Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

SUNT UN ARLECHIN

de Cezarina Adamescu | Mai 22, 2012

TABLETE MEDITATIVE

 N-am să ştiu niciodată cine a inventat sărbătorile. Pentru cei mai mulţi, prilej de beţie, de distracţie (mă rog, fiecare se distrează în felul său, unii ţipând isteric şi dănţuind drăceşte) – de întâlniri şi prea puţin, de odihnă. 

  Pe mine m-au deprimat totdeauna. Cred că e o moştenire maternă. Mama plângea la fiecare sărbătoare. Avea inima neagră, sufletul sfâşiat, era cât se poate de tristă. Pentru că era singură în această ţară, iar părinţii şi fratele ei Leonida, fuseseră deportaţi în Siberia, în primul val din iulie 1940. N-a mai ştiut nimic de ei şi i-a căutat toată viaţa. Nici mormintele lor nu se ştia unde sunt. Aşa a petrecut zeci de revelioane, de aniversări, de sărbători naţionale. Cu lacrimi amare. Cu obrazul schimonosit de durere. 

  

Nu-mi aduc aminte să fi petrecut vreo sărbătoare frumoasă. Doar tristă, tristă de tot. 

  

Prilej de introspecţie, de bilanţuri negative, de numărat greşelile proprii, de scăldat în propria stare. 

  

De ce? Nu ştiu. Nu-mi priesc. Mi-e şi groază de ele, mai ales atunci când se apropie. Apoi, pe toată durata lor, (uneori nesfîrşită) – şi puţin după ce a trecut nebunia sărbătorilor. Ca în carnavalurile veneţiene sau de la Rio, unde toată lumea pare foarte fericită, dar de fapt, oraşul ascunde, sub straiele scumpe şi luminile puzderie – nefericiri şi drame adânci, incomensurabile. Festivalul măştilor. Foarte bine sunt ascunse durerile, ca să nu răzbată sub mască. Arlechinii sunt personajele cele mai triste şi cele mai apropiate de inima mea. Eu sunt un arlechin, făcând giumbuşlucuri la carnaval. Un ochi râde şi celălalt plânge, în timp ce o lacrimă neagră se prelinge pe obrazul vopsit în alb. 

  

Mă suspectez că nu sunt normală, la fel ca toţi ceilalţi din jur, care sunt cât se poate de fericiţi şi abia aşteaptă să vină câte o sărbătoare ca să se ducă la petrecanie. Şi sărbătorile curg, în lanţ şi ţin, cel puţin 3 zile şi 3 nopţi, fiecare. Dacă nu cumva se înnădesc şi-şi împrumută zilele una alteia. Atunci, totul devine o sărbătoare continuă. Aşa cum ar trebui să fie viaţa. Dar nu e. 

  

Am petrecut zeci de revelioane singură, şi tot atâtea nopţi de Crăciun şi de Paşti, ori zile onomastice (până şi la 50 şi la 60 de ani – cele mai triste din viaţa mea). 

  

Praguri de trecut. Anevoie.  

  

Abia după ce trec, îmi revin treptat şi intru în propria matcă. Adică tot acolo unde am fost toată viaţa. 

  

De ce se acutizează stările de nefericire în preajma sărbătorilor? 

  

De ce nu pot să mă bucur? 

  

Atâţia „de ce?” mă împovărează. 

  

Vorba lui Păunescu: „Mai avem, mai avem / scurtă vreme de dus/ povara acestui apus. / Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer. / Se vor împuţina cei ce n-au şi ne cer. / Şi abia într-un trist şi departe târziu / Când vom şti disperaţi / veşti ce azi nu se ştiu / Vom începe şi noi a simţi / că povară suntem / pentru-ai noştri copii…” 

  

Asta e. Viaţa ar fi cum ar fi…Dar, ce ne facem cu sărbătorile? 

  

30 aprilie 2012 

  

 

  

 

 

Topice: Diverse | Comments Off on SUNT UN ARLECHIN

Comentarii închise.