Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Îngenunchiată printre „mugurii de lumină” ai poeziei

de Marga Dumitrescu-Frasinu | Martie 1, 2012

 Poeta Florica Gh. Ceapoiu, începând cu mult timp în urmă prestaţia sa în slujba poeziei, ne-a uimit de fiecare dată, făcându-ne să-nţelegem că focul sacru, care până la un moment dat fusese închis în cenuşa vocaţiei pentru poezie, s-a aprins deodată: – Cum? – La captarea unei inspiraţii, care spre mirarea tuturor celor ce activăm în slujba scrisului de creaţie, ne-a determinat să-i considerăm creaţia, drept un tip de poezie în imagini bătute cu efigii aurite, tonifiantă şi graţioasă. Domnia sa şi-a ales pentru a exprima ceea ce am subliniat la început, o poezie spiritual meditativă, cu mijloace de expresie în forma poetic parnasiană a sonetului şi rondelului, prin care s-a desfăşurat şi a cucerit lumea scrisului, cu ocazia prezentării cărţilor sale, în locaţiile forurilor de vârf ale literaturii române.

După ce a atins performanţa în sonet, îmbunătăţirea şi integrarea lui în prezentul literaturii române şi în maniera poetică actuală, cât şi în rondel, demonstrând că respectă formele de poezie fixă clasică şi le posedă cu succes, a încercat, fiind necesară o anume înnoire, formele libere de exprimare poetică. Pe neaşteptate, poeta Florica Gh. Ceapoiu ne întâmpină cu o carte de poezii La izvorul neuitării (Editura Semne, Bucureşti, 2010) scrisă în alt stil, adaptată manierei moderne; aceasta pentru că în sfera de conştientizare a spiritului poetic al domniei sale s-a petrecut o cernere, cu implicaţii relative la trecut şi prezent. Astfel, deodată, apare acest volum de poezie în vers alb (liberă de prejudecăţi prozodice), meditativă, care duce la o concentrare a mijloacelor de expresie, înglobându-le într-un tipar în raport cu împăcarea de sine proprie, în care nu lipseşte fiorul poetic şi nici, pe alocuri, tehnica prozodică, atunci când logica străbate absolutul „Dincolo de hotarul scânteierii ⁄ unde, purificându-se, ⁄ culorile visului nasc eternă frumuseţe” (Fire de nisip, p. 11). Câtă frumuseţe comportă acestă comparaţie cu bogăţia firelor de nisip, care nu se pot numără, dar… rămân „componentă şi emblemă ale nesfârşitului” (Aurelui Goci, p.7)!

Poeta, părăsind forma poetică fixă, se dezlănţuie şi adoptă, prin mijlocirea frumuseţii spiritului însoţit de o convingere adâncă a eului poetic, o altă nuanţă în poezie, citez din Poemele neuitării: „Redevenim metafore fără vârstă”.

Continui să răsfoiesc plină de uimire acest volum, fiind martoră a creşterii talentului poetei Florica Gh. Ceapoiu şi a realizării sale în sfera totală a creaţiei poetice de orice gen – cum singură mărturiseşte: „Doar poezia / întrezăreşte, misterioasă, ⁄ galaxia de lumini îngăduită ⁄ pe bolta viselor mele ⁄ nedezvăluite încă vreunui muritor” (Doar poezia, p. 16). Domnia sa ne subliniază convingerile sale, încă nedezvăluite, lăsându-ne să i le traducem noi, cei ce vom citi aceste versuri. Deci, după ce a trecut prin multe tipare mobile şi iscoditoare – cu galaxii, firide şi scântei irizând calea peste fior şi inedit – trece ,acum, la alte sugestii ispititoare, făcându-ne să-nţelegem că domnia sa este o poetă înnăscută, nu făcută, cum spune în poezia Înmugurire: „…tânărul poet – ⁄ necunoscând sărutul Gloriei – ⁄ într-o amăgire mântuitoare, ⁄ a sfărâmat disperat ⁄ zăvoarele adâncurilor ⁄ şi lujerii tăcerii ⁄ au înmugurit”. Indirect înţelegem că, de fapt, este chiar starea debutului domniei sale în poezia în vers alb.

Citind cu atenţie cartea de poezii La izvorul neuitării, am găsit o bogăţie de expresii poetice, materializate în diverse forme de stil, mai ales, metafore; citez: „templul cuvântului”, „labirintul gândului”, „zbuciumul materiei” – ultima amintindu-mi de Bacovia: „S-aud materia cum plânge!” – apoi „grăuntele eternităţii” şi aşa mai departe. Mă abţin să citez prea mult, deşi sunt tentată să o fac, dar se ştie că expunerea în amănunt plictiseşte cititorul, precum spunea un literat francez că: „arta de a expune totul, în amănunt, plictiseşte auditoriul”. Astfel, voi încerca şi eu, să-mă rezum într-un fel – nu fără să citez o poezie scurtă Sentinţă: „Cuvântul – ⁄ copilul nevinovat al limbii – ⁄ trebuie să se supună gândului, ⁄ altfel, orice neascultare ⁄ va fi trădarea ideii ⁄ şi condamnarea la tăcere ⁄ prin întristarea poetului”.

Doamna Florica Gh. Ceapoiu mărturiseşte sincer „Poeziile mele s-au scăldat / în soarele după-amiezii”. Semnificarea afirmativă a versurilor ne face să-nţelegem că domnia sa a început să scrie de-abia la apusul vieţii. Totuşi, nu este târziu niciodată să începi… aşa că doamna Florica Gh. Ceapoiu îmbogăţeşte cu prestaţia sa poetică literatura română.

În concluzie, volumul de poezie La izvorul neuitării este un manual şi îndreptar literar filozofico-spiritual care confirmă ce-au spus şi alţii, că poezia este „începutul omului”. Doamna Florica Gh. Ceapoiu demonstrează că poate scrie şi o poezie nouă, cu valenţe proprii, fără similitudini. Lucrul acesta nu-l spun numai eu, ci şi exegeţi de seamă: Radu Cârneci, Florentin Popescu, Aureliu Goci, Tudor Opriş, Florin Costinescu, Ion C. Ştefan etc., care, lecturându-i cărţile, i-au făcut cele mai frumoase aprecieri. Cunoscându-i multe etape din istoricul formării sale ca poetă, pot declara din toată inima şi nu cu părtinire prietenească de grup sau colegială, că are o forţă poetică în structura sa fizico-cultural spirituală ce depăşeşte roca intelectului, pentru că aşa cum spune marele literat Nicolae Balotă în volumul „Umanităţi”: „preferă să dea înţeles – e vorba de poeţi – că ei compun printr-un soi de sublimă frenezie şi intuiţie extatică, de ar înfiora pur şi simplu publicul”.

În ce priveşte volumul Muguri de lumină (Ediţie bilingvă româno-albaneză, traducător: Baki Ymeri, Editura Rawex Coms, 2011), acesta fiind o selecţie de poeme din cartea citată mai sus, la care s-au adăugat şi unele poeme inedite, pot să menţionez aceleaşi aprecieri, precum cele deja formulate. Citez, totuşi, un fragment din poezia reprezentativă a acestui volum, aceea care deschide cartea şi îi dă titlul: „În retorta ancestrală ⁄ a misteriosului alchimist, ⁄ curge neîncetat timpul – ⁄ materia naşte permanent ⁄ lacrimi şi viaţă, ⁄ din iubire lăstăreşte cuvântul, ⁄ prin rostire îi cresc aripile, ⁄ care, în versurile poetului, ⁄ nemărginesc zborurile…” (Muguri de lumină, p. 12), ca „o demonstraţie că între simţămintele poetei şi forma actuală de exprimare s-a statornicit o perfectă armonie” (Ion C. Ştefan, p. 7).

Ei bine, poeta – fiindcă aşa se numeşte doamna Florica Gh. Ceapoiu după tot ce a scris până acum, la care se adaugă şi ultimele două cărţi: La izvorul neuitării şi Muguri de lumină – a descoperit, trebuie să recunoaştem, calea pe unde sunt presăraţi germenii sacri ai creaţiei poetice… drept pentru care merită să o felicit, urându-i: – Drum bun spre Parnas!

 

Bucureşti, 17 februarie 2012

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Topice: Recenzii | Comments Off on Îngenunchiată printre „mugurii de lumină” ai poeziei

Comentarii închise.