Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Omul rațional și manifestările sale în lumina lucrării ,,Învățături despre viața morală” a Sfântului Antonie cel Mare

de Iuliu-Marius Morariu | Septembrie 3, 2012

            Societatea în care trăim este adeseori bazată pe rațiune și pe derivatele acesteia, dorindu-și să explice pe cale științifică toate fenomenele ce se petrec în lume. Ori tocmai acest lucru contribuie la declinul ei și la îndepărtarea de Dumnezeu.

Dacă avem în vedere o perspectivă transtemporală asupra importanței rațiunii în istoria omenirii de la Hristos încoace, vom observa că aproape întotdeauna ea a avut un rol deosebit de important, însă nu arareori, excesul de cugetare și dorința explicării raționale a tuturor lucrurilor a dus la erori de proporții.

Analizând această perspectivă, un mare ascet al secolelor III-IV, oferă o percepție deosebit de interesantă asupra felului cum trebuie să fie un om cu adevărat rațional, lucrarea sa fiind deosebit de actuală și astăzi.

Încă din debutul operei, Sfântul contrazice pe unii așa-ziși înțelepți care se consideră raționali, întrucât aceștia nu deosebesc binele de rău:

,,Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ceea ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și grija toată o au spre cele bune și folositoare sufletului; iar acestea le săvârșesc cu multă mulțumire către Dumnezeu. Numai aceștia trebuie să se numească oameni raționali” (1).

            El arată apoi care este principala ocupație, grijă a omului cu adevărat rațional, aceea de a asculta de Dumnezeu și de a plăcea tuturor. Ajungând la această stare, el va disprețui ulterior bogăția și va spori în virtuțile primite de la Dumnezeu (2), căci cel bogat  fără o viață duhovnicească bogată și ea la rândul ei este văzut ca fiind nefericit în ochii adevăratului înțelept (3). De asemenea, va dobândi două mari calități care înfrumusețează profilul moral al creștinului, respectiv blândețea și înfrânarea (4), îndreptându-și viața și obiceiurile și dorindu-și să se îndrepte, context în care își confirmă statutul de om(5).

            Rațiunea își are așadar importanța ei, ajutându-l pe creștin să practice virtutea și să devină bineplăcut lui Dumnezeu prin toate cele ce le lucrează (6). Semnele după care se cunoaşte un creştin raţional sunt, în viziunea Sfântului: ,,privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii”(7).

            O mare piedică în calea dobândirii adevăratei rațiuni este mândria, cu care creștinul trebuie să se lupte din răsputeri și pe care trebuie să o învingă neapărat (8). Un alt obstacol este şi judecarea aproapelui, de care creştinul trebuie să se ferească, sârguindu-se a vieţui întru iubirea lui Dumnezeu și a se feri de a fi aspru în cuvântări.

            Sfântul accentuează antinomia dintre cele două componente ale dihotomiei umane, trupul și sufletul, arătând superioritatea celui dintâi, prin care el se aseamănă cu Creatorul și inferioritatea celui de pe urmă, prin care se înrudește cu dobitoacele. El trebuie să tindă spre îndrudirea cu divinul, însă, din păcate, el remarcă trista realitate constând din faptul că tot mai puțini sunt cei care sunt arși de acest sacru deziderat. (9) Acest lucru se datorează adesea necunoașterii profunde a păcatului și a urmărilor sale, căci, ,,sufletul care cunoaște păcatul îl urăște ca pe o fiară atotputuroasă”, iar, ,,dacă nu-l cunoaște îl iubește” (10).

            Discursul continuă apoi analizând libertatea adevărată, necunoscută omului celui care nu este avansat în virtute în senul ei genuin. Celui avansat însă, ea îi apare ca o totală conformare cu voia lui Dumnezeu, și ca o stare de mulțumire cu cele primite de la El, în opoziție cu felul cum este ea percepută de omul neduhovnicesc. Voința liberă este însă la îndemâna omului care o poate folosi în folosul sau în defavoarea lui:

                                                                                 ,,Dacă vrei, ești rob patimilor, și iarăși dacă vrei, ești liber să nu te pleci patimilor, fiindcă Dumnezeu te-a făcut cu voie liberă. Iar cel ce biruie patimile trupului se încununează cu nemurirea” (11).  

Observăm cum autorul aduce discursul în zona soteriologică, punctând legăturile interrelaționale care se structurează între conceptele de rațiune libertate, liberă voință și mântuire.

Opera continuă apoi arătând folosul răbdării de necazuri, prigoniri și suferințe a celui cu adevărat înțelept, căci, acesta are drept țel obținerea bunătăților cerești, nepieritoare, în opoziție cu perenitatea existenței telurice și a necazurilor (12). Pe lângă lupta cu necazurile din afară, prigonite de cei din jur l aîndemnul diavolului, cel ce dorește desăvârșirea trebuie să lupte și cu simțurile, cu văzul, auzul, mirosul și pipăitu (13), lupta cea dinăuntru fiind mai grea adeeseori decât cea din afară.

Autorul emite apoi o judecată de mare profunzime și valoare teologică, având probabil în gând ca prin aceasta să combată și reminiscențele gnostice  sau pe cele maniheice ce vor fi existat în timpul său:

,,Păcatul este patimă a materiei; însă nu Dumnezeu este pricina păcatului, ci El a dat omului cunoștință, pricepere și puterea de a deosebi între bine și rău și voie liberă…Omul care vieţuieşte în evlavie nu îngăduie păcatului să i se furişeze în suflet. Iar lipsind păcatul, nici vătămarea, nici primejdia nu sunt în sufletul acela” (14).

            Sfântul face ulterior distincția între rațiune și suflet, cea dintâi fiind arătată dar divin, cu statut de facultate a primului și ca instrument care îl ajută la mântuire pe cel ce se găsește pe calea cea bună:

,,Mintea nu este suflet,ci dar de la Dumnezeu, care mântuiește sufletul. Ea călăuzește sufletul și-l sfătuiește la ceea ce-i plăcut lui Dumnezeu;să disprețuiască cele vremelnice, trupești și stricăcioase și să râvnească bunurile cele veșnice, nestricăcioase și netrupești (15).

            Datorită sufletului, precum și conștientizării stării trupului, omul devine privilegiat înaintea Creatorului (16). În aceste condiții, el ajunge să conștientizeze valoarea celor veșnice și să nu se tulbure de bogăția și fericirea unora în viața aceasta. De asemenea, el va reuși să-și stăpânească simțurile, astfel că ,,stăpânirea  mâniei, limbii, pântecelui și plăcerilor” îi va fi de mare ajutor sufletului.

            În încheierea lucrării, Sfântul diagnostichează cea mai grea boală a sufletului, constând din cumularea a două patimi: ,,necredința în Dumnezeu și iubirea de slavă”(17).

            Analizând cele prezentate de către eremitul Bisericii primelor veacuri în cele 170 de capete ce deschid colecția aghiografică a Filocaliei, observăm felul cum trebuie să se comporte un om rațional, adică în credință, curăție, și smerenie, pentru a-și merita pe deplin epitetul și pentru a se desăvârși și a se învrednici bunătăților veșnice.

 

Note:

  1. Sfântul Antonie cel Mare, Învățături despre viața mmorală a oamenilor și despre buna sa purtare, în 170 de capete,  traducere pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, în ,,Filocalia”, vol. 1, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii ortodoxe Române, București, 2008, p. 12.
  2. Ibidem, p. 13.
  3. Ibidem, p. 15.
  4. ,,Căci blândețea și înfrânarea sunt fericire și nădejde bună pentru sufletul oamenilor”. Ibidem, p. 15.
  5. ,,Om se numește sau cel rațional, sau cel ce îngăduie să fie îndreptat. Cel ce nu poate să fie îndreptat este neom, căci aceasta se află numai la neoameni”. Ibidem, p. 15.
  6. Sfântul folosește aici o frumoasă comparație: ,,După cum fiecare meșteșug își arată puterea înfrumusețând materialele supuse lui, ca de pildă unul prelucrând lemnul, altul arama, altul argintul sau aurul, tot așa și noi trebuie să arătăm că suntem oameni cu adevărat raționali prin deprinderea întru viața virtuoasă și plăcută lui Dumnezeu”. Ibidem, p. 16.
  7. Ibidem, p. 17.
  8. ,,Cei care caută viața cea virtuoasă și iubitoare de Dumnezeu trebuie să se izbăvească de înalta părere de sine și de toată slava cea  deșartă și mincinoasă (într-un cuvânt ,,mândria”, s.n.) și să se silească spre buna îndreptarea vieții și socotinței. Căcăi mintea neschimbăcioasă și iubitoare de Dumnezeu este suire și cale către Dumnezeu. Ibidem, p. 18.
  9. ,,Omul, după partea rațională e în legătură cu puterea aceea negrăită și dumnezeiască; iar după trup, se înrudește cu dobitoacele. Dar puțini sunt oamenii desăvârșiți și raționali care se sârguiesc după înrudirea cu Dumnezeu și cu Mântuitorul, iar aceasta o arată prin fapte și prin viața virtuoasă. Cei mai mulți dintre oameni, mărunți la cuget, părăsind  acea dumnezeiască și nemuritoare înfiere, se coboară la rudenia moartă, nefericită și de scurtă vreme a trupului. Ei cugetă, asemenea dobitoacelor,  cele ale trupului și, arpinzându-se de plăceri, se îndepărtează de Dumnezeu. Ei trag sufletul din ceruri în prăpastie, departe de voile sale”.Ibidem, p. 21.
  10. Ibidem, p. 23.
  11. Ibidem, p. 27.
  12. ,,Cei înțelepți trebuie să-și amintească necontenit că răbdând mici și scurte necazuri în viață, după moarte se vor bucura de cea mai mare plăcere și de fericirea veșnică. Drept aceea, cel ce se luptă cu patimile și vrea să fie încununat de Dumnezeu, de va cădea, să nu scadă cu sufletul și să rămână în cădere, lipsit de nădejde. Ci sculându-se, iarși să lupte și să se străduiască să fi încununat, ridicându-se din cădere, până la ultima suflare”. Ibidem, p. 29.
  13. Ibidem, p. 30.
  14. Ibidem, p. 32.
  15. Ibidem, pp. 33-34.
  16. Ibidem, p. 41.
  17. Ibidem, p. 46.

Iuliu-Marius Morariu este student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca

Topice: Studii | Comments Off on Omul rațional și manifestările sale în lumina lucrării ,,Învățături despre viața morală” a Sfântului Antonie cel Mare

Comentarii închise.