Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

“MEANDRE”, DE CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU

de Adrian Botez | Septembrie 9, 2012

UN DEBUT PE DEPLIN ONEST : “MEANDRE”, DE CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU[1]

A apărut, în literatura română, un nou poet (şi această apariţie se face, acum, in anno Domini 2012, în mod oficializat – demn, “pe uşa din faţă”, prin volum de debut!): CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU (director al unei deosebit de curajoase şi meritorii reviste, de literatură, cultură şi atitudine – revista “ZEIT”-Brăila).

Volumul MEANDRE (Editura ZEIT, 2012), bilingv (în franceză şi română – traduceri realizate de CAMELIA MARIA ANGHEL/SILVIA ANGHEL), este prefaţat de DUMITRU ANGHEL. Laudativ. Poate, oarecum excesiv-laudativ – entuziasmul scuzând doar parţial gongorismul unor afirmaţii ale prefaţatorului: “Volumul de versuri MEANDRE reprezintă debutul editorial al poetului CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU, cu o lirică modernă, novatoare şi îndrăzneaţă, protejată de draperii grele de sensuri noi (…). Poetul îşi asumă, deliberat, riscul promovării unei poezii cu totul nouă, modern peste poate, virtual învingătoare şi cu aderenţă la un cititor (…) – fără rezerve şi profesional, promovează şi impune, în lirica românească de ultimă generaţie o tehnică poetică foarte nouă, cu accente cyber-poetry, manieră cunoscută doar în mediile literare din SUA şi Canada…” etc. etc. etc..

Ai impresia că DUMITRU ANGHEL vorbeşte cel puţin despre Maiakovski, dacă nu de un “neo”-Arthur Rimbaud!

Nu, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu “revoluţionează” nimic şi pe nimeni, nu “promovează” (pe nimeni şi nimic) şi nu “impune” – nimic şi pe nimeni! Nici măcar lirica sa nu e “protejată de draperii grele de sensuri noi”. CĂTĂLIN MODOVEANU debutează. Atât. Cum o face, asta este altceva – şi ne propunem să analizăm fenomenul, fie şi pe scurt.

A DEBUTA – înseamnă a te pregăti şi a-ţi asuma să înfrunţi încercări letale, capcane seducătoare spre neant, spre orgolii sterpe, spre…tot ce te va apropia, treptat şi teribil-grav, secătuitor de forţe obişnuite şi sublim (întru ne-obişnuire/grea-obişnuire!), de Revelaţia Sinelui-Cel-Ocultat, de „fanta” cosmico-spirituală, prin care începi să vezi/recunoşti/identifici şi smulgi măştile oribile şi exaspera(n)te, ale aparenţelor unui fenomenal pervers şi pervertit, chiar şi/mai ales în inima Dumnezeirii Artei! Nu e nicidecum o sărbătoare, cum mai pare (chiar şi în aburii otrăviţi ai scepticismului sinucigaş, de azi!), pentru unii naivi… – ci este pregătirea lui Oedip, de a coborî, de viu, pe AXA LUMII, până la limita ultimă a OSIEI COSMICE – adică, în INFERN. Pentru a căpăta, apoi, în faza de iniţiere smerit-înţeleaptă, dreptul ascensional, de a asalta, în vârtejuri concentrice (în jurul aceleiaşi AXE/OSII, dar tentând sensul invers!), prometeic şi hristic (simultan!) – CERURILE.

…Noi nu agreăm acest soi de critică de întâmpinare, care se bazează pe “etichetism”, iar nu pe criteriile, severe şi mult mai convingător-relevante, ale ESTETICII. Din pricina acestor “etichetişti”, fără nicio bază în afirmaţiile lor, şi care măresc decibelii “la trâmbiţă”, fără să le-o ceară nimeni, avem de-a face, în literatura română contemporană, cu fenomenul, tot mai intens proliferant, al imposturii artistice. Al falsificării Zeului-Artă – deci, al trădării Sinei Cosmice noiciene.

…Norocul lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU (poate!) este că şi-a scris poemele înainte de a fi dat volumul spre prefaţare…Altfel, cine mai ştie, înregistram un nou rebut, în lumea literelor.

Din fericire, CĂTĂLIN MOLDOVEANU nu şi-a “luat-o în cap”, şi-a văzut de truda onestă la stihurile sale – şi, astfel, se poate înregistra, în literatura română, încă un debut poetic, DEPLIN ONORABIL.

Că nu totdeauna i-a ieşit ce şi-a propus…e firesc! Doar are, înaintea sa, dacă s-a decis să se sacrifice, integral (sau…cam pe-acolo!), pe altarul Euterpei – VIAŢA ÎNTREAGĂ! În definitiv, bănuim că titlul volumului (MEANDRE) conţine şi autoreflectarea conştiinţei artizanului-poet, care ne comunică, astfel, într-un singur cuvânt, o ars poetica integrală: actul poetic este compus (printre altele) şi din “Încercările Labirintului”…!

Poetul debutant este merituos tocmai prin faptul că NU încearcă să “revoluţioneze” (s-ar prăbuşi, sub greutatea uriaşei “răspunderi”!) – ci îşi încearcă, doar, aripile. Poezia sa este una de experiment personal  (harnic şi plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a “subversiunii” cuvintelor, întru posibila muzică!) – nicidecum unul …internaţional!

A încerca, într-un volum conţinând doar 65 de poeme, sute de hierogamii ale Logos-ului – da, acesta este un merit real şi pe deplin lăudabil!

Totul este, la CĂTĂLIN MOLDOVEANU, atât de proaspăt-onest, întru dilatarea pupilei, obsedată de amănuntul ne-semnificativ – întru inocenţa actului de auto-labirintizare! – încât i se pot/trebuie să i se poată ierta multe stângăcii!

Cum remarcă şi prefaţatorul (de data aceasta, în mod corect!), CĂTĂLIN MOLDOVEANU experimentează şi în domeniul structurii strofice: două strofe (o nonarie+o cvinarie), la care adaugă (cu efecte variabile, de la caz la caz, de la poem la poem) un vers final, intenţionat a fi concluziv. Uneori, este ceea ce s-a vrut – …alteori, finalul stih se rupe de corpus-ul poemului (cazurile din finalul poemelor: cf. Stare, Meduza, Sălcii, Pădure, Jderul, Economie, Peste buze-nsetate… etc.)…şi, de câteva ori, chiar se autonomizează, precum “Poemele într-un vers” (Editura Cartea Românească, 1936), ale lui Ion Pillat (cf. Încremenire: “simplificând verticala”,  cf. Parcul lor…: “La taina cuponului de pensie…”, cf. Mutare: “De dorul cititorului…”, cf. Literă de lut: “Şi s-a numit cuvânt…” etc.). Sunt, e drept, şi poeme integral banale – cf. Banii…: “Râd monedele de bancnote/Că în nimicnicia lor profană/Metalul din ele scos la mezat/Valorează mai mult decât/Plasticul cu fir metalizat” (pentru economie editorială, am citat doar cvinaria – ceea ce nu schimbă, cu nimic, ratarea…) – dar, din fericire, astfel de cvasi-poeme sunt excepţii, în onestul volum al lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU!

Nu se justifică, semantic (decât rar şi cu totul aleatoriu!), punctele de suspensie, puse după majoritatea titlurilor: Cavernă…, Copacul şi melcul…, Culorile gri…Floarea de colţ…, La capăt…, Linii… –  etc. etc.

…Mai sus, însă, afirmam că Poetul debutant este “plin de curiozitatea ajungerii în lumea mirifică a “subversiunii” cuvintelor, întru posibila muzică”. Este un adevăr, demonstrat prin beţia de hierogamii, în lumea “verbum”-ului (uneori, captivarea este în lumea zeilor, alteori, în mlaştina delirului verbal): “hematii pe terasa unei vene” (cf. Evadare în interior), “suburbiile conştiinţei” (cf. Călifarul), “pedante mişcări de translaţie” (cf. Contemplare), “frig ancestral” (cf. Nesomn…), “cadranul hidrografiei”, “delta nemuririi”, “răsăritul atlasului geografic (cf. Râul), “mări veninoase” (Cu ace…).

Destul de greu, dar DELOC IMPOSIBIL! –  putem desprinde chiar versuri întregi/grupaje de versuri, nesubminate de preţiozitate/pretenţiozitate (de felul: “mal latifundiar”, “mlaştini prutiene” – cf. Sălcii…, sau: “pretenţii antropice” – cf. Râul, sau “efortul aristotelic” – cf. Cavernă…), sau de expresii redundant-pleonastice (“timpul varsă orologii” – cf. Meduza) – versuri uimitor de tandre – rar (dar nu…inexistent!) cvasi-vizionare:

– “Se iveşte o altă zăpadă/Verticalizată de jos în sus” (cf. Ploaie);

-“Din istorii cu turci şi haiduci/Rătăciţi fără cai şi potcoave” (cf. Sălcii…);

– “Nisipul se adună pixelat/La rezoluţie inferioară” (cf. Electromagnetism);

– “Prin basme în valuri de seară/La margini de lumi şi de existenţă/Unde claviaturi de orgi infinite/Eludau sentimente din suflete goale” (cf. Nemurirea…);

-“Afară se expugnau sentimente/La pieţe de gross, în baxuri cu verighete” (cf. Stare…) etc.

Poeme cu substanţă, pe alocuri, chiar cu neaşteptată vigoare, gen: „Cer decăzut ca oglinda/În albastrul de stânci/LA FEL DE ABSURDE ŞI GOLAŞE/PRECUM ROCILE CĂZUTE PE BRÂNCI.//ŞI REVĂRSATE CA MAREA…” (cf. Stâncile teşite). Sintagma “rocile căzute în brânci” surprinde, după cvasi-banala formulare “albastrul de stânci”  – …sau după neclara, din punct de vedere cosmico-ideatic, comparaţie metaforizantă: “Cer decăzut ca oglinda”. OGLINDA, conform mitologiei asiatice, încifrează o simbolistică extrem de îmbietoare/”ofertantă”, prin profunzimea ei mistică: tărâm de hotar, al înfruntărilor şi biruinţelor succesive, ale lumii iluziei asupra iluziei lumii – şi “viceversa”…!

…Salutar, dar prea ostentativ, efortul de a transcende spre metaforă (se aude, parcă, un „icnet”, înainte de a se naşte peisajul selenaro-metaforic:  „Munţi imaginari/Din geografii/ascunse de lume/Fără definiţii geologice/Dorm sclipind prin atlase” – cf. Stâncile teşite – saltul de la banala sintagmă “geografii ascunse”, la generozitatea cosmic-metaforică a sintagmei “dorm sclipind prin atlase” provoacă neîncredere (a lectorului) în potenţialul real al Poetului, cu toate că nu e DELOC cazul; sau, în alt fel: “Sintagmă neprogramată/Într-o propoziţie lipsită de/Sensuri şi predicate/Adjectiv ascuns de vocabular/În noaptea sclipitoare, foaie albă/Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte/Prelungită pe degete/Banderole cu inspiraţie maximă” – cf. Inspiraţie… – Poetului parcă i se face frică de reuşita personificant-metaforizantă “Litere chicoteau la comanda/Alcoolică a mâinii drepte” – şi eşuează în mediocritatea sub-metaforică “Banderole cu inspiraţie maximă” ).

… “Frisoanele curg peste umeri/Zguduie umbra paiaţei/Ascunde intimitatea momentului/Prelungită de lumânarea aprinsă/În eroarea torentului/Creaţiei…” – cf. Inspiraţie.

Chiar şi “eroarea torentului” apare ca o forţare jenantă, în registru metaforic – după banalitatea sintagmatică “Ascunde intimitatea momentului”…!

….“Unde nuanţe de stihuri/Împing precum taifunul/Pupa epavei cu propoziţii/Aduse din indiile gramaticii” – cf. Nesomn. “Indiile gramaticii” este frumos spus (de-a dreptul mirific!) şi mistico-magic, metafizic sugerat – dar, când “indiile gramaticii” succed unei formulări cam siluite, ratate ca avânt “interstelar” (“pupa epavei cu propoziţii”) – atunci, se diminuează forţa de impact, asupra doritorului de aventuri metaforice, cititorul avizat.

… “Mâinile creierului” (cf. Literă de lut) – nefericită alăturare de cuvinte: un creier cu mâini nu mai are nimic poetic, ci doar…proletar! La fel, prea simplisto-paşoptistă şi sintagma: “câmpiile mesopotame” (cf. idem). De ce “mesopotame? Ca să rimeze cu “ideograme”?

Vorba lui nenea Iancu: “Nu face pentru ca să…” Sunt prea izbutite poemele, în general, pentru astfel de “eclipse” poetico-supralingvistice!

… “Interjecţii scabroase” devine mult prea banal… – după superbele “suburbii lexicale” (metaforă mustind de rosturi şi tragedii metafizice ale Logos-ului contemporan, dar şi de ideatică steiner-iană şi guénon-iană)!

…Ceea ce, însă, determină o reacţie decisă, din partea noastră, este mult prea marele coeficient de narcisism al Poetului – care se “îndrăgosteşte” (febril şi delirant, precum fascinatul luciferico-faustic, dar aflat, încă, în zona penibilului exoteric: UCENICUL VRĂJITOR! – ceea ce produce, uneori, şi  redundanţele sus-menţionate!) de “eprubetele” combinaţiilor/hierogamiilor sale de cuvinte, dar…pierzând, cu totul, din vedere, PERSPECTIVELE COSMICE ALE PROPRIEI POEZII! Nu ajunge să vorbeşti de “soare, lună şi stele”, ca să creezi perspective cosmice. Trebuie să-ţi sacrifici cuvintele, pentru/întru CÂNTEC/ARMONIE TOTAL-ORFICĂ!

Degeaba vorbeşti de “păsări planate”  – pentru a le încleia, apoi, divagant şi vagant, printre semantici obscur-labirintice, de felul “cuiburilor din crengi peste crevase/Doar de fotografii amatori dibuite” – cf. Drumeţie – …degeaba supralicitezi, chipurile, Muntele MERU, prin sintagme, de tipul “potecile geografiilor endemice” sau “crestele semeţe ale radiaţiilor”…dacă, apoi, înmlăştinezi, toate imaginile, în amănuntul grosier-material, orbitor de zbor, în Prakrti: “melcii bocancilor în urcuş”…sau în banalitatea “străjuiesc văile mioritice”!

Degeaba îţi faci curaj de verticalizare, întru perspectivă cosmic-demiurgică, prin “luna” care “bate albul de pe taste/lovite-n pustie de degete oarbe” – dacă toate eforturile astralizării sunt pierdute/epuizate în divagaţii şi sinusoidale imagistice care nu mai pot fi urmărite (“meandrele”, de obicei, nu ucid RÂUL, ci-l conformează!), ci devin îngreunătoare de aripi şi ocultante de zări şi eliberări spre “globalizarea” semanticii poemului: “…corzile vocale ale harpei/acordă octave pe claviaturi/insomnia iluziei pe portative//notele adună la difuzare/simularea bifonică a partiturii…” (cf. Sunete) – …şi unde, o, Doamne, mai este/rămâne LUNA, cu apanajul ei de …“degete oarbe”?!

CĂTĂLIN MOLDOVEANU ajunge la delir gongorizant de cuvinte, nu din infatuare, ci din curiozitate şi exces de încântare/auto-fermecare  (cum am zis, mai sus: narcisiacă!), faţă de potenţele infinite ale Logos-ului descoperit, în etapele trudei sale. Dar aceasta înseamnă să nu ţii cont că, Poet fiind, eşti, implicit, un COMUNICATOR! Eşti NU persoană privată –  ci CĂLĂUZĂ A UMANITĂŢII. Sau, cel puţin, aşa s-ar cuveni să fii.

Concluzii:

1-Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU este una de tentaţie curajoasă, de avânt experimental viguros (cu puternice ambiţii şi, destul de des, cu reuşite pe măsură!) – avânt lingvistico-stelar şi lingvistico-chtonian, în egală măsură….din păcate, pierzând, “pe drum”, luciditatea (dar şi avântul!) perspectivei.

2-Ar fi de dorit o mai mare RĂBDARE MEDITATIVĂ, APROFUNDARE LUCIDĂ A ESENŢELOR, CONSTANŢĂ ÎN CONSTRUCŢIE, CONTINUITATE SEMANTICĂ ŞI RITMICITATE, în  elaborarea metaforelor şi alegoriilor – transformându-le în DRUM INIŢIATIC, iar nu în zări de…mlaştină!

3-…O ultimă alegaţie: Poezia lui CĂTĂLIN MOLDOVEANU aşteaptă, cuminte şi cu un potenţial semantic remarcabil – maturizarea şi “înţelepţirea” iniţiatică, tranzitarea metanoică, dintr-un univers PERSONAL – în “celălalt”, cu largi perspective VIZIONAR-IMPERSONALE (…încă  precar exploatate şi autorevelate, de către Poet)!

 

 

 


[1] -Cătălin Moldoveanu, MEANDRE, Editura ZEIT, Brăila, 2012.

Topice: Recenzii | Comments Off on “MEANDRE”, DE CĂTĂLIN NICOLAE MOLDOVEANU

Comentarii închise.