Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

PĂCATUL – CUŢITUL DIN INIMĂ

de Cezarina Adamescu | Mai 16, 2012

          Fără îndoială că, atunci când un om săvârşeşte un fapt nedemn, nu are motiv să se bucure decât în extremele cazuri când sufletul său este atât de pervertit la rău, încât nu mai ştie a discerne şi i se pare că răul cel mai abominabil este bun şi frumos şi merită să-l săvârşească. Dar aceasta este valabil în special pentru cazurile patologice.

          Nu acelaşi lucru se întâmplă cu un creştin evlavios, practicant, care simte, ştie că, fie şi un singur rău săvârşit îl poate conduce direct în infern, pe veşnicie.

          De aceea, el va suferi o traumă grozavă după comiterea unui păcat şi nu se va elibera de această teamă decât după o spovedanie  bună care are rolul de a curăţa, de a spăla răul din suflet.

          Paradoxal, un om foarte curat exterior, pe trup şi haine, poate să se simtă foarte pătat, murdar pe dinăuntru. Sufletul său poate fi plin de noroi şi el va suferi îngrozitor până în clipa curăţirii, albirii de orice pată.  

          Îndeobşte, starea fizică este legată de starea afectivă. Un păcat atrage după sine o stare de slăbiciune, supărare, inapetenţă, nefericire, iar aceste stări pot genera boli fizice. Şi invers, o suferinţă fizică, dacă nu este oferită ca jertfă, ca penitenţă pentru erorile comise, ca mortificaţie, pentru slăbiciunile proprii sau pentru cauze colective, poate atrage stări psihice patologice grave.

          În general, un păcat este perceput de creştin ca un cui  în inimă, iar uneori te săgetează precum un cuţit şi amintirea comiterii lui doare la fel ca o rană deschisă.

          Orice ai face, oriunde te-ai duce, încotro te-ai îndrepta sau în ce lor te-ai afla, mustrarea de conştiinţă nu-ţi dă pace, regretul te copleşeşte, sentimentul de culpă te biruie şi devii neliniştit, anxios, angoasat, tulbure, nu mai eşti în stare să întreprinzi nimic, nu mai ai poftă de viaţă.

          Remuşcarea roade până la os, colţii ei scrijelează carnea; duhoarea păcatului asfixiază, sugrumă, nu mai ai pic de aer, te sufoci şi îţi trebuie numaidecât o gură de aer proaspăt.

          Gura de aer este, desigur, spovedania, mărturisirea, eliberarea de rău, căinţa, îndestularea pentru răul făcut, propunerea de a nu-l mai face.

          Însă unii sunt atât de înrădăcinaţi în acest rău încât acesta a devenit firesc, normal, se scaldă în el şi le place şi nu-i mai rod mustrările de conştiinţă, cugetul e adormit, inima nu mai tresaltă, întregul trup se lasă în voia simţurilor, a instinctelor primare.

          Nici măcar o zguduire serioasă, cum ar fi o boală, moartea cuiva apropiat, o cumpănă, o încercare grea, nu-i trezeşte la realitate.

          Dumnezeu ne lasă în băltoaca noastră o vreme, să ne scăldăm. Dacă nu ne trezim, ne dă semne de atenţionare, semne certe, beculeţe aprinse, ne scutură uneori puternic spre înţelepţire. Face parte din pedagogia divină.

          Unii nu înţeleg nimic ba chiar se mai supără pe Dumnezeu că i-a încercat „tocmai pe ei”.  Un om de 5l de ani, care trăia în concubinaj cu o fată tânără şi frumoasă, pe care o bătea sistematic pentru că „femeia trebuie bătută, ştie ea de ce”, spunea pe un post naţional de televiziune că „Dumnezeu n-a făcut nici un lucru bun pentru mine”. Dar, ar trebui întrebat : el ce lucru bun a făcut pentru Dumnezeu trăind în desfrâu şi săvârşind acte nedemne de stirpea umană ?

          Dar, la câte admonestări, avertismente au primit, n-au plecat urechea, n-au luat aminte, au mers mai departe, aşa cum ştiau şi aşa cum le era lor bine.

          Important de ştiut :  Cuiul din inimă este împlântat acolo ca să ne dea de veste. El se învârte uneori în chip dureros provocându-ne suferinţe şi poate, pierderi de sânge. Dar, prezenţa lui acolo, e necesară pentru a ne conştientiza, a ne face să înţelegem că nimic nu e întâmplător, că noi suntem singurii care ne putem făuri osânda sau mântuirea veşnică prin ştiinţa şi voinţa noastră, prin liberul nostru arbitru, prin credinţa şi faptele noastre.

          La toate scândurile de salvare, la toate punţile pe care ni le întinde providenţa divină, trebuie să luăm aminte, să medităm la ceea ce am făcut, facem şi, mai ales, la ce trebuie să facem pentru a ne conforma demnităţii de creştin cu care am fost investiţi la Botez şi pentru care Însuşi Domnul nostru Isus Cristos şi-a vărsat sângele pe cruce.

 

          Precum o prigorie zgribulită, continui să mă hrănesc zilnic, din palmele făcute căuş pentru mine,  ale Mântuitorului. El îmi dă tot ce-mi trebuie : hrană şi băutură răcoritoare, mă îndestulează, îmi oferă pâinea cea de toate zilele şi ceva pe deasupra. Îmi arată necontenit că este cu mine şi că nu mă va lăsa să rabd de foame sau de sete, că are în vedere nevoile mele cotidiene. Eu nu prididesc să mă minunez de câtă milostivire dă dovadă cu mine. La fiecare înghiţitură îi mulţumesc şi-i spun „Bogdaproste”. Am scurte discuţii cu El, cu ochii ţintă la icoana Milostivirii Divine, sub care stă scris : „Isuse, mă încred în Tine!”

          Şi chiar dacă perioada sărbătorilor, mie nu mi-a lipsit nimic. Am avut şi pe deasupra, cu vârf şi îndesat, de toate. E drept că i-am cerut foarte puţin de sărbători, dar El mi-a dat totul. E adevărat că atunci când  nu ceri nimic, ţi se dă totul. Şi TOTUL meu este El, prin care dobândesc şi hrană şi odihnă. N-am să-i pot niciodată mulţumi îndeajuns pentru Mila Sa răsfrântă asupra mea, care eram atât de speriată şi neliniştită în ceea ce priveşte anul acesta, dacă am să fiu în stare să-l trec cu bine, cu toate lipsurile materiale şi datoriile care cresc, cu toate  angoasele provocate de boala mea, de boala fratelui meu, de grijile pentru mine şi pentru ceilalţi.

          De la un timp, nu mă mai rog pentru sănătatea mea, ci pentru ca Dumnezeu să mă întărească, să pot duce atât cât pot eu şi nu deasupra puterilor mele. Şi harul Său mă ţine-n picioare, mă întăreşte, mă vivifică. Sper să pot trece peste toate  încercările pe care mi le va da Dumnezeu. Căci ştiu că El este cu mine. Şi nu mă lasă o clipă să alunec din braţele Sale puternice, Nu-mi dă drumul să mă rostogolesc în ţărână. Îmi susţine picioarele, oasele, gleznele, venele, sângele, statura. Şi chiar de nu merg tocmai drept, rămân în picioare. Mulţumesc. Amin.

 

 

 

CEZARINA ADAMESCU

(Din volumul: „Mic îndreptar de terapie divină”)

 

 

 

 

Topice: Meditaţii | Comments Off on PĂCATUL – CUŢITUL DIN INIMĂ

Comentarii închise.