Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Rădăcinile de care nu m-am rupt niciodată

de Ioana Stuparu | August 12, 2012

          N-am mai putut aştepta. Prea mă ardea dorul!

          Cineva, de undeva, mă striga: “Vinooo”! Erau rădăcinile de care nu m-am rupt niciodată.

          Trenul alerga necontenit, lăsând în urmă câmp, pomi, localităţi. Se grăbea să mă ducă mai repede “acasă”. Lăuntrul meu striga şi el: “Viu acuuu”!

De când mă ştiu pe lume am purtat în mine un dor; un foc lăuntric ce arde mocnit, iar din când în când se aprinde arzând cu flacără.

          Dorul mare şi aprins!… Drumul lung!… Amintirile curgeau de-a valma… Inima plângea… Inima cânta… Inima striga oamenilor, câmpului şi a tot ce se vedea din mersul trenului:

         

                   “La frunză v-aş zice o doină din sat,

                   Cântată fiind cândva, într-o vară,

                   Compusă de-un Ion pentru-o Mărioară.

                   Iubire rămasă făr’ de rezultat.

 

                   Răchita cânta şi ea-n ulicioră

                   Şi grâul în spicul abia secerat,

                   Sălta la fereastră boboc de muşcat’

                   Răscrucea vuia în fiece seară.

 

                   Aduceţi un fluier sau daţi-mi un pai!

                   Ce chef am de-un cântec de dor şi de drag!

                   Să zboare ca vântul acolo, pe-un plai,

 

                   Să simt cum tresaltă ţărâna din prag,

                   Să-mi stâmpăr un dor ce mă mistuie, vai,

                   E mult prea departe iubitu-mi meleag!

 

          Am luat pixul şi o coală de hârtie şi am scris sonetul pe care inima mea tocmai îl compusese.

 

                                                                   *

 

          Mi-am lăsat bagajele în bătătură şi am ieşit la plimbare pe şoseaua-mare, lăsându-mă în voia dorului.

          Mariţa lu’ Foiţă m-a văzut şi mi-a ţinut calea. Cu o undă de părere de rău în glas, mi-a zis:

          _ De câte ori ai venit pe-acasă, niciodată n-ai intrat şi la mine-n bătătură!

          _ Aşa e – i-am răspuns vinovată.

          _ Mai ţii minte ce bine ne-aveam când eram mici? Cum nu ne mai săturam de joacă amândouă?

          _ Cum să nu ţin minte? Astea nu se uită, Mariţă!…

          Am intrat la ea în bătătură. Un năpârstoc de băiat a venit pâşa-pâşa până lângă noi. Mi-a aruncat o privire pe furiş, printre degete şi apoi şi-a ascuns faţa în poalele de la fusta Mariţei.

          _ E nepotu-tău, că e leit tine! i-am zis.

          _ Aha. E nepotu-meu. Ăsta e tot ce mi-a rămas în urma lui fiu-meu!…

          Mariţei au început să-i curgă lacrimile, brăzdându-i faţa.

          Mi s-au umplut şi mie ochii de lacrimi. Auzisem în ce fel s-a prăpădit fiu-său care fusese fântânar: s-a surpat pământul  şi l-a îngropat de viu, tocmai când săpa o fântână. Totdeauna mi s-a părut o nedreptate, ca un fântânar să moară tocmai când caută izvorul de apă!

          Ştergându-şi lacrimile cu palmele, Mariţa mi-a zis:

          _ Hai să mergem prin grădină, că au început să se pârguiască prunele!

          Nu era mare grădina ei, dar parcă era “Raiul pe pământ”!

          _ Am două feluri de pruni: unii bătrâni şi alţii tineri – a spus Mariţa. Ăştia bătrâni sunt puşi de mine şi de bărbatu-meu, când m-am luat eu cu el; ăştia tineri sunt puşi de fiu-meu. Încet-încet, avea de gând să întinerească toată grădina. Ei s-au dus…, grădina a rămas!…

          Dăduse Dumnezeu rod, nu glumă!… Pomii parcă erau pictaţi! Atârnau crengile până la pământ sub greutatea prunelor moţăţăle roşiatice-movulii, pe care le-ai fi mâncat şi cu ochii!

          _ Stai un pic aci! mi-a zis Mariţa şi a plecat.

          S-a întors repede cu oala de tămâiat. Bobul de tămâie pus peste spuză fumega.

          Nu-mi era străin gestul Mariţei. Mi s-au umplut ochii de lacrimi!

          _ Vreau să dau de pomană lui bărbat-meu şi lui fiu-meu grădina asta cu pruni pârguiţi!

          A făcut semnul crucii pe ramurile încărcate cu prune date-n pârg. După ce a tămâiat prunii de trei ori, mi-a zis împăcată:

          _ Gata. Acuma să zici bogdaproste! Ca să aibă şi ei pe lumea ailaltă pruni  moţăţăi cu prune pârguite.

 

Am cules câteva prune, pe cele mai frumoase, şi mi le-am pus în buzunar. Am plecat ronţăind cu poftă. Alături de mine mergea Mariţa. Cu o mână îl ţinea pe năpârstocul de nepotu-său, iar cu cealaltă îşi ţinea poalele şorţului în care pusese prune moţăţăle roşiatice-movulii. Ca să le dea copiilor de pe mahala sau cui s-o nimeri să treacă pe drum în momentele acelea. Să mănânce  şi ei prune pârguite, din livada care tocmai s-a suit la Cer.

                                                                                                                                                                                                            

 

 

Topice: Descrieri | Comments Off on Rădăcinile de care nu m-am rupt niciodată

Comentarii închise.