Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

OGLINDA ALTOR VREMI

de Ion Turnea | Martie 20, 2012

M-a apucat un dor de rădăcini, un dor de arbori, un dor de frunze, un dor de cer, de fluturi, de apă de izvor, de soare, de lună şi stele, de ploaie şi vânt, un dor de ieri, un dor de copilul de altă dată, un dor după eul altor timpuri şi m-am întors acolo unde îmi alegeam câte un copac înalt pe care doream să-l cuceresc prinzând de picior nemărginirea.

Copilul altor vremi se grăbea să cucerească infinitul printr-un copac alături de ceilalţi tovarăşi de joacă. Şi totul începea printr-un concurs. Alergam, ne agăţam de arbori, le exploaram tulpina şi scorburile, le excaladam ramurile şi păşeam printre frunze spre vârfuri. Cine atingea vârful celui mai înalt copac era câştigătorul. Însă frunzele, cât de neastâmpărate erau frunzele. Erau asemenea fetelor ce ne stricau jocul cu poznele lor copilăreşti. Cum ne legănam pe câte o creangă se şi găsea o frunză să se desprindă de pe ram şi să ne trădeze paşii, complicând jocul şi concursul. Ele informau adversarul. Într-o zi le-am certat. Am prins cât mai multe frunze zburdalnice zădărnicindu-le zborul, atât de multe că-mi puteam împleti o coroană de învingător din trenele lor. Şi după cum spuneam cel care ajungea primul în vârful celui mai înalt arbor era învingătorul. El era acela ce îşi lua veşmântul din azur şi-l împletea cu verdele din arbor. Mereu ne alegeam copacii cei mai înalţi, copacii ce aveau rădăcini puternice.

Aşa am crescut. Am crescut acompaniat de muzica din jocul rădăcinilor de arbori. Atât de credincioase erau pământului. Ele nu-şi dezlipeau sufletul de pământul mamă nici atunci când puterile arborelui zburau pe sunetul de topor sau furtună. Cântul lor se împletea cu aroma glasului plin de vrajă a înălţimilor, cu picurii de vânt din frunze şi arbori, cu sunetul miraculos al izvoarelor, cu murmurul timid al munţilor ce se izbea adesea de tăcerea grăitoare a stâncilor sau de foşnetul ritmat al pădurilor de foiase. Totul era un dans al cântecului. Copacii dansau după ritmul impus de vânt, iarba îşi culegea conturul din cântecul luminii solare şi razele de ploaie scriau propria lor simfonie din ochii plini de rouă ai dimineţii.

Din dorul de rădăcini s-a dezprins un înger. Doar un înger poate să-ţi culeagă de pe corzile inimii oglinda trecutului. Acel înger are puteri supraomeneşi. Este ce mai iscusit ţesător. El îşi înfloreşte pânza cu sunete şi litere pictate în silabe. Acel înger poartă numele de cuvânt. Cuvântul îşi are propriul cântec. Cântecul lui este viaţa. Viaţa este copilul cuvântului. Precum viaţa este una cu esenţa înţelepciunii, cuvântul, tot aşa misterul artei se pierde în cuvânt. Prin el călătoresc acum printre frunze şi flori, printre arbori şi izvoare, cu dor de fluturi şi mă înveşmântez cu oglinda altor vremi.

Locul meu natal este un cântec, este umbra vântului pierdută în înălţimi, cuvântul pictat pe litere şi silabe. Locul meu natal este un înger, un înger ce veghează imaginile altor vremi. Este simfonia munţilor pierduţi în ochiul de soare, în braţe de cer, în focul de lună. Este simfonia munţilor înecaţi în valuri de pădure şi privegeaţi de suflet de ape. Locul meu natal este altarul copilăriei mele, altarul pe care s-au jertfit cei mai frumoşi şi fericiţi ani. Această jertfă nu s-a făcut oricum. Ea a urmat un ritual de iniţiere. Ea m-a pregătit pentru a deveni omul ce sunt astăzi. Satul mi-a pus în suflet dorul, muntele cu feluritele-i haine, cuvântul, jocurile copilăriei, cântecul, poveştile de la stână, dansul clipelor, bunicul, credinţa şi toate împreună cartea, cartea vieţii mele, altarul pe care m-am zidit bucată cu bucată spre a deveni eul de astăzi.

Localitatea mea natală, Bolvaşniţa, a fost presărată în mijlocul unei naturi paradisiace. Doi munţi ţin de strajă frumoasei mele localităţi natale, unul destinat turismului, Muntele Mic şi altul transhumanţei oierilor, Ţarcu.

Cum treci de Valea Timişului păşeşti în Bolvaşniţa şi dacă mai faci câţiva paşi ajungi în Vârciorova, localitate la poalele căreia se află muntele Ţarcu, iar în partea stângă Muntele Mic. Din Bolvaşniţa poţi ajunge la poalele Muntelui Mic şi trecând colnicul, prin localitatea Borlova. Tot peste deal, la dreapta, poţi vizita Vălişoara şi puţin mai sus Ilova. Iubitorii drumeţiilor pe munte au putut observa în dreptul localităţii Ilova o piatră mare cu o cruce pe ea  numită Cleanţul Ilovei.

Copil fiind alergam pe aceste drumuri şi sorbeam energia dealurilor, apoi a munţilor împăduriţi, a fântânilor şi izvoarelor. După ce treceam plaiurile Muschel şi Padeş ajungeam la poalele muntelui Ţarcu. De acolo până la locul unde se afla stâna era o cale lungă, însă deosebit de pitorească. Pădurile de foioase, iar mai apoi pădurile de brad îşi deschideau porţile şi te primeau în măreţul lor palat construit de mâna celui mai priceput meşter. Nicio capodoperă zidită de mână omenească nu poate egala sau întrece măreţia naturii. De îndată ce ajungeai în Strigoni, un loc renumit pentru multele lui izvoare reci, ajungeai şi la jumătatea drumului ce ducea la stână. Stâna Scheiu era locul unde îmi plăcea să adulmec înţelepciunea populară.

Ţarcu este chipul ţăranului român din Banatul monan. Ţăranul bănăţean este un om puternic, frumos, cu numeroase calităţi morale. El biruieşte orice zăpadă, furtună sau arşiţă. Dacă pentru o clipă soarele şi-a retas faţa din oglinda muntelui, lăsând în locul ei să respire aburul ceţii sau izvoarele norilor, în clipa următoare energiile pozitive alungă chipul întunecat cu pricepere, hotărâre şi curaj. La fel a învăţat şi ţăranul român să păşească pe drumurile vieţii.

Obiective turistice de neegalat mai sunt şi cabana Cuntu, strâmtoarea Groapa Hobanului, un loc în inima muntelui Ţarcu, un loc îngust prin care nu puteau treace doi oameni, iezerul de la stâna Scheiu pe care copil fiind m-am plimbat cu uşa de la stână în lipsa unei bărci, însă am avut noroc şi am fost salvat la timp de ciobani, atât eu cât şi tovarăşii mei de joacă ce-mi erau apropiaţi ca vârstă.

Cunoscătorii drumurilor montane porneau la pas de pe muntele Ţarcu până la Poiana Mărului. Cei care nu cunoşteau muntele se rătăceau printre poteci şi nu mai reuşeau să scape fără ajutor din labirintul fermecător al naturii.

Din loc în loc, cu cât te aventurezi mai mult spre a cerceta castelul fermecător al naturii, poţi întâlni stânci cu frunţile gânditoare de imaginea anilor.

Capra neagră este copilul acestui loc. Jocul ei săltăreţ şi fericit prin păduri, luminişuri, pe stânci, te învaţă cum ar trebui să te înarmezi cu răbdare şi optimism pentru a trece cu uşurinţă peste greutăţile vieţii.

Ursul ca un stăpân al acestei împărăţii se impune cu multă personalitate prin fiecare pas pe care-l face.

Dacă muntele Ţarcu este destinat îndeosebi transhumanţei oierilor, Muntele Mic rămâne un atractiv punct turistic. Pe Muntele Mic poţi urca cu telescaunul, la pas sau cu automobilul pe drumul construit special destinaţiei acestuia.

Plimbarea cu telescaunul, timp de patruzeci şi cinci de minute este o adevărată splendoare. Pădurile de brad îţi zâmbesc în haina lor de sărbătoare indiferent de anotimp. Căprioara nu întârzie să-ţi săgeteze privirea cu imaginea ei de fugarnică. Odată ajuns în liviera pădurilor de brad se zăreşte mănăstirea ce poartă hramul Sfântului Prooroc Ilie Tezviteanul şi mai multe cabane, pensiuni şi un hotel, toate presărate printre văi.

La crucea din vârful muntelui poţi ajunge la pas, preţ de  de o oră, din locul unde telescaunul şi-a încheiat traseul sau cu automobilul. Este preferabil drumul făcut la pas. Datorită lui poţi gusta aroma muntelui ascunsă în ochiul pădurilor de brad.

Locul unde am copilărit mi-a dăruit atâta energie de viaţă, mi-a dăruit atâtea vieţi, m-a îndrumat să merg pe drumul cel drept în viaţă după cum Egheriş, pârâul ce scaldă Bolvajniţa, îşi cunoaşte albia sa, păstrând acelaşi traseu până se varsă în râul Timiş. Locul unde am copilărit m-a învăţat să trec cu fruntea sus peste toate greutăţile asemenea frumoşilor arbori ce-şi împletesc rădăcini credincioase ţelului lor. Locul unde am copilărit m-a povăţuit să fiu statornic în tot ceea ce fac, în tot ceea ce iubesc, în toate lucrurile preţioase şi bune, asemenea munţilor ce mi-ai vegheat surâsul copilăriei. Locul unde am copilărit îmi este carte de înţelepciune şi frumuseţe. Oglinda lui mă va urmări pas de pas, clipă de clipă. Oglinda lui îmi va spori dorul de rădăcini cu cât mă adâncesc mai mult în problemele oraşului ce mereu nu acceptă întârziere.

Natura este răbdătoare. Cu pricepere, răbdare şi credinţă îşi construieşte împărăţia ce biruieşte veacurile. Ascultătoare, se  lasă ocrotită de fenomenele naturii. Ea mulţumeşte soarelui făcându-i cu ochiul din splendoarea ei, după ce luna îşi retrage trena de pe faţa-i adormită. Ea zâmbeşte ploii ce-i spală hainele-i colorate şi-i hrăneşte cu energie rădăcinile. Ea cântă împreună cu vântul. Totodată ea concertează alături de păsărele, zumzet de albine şi mii de gâze. Mai apoi ea se înveşmântează cu haina infinitului cer.

Animalele pădurii te înţelepţesc în a te gospodări cu pricepere. Păsărelele prin dăruirea faţă de cântecul lor îţi şoptesc să fii dăruit idealurilor specifice personalităţii tale. Rădăcinile îţi deschid ochii adevăratelor prietenii pe care viaţa ţi le presară în cale.

Dorul de rădăcini mă aduce mereu în locul unde am învăţat să zâmbesc, în locul unde am învăţat să culeg pe foi de suflet cele mai sfinte raze ale înţelepciunii.

Mereu mi-e dor de ochii rădăcinilor pierdute în lumina munţilor, în mantia albăstruie a Egherişului. Dorul după ochii rădăcinilor a făcut loc cuvântului, iar acesta a chemat prin mierea sunetelor sale amintirile copilăriei, oglinda altor vremi, vremi îmbrăcate în jocul copilului de-a infinitul.

Acum mă las purtat de oglinda acelor vremi nepieritoare, acelor vremi ce au zidit în mine, clipă de clipă, eul de astăzi şi mă întorc spre ochii lor atât de dragi mie prin suflet şi cuvânt.

 

 

Topice: Descrieri | Comments Off on OGLINDA ALTOR VREMI

Comentarii închise.