Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ARBORELE MEU CU FRUNZE ROZ

de Cezarina Adamescu | Iulie 18, 2012

Tabletă spirituală

 ”Tu eşti Totul pentru mine!” – auzi adeseori declaraţii de dragoste între două persoane.

Tu eşti lumea mea, lumina, soarele, luna, apa, vântul, aerul de respirat, pământul şi cerul, tu eşti îngerul meu, eşti hrana mea cea de toate zilele, eşti totul, totul… Nu-mi închipui existenţa fără tine, nu vreau să trăiesc fără tine.  În lipsa ta, nimic nu mai are valoare, totul devine inutil, lipsit de vlagă şi culoare, lipsit de sens.

Sunt cuvinte poetice, metaforice, muzicale, declaraţii emfatice, uneori spuse ca o poezie, fără prea mare bătaie de cap, fără prilej de gândire. Cuvintele nu costă, sunt gratuite. Ce dacă le spun? Încerc să-mi cuceresc partenerul sau partenera cu câteva vorbe alese şi dacă persoana e cât de cât simţitoare, se va îndupleca.

          Ce uşor alunecă oamenii în vârtejul amăgitor al vorbelor! Cuvintele clădesc imperii, dar pot şi nărui aceste imperii! Ele înalţă şi coboară, zidesc şi surpă, nasc şi  nimicesc, rănesc şi alină, cuvintele sunt un fel de panaceu pentru boală, necaz, supărare, depresie.

          Dar cine se gândeşte la adevăratul lor sens, la cutremurătorul adevăr care stă în spatele lor? Iată: Eşti totul pentru mine! Cum poate o făptură să fie totul  pentru altă făptură? Poţi spune: Însemni foarte mult pentru mine, dar totul  este o categorie absolută care nu se potriveşte decât Divinităţii. Când vorbim oamenilor sau despre oameni, nu putem să folosim acest cuvânt pentru că niciodată un om nu va fi totul  pentru alt om.

          Totul  îl reprezintă numai pe Dumnezeu, este atributul  divinităţii, restul sunt mici fragmente, bucăţi, rămăşiţe. Noi suntem rămăşiţele Marelui  Tot,  iar relativitatea vieţii şi a oamenilor în general, nu ne poate permite să vorbim despre tot. Sunt un crâmpei din tot, o mică verigă a lanţului imens care se numeşte omenire.

          Sunt o fărâmă din oricine, mă înrudesc cu voi, mă asemăn cu toţi, dar râvnesc să mă întorc la Marele Tot  care m-a creat.

          Sfântul Francisc vorbea astfel cu Dumnezeu: “Dumnezeul meu şi Totul meu! Şi cred că a intuit perfect, la adâncimea minunatei  mistici serafice, imensitatea întregului  la care noi jinduim, dar la care nu putem ajunge decât  printr-un lung şir de nevoinţe şi privaţiuni, căci: “Strâmtă e poarta care duce spre viaţă!”

          Să-i facem loc în noi lui Dumnehzeu în fărâma noastră de trup, să ne golim pe de-a-ntregul pentru a-L adăposti, în inima noastră, să ne despuiem de voinţa noastră şi de simţămintele noastre pentru el, pentru că, “cine-i plin de sine, în acela nu încape nici Dumnezeu!

          Şi, mai ales, să ne rugăm să nun e părăsească Dumnezeu, pentru că, dacă el ne părăseşte, degeaba vom fi înconjuraţi de mii şi mii de oameni că tot singuri şi nefericiţi vom fi.

          În schimb, chiar dacă ne-au părăsit  cu toţii, dar Dumnezeu n-a plecat din noi, ci ne locuieşte, ne putem considera bogaţi, căci El este pentru noi totul, şi părinţi şi rude şi avere şi bani şi sănătate şi bunăstare şi fericire şi, mai ales, o fără de seamăn iubire.

          Să ne rugăm uneori: Doamne, chiar dacă ar fi să mă părăsească toţi ai mei, numai tu să num ă laşi de izbelişte. Dacă tu ai să fii lângă mine, pot stăpâni şi cuceri întreaga lume. Tu valorezi pentru mine cât o lume, dar nu numai cât o lume, cât lumea aceasta şi cât toată veşnicia! Tu eşti veşnic present în amândouă lumile posibile (paralele – dacă există) în lumea lumilor şi în vecii  vecilor.

          Şi aşa cum te-am găsit  aici  te voi găsi şi acolo.

          Mai viu şi atotputernic, stăpânind adâncul de sus şi adâncul de jos, stăpânind tăriile şi înălţimile şi orice părticică de lume.

          Nu mă părăsi,  totul meu,  pentru că,  dacă nu eşti Tu, într-adevăr, nimic nu mai este pe lume!

Ah, inima mea e încrâncenată. Strânge în ea ca-ntr-un cleşte amintiri dureroase, inele strălucitoare, zâmbete circumstante care s-au dovedit a fi cât se poate de false. Nimic pur. M-au înăbuşit omeneştile lanţuri, nu mai pot respire liber. Dragostea asfixiază. Devii rob, legat de mâini şi de picioare, fără posibilitatea de a te mişca liber. Eşti ţintuit în cuiele nevăzute ale simţului de posesiune, ale geloziei, ale încrâncenării, un adevărat “infern al tandreţei” cum s-a exprimat scriitorul francez “Alain Bosquet.

          Ciudat! Cum poate un sentiment considerat nobil şi curat să genereze atâtea simţăminte potrivnice?

          Dragostea pământeană înrobeşte. Numai dragostea pentru Isus eliberează  de celelalte  simţăminte lumeşti şi te face să te simţi uşor şi pur, înaripat precum păsările văzduhului. Te înalţă de subţiori pe crestele munţilor, acolo junde simţi în nări miresmele tari ale divinităţii şi te îmbată chemările dulci ale îngerilor.

          De ce e atât de dureroasă însă dezlegarea, ruperea, dezlogodirea de cele lumeşti? De ce ţi se pare aproape imposibil să mai trăieşti fără mâna caldă a fiinţei iubite?

          Pentru cu nun e-am născut îngeri, ci oameni şi tot ce e omenesc ne leagă cu puteri nevăzute în cercul magic al omenescului, al pământescului, care ni se pare dulce şi promiţător. Este înscrisă în firea noastră suferinţa care se amestecă adeseori cu fericirea. Cum să le disociezi? Cum să alegi una fără de alta? E ca şi când ai vrea să alegi firele de nisip dintre firele de nisip.

Aştept o vizită importantă. Mă pregătesc asiduu pentru această sărbătoare. Mă primenesc pe dinafară şi pe dinăuntru, fac curăţenie în jur şi rămân în aşteptare clipă de clipă. Număr boabele de nisip din clepsidră. Sunt sigură că va veni pentru că el nu-şi încalcă niciodată promisiunea. Am lăsat uşa deschisă, am dat lanţul jos şi am descuiat yalele. Fereastra, de asemenea, îşi întinde braţele către razele soarelui.

Nu  mă grăbesc, nu  mă neliniştesc, aştept în tăcere.

Avem atâtea de vorbit! Câte nu s-au întâmplat între timp. Toate I le voi spune dintr-o suflare şi apoi, pe îndelete, în şoaptă.

Şi El mă va întări în speranţă, îmi va da soluţii pentru toate situaţiile. Totdeauna găseşte cheia eficientă oricărei ămprejurări. E prietenul meu, e sfătuitorul, duhovnicul, cel care pune totdeauna umărul la greu şi num ă lasă să alunec în vârtejul amăgitor al deşertăciunilor.

Mă simt protejată. E ca un arbore la subsuoara căruia mă odihnesc după un drum lung şi obositor prin arşiţa şi nisipul verii caniculare. Mă răcoreşte şi mă învăluie în miresmele florilor sale.

Cândva am  văzut un film care se numea: “Arborele cu frunze roz”. Un copil singuratic se refugia mereu sub crengile lui, atunci când simţea nevoia de ocrotire. El e arboreal meu cu frunze roz, printer care văd cerul.

Se înalţă semeţ cu creştetul spre boltă şi-şi  deschide braţele larg să  primească la sânul său toate făpturile.

Aş vrea să-I ies în întâmpinare, să-i fac un semn de recunoaştere cu mâna, ca nu cumva să treacă pe lângă mine şi să nu mă vadă.

Dar ce spun?

El  îl ştie pe fiecare om  atât după trup cât şi după inimă. Îmi cunoaşte şi mie toate ascunzişurile, îmi cunoaşte toate fibrele fiinţei care se ănfioară la chemarea glasului său bland precum boarea de vânt primăvăratic.

Chiar dacă aş vrea să-l mint n-aş putea. Mă ştie pe de rost din cap şi până-n picioare.

Prietenul meu. Unicul. Aş face orice ca să nu-i pierd încrederea şi prietenia. Dacă astăzi nu vine, negreşit va veni mâine. Am să merg să-l caut neîncetat, clipă de clipă, la fel ca mireasa din Cântarea Cântărilor pentru că el e iubitul inimii mele.

Port deja inelul dragostei lui, iar inima mi-a legat-o cu legăturile duhului.

Dar eu nu sunt decât o frunză din coroana imensului arbore care cuprinde omenirea întreagă, planeta şi chiar universal.

Când va veni, îl voi prezenta tututor ca pe iubitul inimii mele şi-l voi primi îăn casa sufletului, primenită şi frumos mirositoare.

Ca să se simtă bine la mine, să nu mai plece, să nu se ăndepărteze. Să rămână ăn lăcaşul cel mai intim al inimii, păzit şi sfinţit de lumna sa binefăcătoare.

El va veni, mă va cerceta îndelung şi dacă mă va socoti vrednică, va rămâne pururi cu mine.

 

27 iulie 2009

 

Topice: Meditaţii | Comments Off on ARBORELE MEU CU FRUNZE ROZ

Comentarii închise.