Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ÎNTOARCEREA SPRE OBÂRŞII”

de Ioana Stuparu | Octombrie 5, 2012

                                                „ÎNTOARCEREA SPRE OBÂRŞII

                                                            Editura Anamarol, 2012

                                                            Autoare ELENA BUICĂ

           

            „Cartea este o armă de luptă contra uitării prin încercarea de a face o radiografie spirituală de ansamblu. Moştenirea trecutului se compune din sufletul, mintea şi munca acelor oameni care au fost, şi ea trebuie să treacă în forme noi, spre cei care ne urmează” – scrie Elena Buică chiar la pagina de început a cărţii  Întoarcerea spre obârşii, lucrare ce se vrea a fi „o monografie combinată – istorică, socială şi sentimentală” (p.16), a satului Ţigăneşti de Teleorman, locul natal al autoarei. Şi mai spune cu înţelepciune Elena Buică: „nimeni nu poate defini taina legăturii ce-o avem fiecare dintre noi cu locul ivirii” (p. 19). Şi pe bună dreptate, nimeni nu era mai îndreptăţit decât ea să exprime în cuvinte şi să adune într-o carte stări sufleteşti numai de ea ştiute, care au urmărit-o de-a lungul vieţii. Asemenea spuselor Î.P.S. Antonie Plămădeală – Mitroplitul Ardealului: „Dumnezeu ne cheamă să scoatem din uitare oameni pe nedrept uitaţi. Echilibrul trebuie restabilit”, Elena Buică şi-a  îndeplinit cu toată seriozitatea misiunea cu care a trimis-o Dumnezeu pe pământ. Cartea Întoarcerea spre obârşii este copleşitoare prin informaţie, prin evocări ale locurilor, oamenilor şi faptelor, prin descrierea amănunţită a făgaşului pe care curge viaţa în satul ei de baştină Ţigăneşti, cu nelipsitele şi fermecătoarele tradiţii şi obiceiuri păstrate din moşi-strămoşi. „Teleormanul este o vatră de folclor inepuizabilă, de o frumuseţe şi de o bogăţie aparte”.  „Chiar dacă au existat atâtea neajunsuri, părţile luminoase ale vieţii erau mai multe. Demnă de toată lauda era tăria cu care ţigăneştenii înfruntau greutăţile vieţii. Remarcabilă era resemnarea mioritică în faţa morţii sau a destinului implacabil „dacă aşa a vrut Bunul Dumnezeu…”.  Credinţa înaltă în Bunul Dumnezeu şi în neamul românesc le-a menţinut verticalitatea”. „Ţăranii vorbeau cu multe pilde, zicători şi proverbe, adevărate comori de înţelepciune. Vorba lor era curgătoare, de o rară frumuseţe prin simplitatea şi adâncimea spuselor, adevărate perle de cugetări. Câte o abatere în comportament era descurajată doar cu câteva vorbe care puteau arde ca fierul înroşit. Erau atunci bătrânii, acei înţelepţi ai satului, care puteau pune în cumpănă chiar şi gândirea înţelepţilor cu multă carte. Aşa mi-l amintesc pe unchiul Gheorghe Buică…” (p. 129).

Scrierile Elenei vin din şoaptele rădăcinilor care îşi manifestă dorinţa de a odrăsli, de a deveni exemple bune de urmat: „Ca şi tatăl său, Necula Capră a fost un model de viaţă pentru ţigăneşteni. Modul de viaţă era sobru, fără extravaganţe şi excese. Avea un program zilnic foarte strict, pe care îl respecta cu rigurozitate. Culcatul, sculatul, masa, odihna,munca, toate aveau ore fixe. Dimineaţa se scula foarte devreme, ca toţi ţăranii din Ţigăneşti. La ora 4,30 era în picioare. La ora 5,00 bea o ceşcă de cafea, apoi mergea şi inspecta grajdurile, plantaţiile de viţă-de-vie, terenurile; la ora zece mai bea o ceşcă cu cafea şi apoi mergea la celelalte treburi. Cu zece minute înainte de ora 12 se prezenta la masă şi atât el, cât şi ceilalţi membri ai familiei, nu aveau voie să întârzie nici un minut” (p. 242).

           Scrierile Elenei Buică sunt „alinări” atât pentru ea, cât şi pentru cititor, fiindcă sunt scrise cu sensibilitate sufletească. A pus în ele cuvinte simple despre oameni, locuri, fapte, despre ceea ce a însemnat pentru ea frumuseţe. Pe ici, pe colo, a mai adus vorba şi despre îmtâmplări triste, cu oameni ale căror caractere nu au fost dintre cele lăudabile, dovadă că oriunde pe lume „nu există pădure fără uscături”. Însă nu a scris cu răutate, ci spre luare-aminte:  „Sunt multe de scris fiindcă există o frumuseţe aparte a vieţii satului. Satul îşi desfăşoară existenţa în cadrul unei spiritualităţi bine constituite. Universul lui se caracterizează prin stabilitate, echilibru şi încredere în raţiune” (p. 14).

 Momentele povestite cu sinceritate din anii copilăriei, dau cărţii Întoarcerea spre obârşii nu numai un farmec aparte, ci şi o importanţă deosebită, prin adevărate tablouri de viaţă fotografiate cu ochii copilului care nu ştie să falsifice, iar caracterul lui este în formare. Despre caracterul Elenei Buică aflăm chiar din spusele ei la pagina 23: „ Străbăteam cu greu distanţa de aproape o sută de kilometri de la Ţigăneşti la Bucureşti, de fapt, până în comuna Măgurele, acolo unde se afla Şcoala Normală „Ion Oteteleşanu”, şcoală cu internat, pentru care aveam nevoie de haine şi alimente pentru un an şcolar. Parcurgeam acest drum urcând şi coborând câteva văi şi dealuri, cu calul opintindu-se din răsputeri. Tata cu o privire îndârjită, îşi ducea copilul la şcoală, înfruntând mari greutăţi în vremuri atât de tulburi şi de grele. Eu eram primul copil din familia noastră care urma să urce o nouă treaptă, cea de intelectual, după ce fratele meu mai mare renunţase la şcoală. Stând în căruţă, nu ştiam cum să mă fac mai mică. Simţeam parcă un fel de vinovăţie că toate aceste eforturi se fac pentru mine. Mi se părea că sunt prea mică pentru eforturile prea mari care se făceau. Mă temeam că poate n-am să ajung la înălţimea aşteptărilor lor. Uneori şoseaua sclipea şi parcă îmi aducea un soi de alinare şi de nădejde că toate aceste eforturi nu vor fi în zadar”.       

Chiar dacă s-a stabilit de ani buni în Canada, Elena Buică – scriitoarea căreia  prietenii îi spun Buni, şi-a purtat tot timpul pe umeri desaga cu amintiri din ţara de baştină, România, leagănul ei de viaţă şi de dor. Din când în când le aşterne pe hârtie, spre minunarea cititorului: „Aveam în curte un cais, ah, ce drag mi-a fost caisul ăsta! Era de-o seamă cu mine şi făcea nişte caise mari, dulci şi parfumate, cum rar de tot mi s-a mai întâmplat de-a lungul vieţii să întâlnesc. Caisul ăsta mi se părea că este alt frate de-al meu, unul cu care comunic într-un limbaj numai de noi doi înţeles…” (p. 272).  

Elena Buică are viţa neamului în sânge. Oriunde s-ar duce o urmăreşte focul dorului de „locul ivirii”. Şi nu-l poate ostoi decât „întorcându-se spre obârşii” măcar cu gândul, iar atunci când poate, se „întoarce la obârşii” cu trupul şi cu sufletul, spre a-şi lua hrana spirituală de care are nevoie. Găsim la pagina 406 a cărţii Întoarcerea spre obârşii, o confesiune a nepoatei ei, Mara, în vârstă de 19 ani, când, în 2011 a însoţit-o pe bunica ei în România: „Buni a mea este aici alt om, de care nu aveam habar. Aici este locul ei pe pământ, locul în care se mişcă în voie. Acum înţeleg mai bine preţul pe care l-a plătit ca să vină şi să aibă grijă de mine, în Canada. Acum au alte înţelesuri pentru mine rândurile scrise de ea, din care răzbat fulgerele lăuntrice ale dorului de România”.

Scrierile Elenei Buică sunt lumânări aprinse făcute mănunchi, pe care le poartă cu ea tot timpul, luminându-i cărările vieţii. Lumânări din ceară curată, aşa cum încă se mai fac în comuna mea natală, Mârşani, de Dolj, ca să ardă în biserică în noaptea de Înviere.

 

                                                                                    IOANA STUPARU

                                                                                    Bucureşti   

Topice: Recenzii | Comments Off on ÎNTOARCEREA SPRE OBÂRŞII”

Comentarii închise.