Şi ele, sunt cenuşă.

Seminţele pe drumuri aruncate,

Cenuşă sunt,

Şi mor, însingurate.

Aş vrea

La toate uşile închise

Şi toată zgura oaselor de vise

Măcar o viaţă, încă,

A  mai bate.

Aş vrea să uit

Că mă închide zidul,

Că mă absoarbe

În cenuşă,

Vidul,

Şi cu o ultimă zvâcnire să mai strig:

Zburaţi!

Visaţi!

Chiar dacă vă absoarbe

Şi ochi, şi zbor,

Cenuşa tutelară,

Zburaţi, visaţi,

Cu ochi, şi aripi oarbe,

Chiar dacă doare neputinţa clară,

Chiar dacă zbor, şi visuri, vi se fură

Şi-n urma noastră doar atât rămâne:

Speranţa,  ca o inimă

De zgură…

 

5 ianuarie 2012


ANUNŢUL

 

Actorul acesta

Care a încercat toate hainele de la garderobă

Şi toate erau prea aspre pentru epiderma lui  fină,

Chiar şi costumele regilor,

Actorul acesta

Căruia nu i se potrivea niciun rol

Dar era distribuit mereu de regizor

În toate rolurile posibile

Actorul acesta

Care uita textul în timpul somnului

Şi se trezea de groază

În sala de spectacole a Universului

Clamând magistral  toate replicile,

Actorul acesta

Aşa sigur pe el, pe mişcările lui, pe vocea lui,

Care dârdaia de emoţii la ridicarea  cortinei,

Actorul acesta

Care nu s-a văzut niciodată în rolul de tată,

Şi când a fost distribuit în el

Tot publicul a văzut că el era copilul

Copilului lui –

Actorul acesta

Care s-a pregătit pentru teatru,

Dar a urmat politehnica,

Ca să nu moară de foame,

Actorul acesta

Care a fost dat afară

Cu  articolul 125, litera I, “abateri  grave de la disciplina haosului”,

Actorul acesta

Care a descoperit

Programând până la ultima picătură de artă,

Că există  perpetuum-mobile,

Şi acesta stă,

 Actorul acesta,

Mi-a permis să  intru în pielea personajului  lui,

Atât de bine,

Încât

Suntem un singur om

Ieşind din cutia orologiului,

Ca să anunţe

 două ore exacte.

 

10 ianuarie 2012


DE CE STAU BRABEŢII CIUCURE PE LOCOMOTIVĂ ?

 

Au fost odată două ţări mici

Care făceau comerţ cu timbre.

Ţările mari făceau comerţ en-gros

Cu continente,

Ele, ce să facă,

Îşi trimeteau timbre una -alteia.

 

Regula era aşa:

La început de an

Se capsează ordinele de cumpărare pe anul trecut

se începe numărătoarea timbrelor de la unu.

 

În ce trimetem noi timbrele?

În containere cu timbre.

Şi dacă ni le fură ?

Aş, cine mai fură în ziua de azi!

Păi, ştiu eu?

Pescăruşii…

 

Asta e grav.

Pentru convenţiile filatelice internaţionale

Sigilau containerele cu:

Cifruri,

Şi le spuneau că sunt sigilate cu cifruri,

Paie de orez,

Şi le spuneau că sunt sigilate cu paie de orez,

Vopsea,

Şi le spunea că sunt sigilate cu vopsea,

Dar pentru pescăruşi

Puneau un bob de găinaţ

Pe uşa timbrelor…

 

Aşa ştiam noi

Care pasăre fură găinaţ.

 

6 aprilie 2000


Cu bine

 

 

 

NU POT SĂ FAC NIMIC SĂ-NTINEREŞTI….

 

Nu pot să fac nimic să-ntinereşti…

Să-ţi fiu copil de minus primăveri…

În tine să fiu   ziua  cea de ieri,

Să  te  servesc copilării, din ceşti…

 

Să fii copil, şi eu să-ţi fiu copil…

Atâta doar, să te privesc din cer…

Atâta doar, iubindu-te, să –ţi cer

Să nu îţi scuturi  floarea de april –

 

Să stai, la fotograf, pe-un aşternut,

În straie ţărăneşti, şi cu broboadă,

Să ţii în mâini păpuşa, să nu-ţi cadă…

Din ochii ei de fragi, să te sărut …

 

Nicicând să vină timpul să mă naşti,

Să-ţi fiu mereu copil,  în orice floare –

Să-ţi suflu eu, pe rană, de te doare –

Să îţi adorm la sânii  isihaşti –

 

Când timpul va să pară că te cheamă,

Să înflorim în taină, în april,

Eu, tot copilul tău, şi tu, copil,

Îmbrăţişaţi  în veşnicie, mamă…

24 noiembrie 2011 – 24 ianuarie 2012

 

PASTEL DE IARNĂ

Iarna nu are zăpadă –

Mă-nvăluie ziua în lut –

Nu încetează să cadă,

Lacrimi  din primul sărut –

 

Iernile noastre fac roadă

Dansul,  de la început –

Nu încetează să cadă,

Lacrimi din  primul sărut –

 

 Lupilor timpului, pradă,

Nu, amândoi n-am  căzut –

Cât nu-ncetează  să cadă,

Lacrimi din  primul sărut –

 

Dulce amar, ca ninsoarea

Ce n-a căzut nicăieri,

Arde în ochii tăi marea

Lacrimii  noastre de ieri –

 

Cât de frumoşi, preaiubito,

Suntem, de-atunci, amândoi –

Lacrima ce n-am simţit-o

Este chiar iarna din noi…

 

10 noiembrie 2011


RUGĂCIUNEA A TREIA, ÎN DA MAJOR – A PIETREI

 

Iertare, piatră, că e greu

Să fii pe lume Dumnezeu.

Să vrei să faci din pietre, Rai.

Fără să ştii, fără să ai.

 

Iertare, piatră, că nu ştiu

Să fac din pietre, suflet viu –

Că şi credinţa de pietrar,

Mi-a împietrit în  buzunar.

 

Iertare, piatră, că rămân

Doar  cioplitorul tău păgân,

Care, visându-te la chip,

Te-a făcut, piatra mea, nisip.

 

Te rog, iertat, sau neiertat,

Din tot pietrişul meu damnat,

Învaţă tu, măcar puţin,

Copiii pietrelor ce vin…

6 ianuarie 2012


A MURIT UN DOCTOR

 

 

A murit un doctor ce a salvat mii,

Mii de vieţi  de oameni, ce au fost copii –

 

Medic pediatru. Şi chirurg. De stat.

Doctor Pesamosca. Mort nedecorat.

 

Totuşi, ce mirare fi-va să aveţi,

De-i aflaţi, pe pieptu-i,  mii şi mii de vieţi?

 

Şi în loc de stele, cruci, şi rente, mii,

I-a rămas pe suflet, zâmbet de copii?

 

A murit un doctor. E un fapt banal

C-a murit o viaţă, tot într-un spital…

 

1 septembrie 2011


HAI SĂ NE LOCUIM UNUL PE ALTUL

 

Hai să ne locuim unul pe altul!

E loc puţin pe lume, ştiu prea bine!

Şi totuşi, de rămâne doar asfaltul,

Ia loc, te rog, în inimă la mine!

 

E loc puţin! E frig! Şi este iarnă!

E loc puţin şi-n lume, ştiu prea bine!

Şi totuşi, haide să ne fim lucarnă

Spre cer! Ia loc, în inimă,  la mine!

 

Hai să ne locuim unul pe altul!

Promit să-ţi fac un loc în partea stângă!

Şi dacă-n el vei regăsi  înaltul,

Vom râde într-un loc năimit  să plângă!

 

Hai să ne locuim unul pe altul!

E loc puţin pe lume, ştiu prea bine!

Şi  totuşi, ca să nu fim doar neantul,

Ia loc, te rog, în inimă la mine!

 

25 noiembrie 2011


VĂ SALUT, ÎNŢELEPŢI DEMIURGI

 

Ce să facem cu tine, generaţie în blugi,

Ce să facem cu tine, generaţie punk,

Ce programe se fac, pe pământ, contra rugi,

Pentru tineri ce vor să muncească pe-un franc?

 

Unde este partidul să vă dea de muncit

Pentru Raiul de-aici, nu din lumea de-apoi,

Unde este partidul să vă dea de iubit

Viaţa toată, visând, ce-i  mai bun pentru voi?

 

Unde este partidul, să ajungeţi bărbaţi,

Unde este partidul, să vă faceţi copii,

Unde este partidul să vă dea să-nvăţaţi

Bucuria de-a face, de a şti, de a fi?

 

Ce să facem cu tine, generaţie-n converşi,

Una de pe pământ, una-n cer, avortată,

Să nu fiţi pe pământ  prea naivi, ori perverşi?

Să n-ajungeţi în loc de luceferi, o gloată?

 

Ce să facem cu tine, generaţie de club,

Generaţie de net, generaţie de bere,

Ce partid să vă dea, pe pământ, înviere,

Nu consum, de roboţi, într-un singur şurub?

 

Ce să facem cu tine, generaţie de sex,

Ce să facem cu tine, generaţie ce stă,

Ce să facem cu tine, generaţia lui bă,

Rezumată la net, şi la bani, şi la plex?

 

Ce partid să preia datoria de-a fi

A atâtor deştepti, şi-a atâtor eroi,

Care sug cu dobândă, toată vlaga din noi,

De a creşte pe glob, revoltaţii copii?

 

Ce să facem cu tine, generaţie ce bea,

Care vrea libertate, neştiind că ea plânge,

Şi plăteşte pe lume – Şi cu lacrimi de sânge,

Şi cu sângele celor ce-au murit, pentru ea?

 

Ce să facem cu tine, generaţie de drog,

Ce să facem cu tine, generaţie tutun,

Ce să facem cu tine, când tu ştii ce e bun?

Şi eu ştiu – nu-i destul, pentru voi, să mă rog !

 

Ce să facem cu tine? Iată, vin iar la Tine,

Dumnezeule care sper că, totuşi, mai eşti –

Să le dai şi programe, să înveţi, şi să creşti,

Generaţia în blugi, şi converşi, care vine!

 

Să le dai, încă, sensuri, să le dai existenţe,

Să le dai şi servicii, pace, bine, să dai,

Să le dai pe pământ, ca şi-n ceruri, un Rai!

Vă invit, Demiurgi! Vă invit, Eminenţe!

 

19 ianuarie 2012

 


INTERVIU CU DOMNUL EMINESCU

 

–         Unde te-ai născut, Bădie?

–         Pe un Rai de Românie!

–         Cum ţi-a fost, Bădie, traiul?

–         Viaţa – Rai – şi Raiul – graiul!

–         Dar, Bădie, cum iubeşti?

–         Ca păcatele cereşti!

–         Dar, Bădie, ce doineşti?

–         Tot iubirile lumeşti!

–         Unde eşti acum, Bădie?

–         Tot pe-un Rai de Românie!

–         Cum e Raiul ei în cer?

–         Ca o  doină de oier!

–         Cum i-e Raiul pe pământ?

–         Ca frunza  bătând în vânt!

–         Oare, Bade, ce mai vrei?

–         Doar o ramură de tei!

–         Ce să-ţi punem la fereşti?

–         Floarea limbii româneşti!

–         Şi pe vatră ce să-ţi pun?

–         Mărgărit de suflet bun!

–         Ce dor ai avut, Bădie?

–         Ce nu ai, să-ţi dau eu, ţie!

–         Şi ce dor în cerul mare?

–         Tot dragoste muritoare!

–         Bădie, în Rai, mai scrii?

–         Scriu în vise, la copii!

–         Bădie, ce îi înveţi?

–         Să se nască tot poeţi!

–         Ce le dai, ca să îi creşti?

–         Dorul limbii româneşti!

–         Ce le dai să-şi ducă traiul?

–         Viaţa – Rai – şi Raiul – Graiul!

 

12 ianuarie 2012


HORA  ROMÂNEASCĂ

 

Hai să dăm dorul, cu dor,

Din trecut, din viitor –

Nenăscut, tânăr, bătrân –

Ce-i cu suflet de român –

 

Tu mi-eşti dorul, eu ţi-s dorul,

Tu mi-eşti apa, eu, ulciorul,

Tu mi-eşti gură,  eu, fântână,

Tu mi-eşti ploaie, eu, ţărână –

 

Dor cu dor, în fiecare,

Dorul naşte, dorul moare,

Şi în Rai de Românie,

Dorul  creşte, şi învie –

 

Tu mi-eşti turmă, eu ţi-s stână,

Tu mi-eşti codru, eu, lumină,

Tu mi-eşti stele, eu, pământ,

Tu mi-eşti cântec, eu, cuvânt –

 

Tu mi-eşti flori, şi eu, albină,

Tu mi-eşti casă, eu, stupină,

Tu mi-eşti vatră de la Râm,

Eu ţi-s floare de salcâm –

 

Eu ţi-s tei, şi tu mi-eşti frate,

Eu, stejar, tu, libertate,

Eu ţi-s limbă, tu mi-eşti grai,

Şi-amândoi ne suntem Rai –

 

Hai să dăm, că nu-s hotare,

Peste cer, inima mare,

Dor cu dor, doar vom alege

Pe Iisus Hristos, ca Rege!

 

Să îi spunem, cu dreptate,

Eu ţi-s tei, şi Tu, mi-eşti frate,

Eu Ţi-s limbă, Tu mi-eşti grai,

Şi-amândoi, ne suntem Rai!

 

Tu mi-eşti flori, şi eu, albină,

Tu mi-eşti casă, eu, stupină,

Tu mi-eşti vatră de la Râm,

Eu Ţi-s floare de salcâm –

 

Eu Ţi-s  turmă, Tu, păstor ,

Tu mi-eşti inimă, eu, dor,

Tu mi-eşti ţară, eu, frăţie,

Dor de Rai de Românie !

 

Tu mi-eşti lacrimă de sfinţi,

Eu, iubire de părinţi,

Tu mi-eşti suflet, eu ţi-s grai,

Amândoi – un singur Rai! 

 

17 ianuarie 2012

 

 

ORGANE DE LUMINI

 

UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ

 

UITE CUM TE AJUNGE COPILĂRIA DIN URMĂ.. 4

COSTICĂ.. 6

CAMPIONUL. 9

TRÂNTA.. 12

PI COLO, PI DIN’COLO.. 15

LAZURI SUB TIOCAN, 16

FRÂNA.. 18

MESTECĂII 21

LA DEAL. 23

NORII 28

AM PESCUIT CU VASILIE. 29

GOGOAŞĂ.. 30

M-AM ÎNTÂLNIT CU NEDREPTATEA.. 32

CÂND AM ÎNTÂLNIT NEDREPTATEA.. 34

CONCURENŢA.. 37

EU, COPILUL COPIILOR MEI

 

SE REPETĂ.. 41

DE CE MERGE ADEVĂRUL CU CAPUL SPART?. 43

NU AM AVUT O JUMĂTATE DE ORĂ,  SUFLARE. 46

VÂNZĂTORUL DE GÂŞTE. 47

SFATUL. 50

LEGEA ROTUNDULUI 52

FOTOGRAFUL. 53

IONUL ROTARULUI 54

UNDE-O FI MUIUL MAMII ?. 55

CUVÂNTUL TĂTICUŢULUI 56

ÎNCĂ DE LA VÂRSTA GRĂDINIŢEI AM ŞTIUT. 57

VECINUL SE PRICOPSISE. 58

ELISE. 59

IPOTECA PE VIITOR. 61

NU SE ÎMPART CUVINTELE LA ZERO, NU-I AŞA?

 

NU SE ÎMPART CUVINTELE LA  ZERO, NU-I AŞA ?. 63

PIATRA.. 64

CULMEA RĂZBOIULUI 66

VRĂBIUŢELE AU DAT ÎN MUGUR. 67

FOTOGRAFII MIŞCATE. 68

DISTANŢA PÂNĂ LA ETERNITATE. 70

VEGHEA INOCENTĂ A AMĂGITORULUI 71

BALADA LUI GROZEA.. 72

SPĂLĂTOREASA.. 76

ÎNAINTAREA TINICHIGIULUI UNIVERSAL. 77

ORBUL. 78

ULTIMUL CUVÂNT AL CĂRĂBUŞULUI 79

LACUL LEBEDELOR. 80

TRATAT DE INSPIRAŢIE. 81

CETĂŢEANU IONESCU L-A ÎNTREBAT. 82

MĂ ÎNTREBAŢI DE CE NU IES SĂ DEMONSTREZ. 83

LA FIECARE MORMÂNT. 84

E UNUL CARE MOARE DE SETE. 85

VIAŢA.. 86

POVESTEA VIEŢII MELE. 87

RUGĂCIUNEA A TREIA – ROBOTICA.. 88

SPERANŢA.. 89

ANUNŢUL. 90

DE CE STAU BRABEŢII CIUCURE PE LOCOMOTIVĂ ?. 92

CU BINE

NU POT SĂ FAC NIMIC SĂ-NTINEREŞTI…. 94

PASTEL DE IARNĂ.. 95

RUGĂCIUNEA A TREIA, ÎN DA MAJOR – A PIETREI 96

A MURIT UN DOCTOR. 97

HAI SĂ NE LOCUIM UNUL PE ALTUL. 98

VĂ SALUT, ÎNŢELEPŢI DEMIURGI 99

INTERVIU CU DOMNUL EMINESCU.. 101

HORA  ROMÂNEASCĂ.. 102

 

 

 

 

 

Topice: Poezii | Comments Off on ORGANE DE LUMINI

Comentarii închise.