Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Viața sacramentală a Bisericii sau viața în Hristos

de Vasile Pop: | Octombrie 11, 2012

I.Introducere

Biserica prin structura sa teandrică este ea însăși o viață nouă, și ea cheamă pe fiecare membru sau mădular al trupului tainic al lui Hristos să primească și să trăiască această viață nouă, sacramentală care e diferită de viața lumii[1]. În Biserică sau în viața în Hristos se intră prin Taina Botezului și se participă activ prin primirea harului în celelalte Taine, nu numai cele 7: „căci nu este vorba numai de cele șapte Taine, din manualele de catehism; Sfinții Părinți nu cunosc decât o singură Taină- «Taina mântuirii noastre», Taina îndumnezeirii, iar această Taină se săvârșește în toate actele creștinului”[2], viața sacramentală a Bisericii sau viața în Hristos este această Taină a mântuirii.

II. Viața în Hristos- „Taina mântuirii noastre”

            A vorbi despre viața sacramentală în Biserică nu înseamnă altceva decât a vorbi despre încorporarea în Hristos, despre viața în Hristos.

             În această viață sacramentală a Bisericii intrăm prin Taina Botezului căci „trebuie ca tot omul care vrea să se nască a doua oară, să se nutrească cu o hrană nouă și proprie nașterii, ca astfel să ajungă la măsura desăvârșirii… pentru că acest Adam (Hristos) este duhovnicesc, trebuie ca și nașterea să fie tot duhovnicească”[3].

            Viața în Hristos a Bisericii este centrată pe Sfânta Euharistie și este hrănită de Hristos prin ea, pe când prin celelalte Taine credincioșii își continuă „răstignirea și învierea lor împreună cu Hristos”[4]. Trebuie să afirmăm că viața sacramentală a Bisericii are o anumită transparență pentru Hristos, defapt o transparență cu un dublu sens: I- în sensul că e atât de subţiată încât prin ea nu se vede decât Hristos, ea nu vede decât pe Hristos, după cuvântul Apostolului Pavel: „căci am judecat să nu mai știu între voi decât pe Iisus Hristos Cel răstignit” (I Cor. 2, 2);

II- iar în al doilea sens, Hristos e imprimat în toată fiinţa ei şi a membrilor ei, încât viaţa sacramentală reflectă pe Hristos, şi privind continuu la Hristos, chipul Lui se imprimă în toată viaţa Bisericii; transparenţa lui Hristos, a umanităţii restaurate şi îndumnezeite în El, prin Biserică sau prin transparenţa Bisericii pentru Hristos se întrevede o viaţă după exemplul lui Hristos, dat fiind că Domnul este imprimat în ea, din acest motiv „Hristos Cuvântul e în întregime prezent şi activ împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt în Tainele şi slujbele Bisericii şi de asemenea, este prezent şi activ cu totul în fiecare credincios care-şi păstrează candela aprinsă”[5], de aceea vorbim mereu despre o viaţă în Hristos sau că trebuie să trăim viaţa în Hristos.

            Biserica prin viaţa ei sacramentală (prin Taine) face posibilă primirea harului, renaşterea omului şi susţinerea acestuia în Hristos, după care veşnic însetează şi-L doreşte continuu, deoarece omul constată că „Acesta are, vrea şi poate să-i dăruiască o viaţă statornică, dincolo de curgerea şi schimbările produse de timp, o viaţă profundă, frumoasă, intensă, incoruptibilă, o viaţă care, având aceste dimensiuni, ar putea fi numită pe bună dreptate veşnică. Dacă omul simte că această viaţă îi prieşte şi dacă o iubeşte, o caută mai mult. Participă la ea prin rugăciune, o primeşte prin împărtăşire, creează în el premize pe care îşi întemeiază existenţa trupească şi psihică conform cu această viaţă prin asceză, o cultivă şi o face să rodească prin virtuţi şi iubire”[6]. Când vorbim de viaţa sacramentală automat facem referire la Sfintele Taine sau sacramente pe care Hristos Însuşi le-a instituit, manifestând (şi) prin ele structura teandrică a Bisericii. Aşadar, viaţa sacramentală a Bisericii se manifestă prin Sfintele Taine în scopul primirii harului şi dobândirii Duhului Sfânt pentru a vieţui în Hristos întru care „suntem împreună zidiţi spre locaş lui Dumnezeu în Duhul” (Ef. 1, 19-20) şi pentru a trăi în oceanul de iubire al Sfintei Treimi.  Din cele de mai sus trebuie să deducem că fără viaţă sacramentală nu există nici mântuire, astfel pentru a înţelege necesitatea vieţii sacramentale voi recurge la un simplu raţionament, cel al mâncării, adică ştim că în mod normal toţi oamenii trebuie să mănânce zilnic de trei ori; ei mănâncă zilnic nu pentru că există o poruncă a mâncării sau o obligaţie prin lege, ci pentru că hrana este necesară şi esenţială pentru susţinerea vieţii biologice. Dacă transpunem acest raţionament la Sfintele Taine putem înţelege mai uşor necesitatea esenţială a acestora.

III. Sfintele Taine-comuniunea oamenilor cu Sfânta Treime. Cincizecimea permanentă

            În Biserică este posibilă unirea lui Dumnezeu cu omul prin Hristos în Duhul Sfânt, cât şi unirea oamenilor întraolaltă, iar mijloacele concrete de realizare ale acestei uniri sunt Sfintele Taine ale Bisericii, care dezvăluindu-şi caracterul comunitar-sobornicesc realizaeză comuniunea persoanelor umane cu cele ale Sfintei Treimi, inaugurându-se prin aceasta împărăţia veşnicei comuniuni[7], de aici decurge şi faptul că înţelesul general al Tainelor este unirea lui Dumnezeu cu creatura. Sfintele Taine au un rol creator de comuniune pe care-l posedă de la Întemeietorul lor Hristos, Care „extinde unirea pe care a realizat-o în Sine la toţi cei ce cred şi cu cât îi uneşte pe toţi cu Sine, cu atât îi uneşte şi între ei, formând Biserica Sa, lucru ce face ca lucrarea unificatoare a lui Hristos să fie în acelaşi timp şi lucrarea Bisericii”[8].

            În centrul vieţii creştine se găseşte Hristos în care „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii” (Col. 2, 9) şi care împreună cu Tatăl şi cu Duhul revarsă prin lucrarea directă a Duhului Sfânt în Taine, harul sfinţitor, de aceea întreaga viaţa a Bisericii, mai exact a creştinilor este străbătută, luminată şi pecetluită de harul Sfintelor Taine, căci „viaţa creştină este o minunată întreţesere a elementului divin, harul, cu elementul omenesc care se deschide liber spre primirea ajutorului haric”[9]. Părintele Ştefan Buchiu vorbind despre comuniunea dată prin Sfintele Taine concluzionează că aceste lucrări divino-umane sunt creatoare de comuniune şi prin aceea că „harul dumnezeiesc care se împărtăşeşte prin ele este harul care ne vine prin Persoana Mântuitorului Hristos şi poartă pecetea Lui”[10]. La cele spuse până acum despre Sfintele Taine trebuie făcut un amendament sau câteva lămuriri pentru a nu se înţelege că expunerea legată de Sfintele Taine, viaţa în Hristos etc. este marcată de un caracter hristomonist, nu, ci pe lângă fundaamentul hristologic trebuie avut în vedere întotdeuna şi aspectul pnevmatologic, sau mai bine zis, trebuie pus în lumină şi afirmat fundamentul trinitar al Tainelor.

Prin primirea Sfintelor Taine, credincioşii se întâlnesc nu numai cu Hristos, ci primesc şi harul Duhului Sfânt, astfel că, lucrarea Duhului se împleteşte cu lucrarea lui Hristos, încât harul unic îi unifică pe cei ce-l primesc; prin Sfintele Taine „Duhul Sfânt structurează lăuntric Biserica- Trup al lui Hristos, iar Trupul lui Hristos devine templu al Duhului Sfânt. Aceste două accepţiuni ale Bisericii coincide între ele şi se îmbină simfonic”[11]. Unirea cu Hristos şi unificarea ce se realizează de către creştini prin Sfintele Taine pot fi considerate ca sălăşluire a lui Hristos prin harul Sfântului Duh, încât Hristos vine şi locuieşte în noi, transformându-ne în persoane îndumnezeite sau unite prin har cu Dumnezeu[12]. Astfel prin Taina Botezului întrăm în această comuniune cu Hristos în sânul unităţii Bisericii şi ne pecetluim locuirea noastră în comuniunea agapică prin Taina Mirungerii primind pecetea harului Sfântului Duh. În ce privește Sfânta Euharistie cred că este necesar să dezvoltăm un pic mai mult subiectul, deoarece Euharistia este Taina care încununează și pecetluiește viața sacramentală și face posibilă -într-un mod mai concret decât celelalte Taine- pregustarea Împărăției cerurilor, fiind și Taina unităţii, și făcând totodată din Sfânta Biserică antecamera Împărăției cerurilor. Sfânta Euharistie[13], este minunea prefacerii Sfintelor Daruri de pâine și vin (a materiei Jertfei) în Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos. În ce constă această prefacere sau ce fel de acțiune exprimă? În primul rând prefacerea sau mai bine-zis transpunerea[14], nu este una fizică ci este metafizică, pentru că nu se produce prin substituirea cu o materie din domeniul lumii fizice[15], așa cum a fost -de exemplu- la Nunta din Cana Galileii când apa s-a transformat în vin, sau la înmulțirea pâinii etc. Minunea euharistică este una metafizică (meta = după, dincolo, trans) și nu înseamnă schimbarea unei esențe materiale într-o altă esență (în sens fizic) ci e vorba de unirea a două lumi, și e inaccesibilă simțurilor noastre corporale, e mai mult obiectul credinței de aceea și spunem înainte de Împărtășire „cred Doamne și măturisesc…cred că acesta este Preacurat Trupul Tău și acesta este scump Sîngele Tău…”. Credința în prefacerea Sfintelor daruri este comună întregii Biserici încă din primele veacuri, de aceea chiar și în timpul disputelor hristologice nu s-a pus niciodată problema dogmei euharistice.

Euharistia a fost instituită de Mântuitorul în seara Cinei celei de Taină „Iisul luând pâine și binecuvântând, a frânt și, dând ucenicilor, a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi…” (Mt 26, 26-28). Christos Yannaras spune că Biserica, este o Cină, un act ce înseamnă a mânca și a bea[16]de nu vețí mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Său, nu veți avea viață în voi ” (In 6, 53). Fiul lui Dumnezeu Se dăruiește ca „hrană și băutură” realizând acel trup al comuniunii sau comuniunea agapică în care viața dumnezeiască e întrupată în viața lumii. De la Cina cea de Taină și până acum Hristos-Domnul s-a dat pe Sine ca hrană mântuitoare prin care se săvârșește unirea cu El. Dar pe lângă aceasta El cere ca Euharistia să se facă întru pomenirea Lui (Lc 22, 19), aceasta nu e o simplă anamneză (aducere aminte) sau ceva pur simbolic, ci retrăirea vie și maximală a Euharistiei. Părintele Dumitru Stăniloae spune că unirea cu Domnul în Euharistie e o unire deplină tocmai pentru că El nu mai este lucrător în noi numai prin energia adusă de Duhul Sfânt, ci este lucrător prin Trupul și Sângele Lui,care sunt imprimate în trupul și sângele nostru[17]. Acest fapt este unirea noastră cu Hristos până acolo încât noi ne aflăm împreună subiecți cu Hristos prin aceea că trăim și creștem prin Euharistie. Astfel noi trăim stările și simțirile Mântuitorului, încât spunem împreună cu Apostolul Pavel „de acum nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Ga 2, 20).

Sfânta Euharistie exprimă cel mai profund ideea unirii comunitare a lui Hristos cu noi, căci de vreme ce este o singură pâine, noi, cei mulți, un singur trup suntem, fiindcă toți dintr-o singură pâine ne împărtășim” (I Cor. 10, 17), din acest verset reiese ideea unirii celor mulți, care formează un trup, e unitatea celor mulți cu acel Unul, căci „legătura dumnezeieștii Euharistii, cu conștiința că «cei mulți» sunt uniți cu ea și prin ea «într-un trup», și nu orice trup ci «Trupul lui Hristos», este bine înrădăcinată direct în temeliile istorice ale dumnezeieștii Euharistii și, de asemenea, ale Bisericii. Această relație a «celor mulți»  cu « Unul» Care Se oferă pe Sine pentru ei, leagă temeliile istorice ale Euharistiei cu tradiția iudaico-creștină a slujitorului lui Dumnezeu… și merge până la conștiința poporului lui Israel”[18], aceiași idee reiese și de la (Mt. 26, 26-28) „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu… Beți dintru acesta toți, acesta este Sângele Meu”, această luare/primire a lui Hristos euharistic este exprimată ca o invitația luați, care îi introduce „pe cei mulți” în comuniunea și unitatea cu Unul, făcută vie și asigurată prin actul de a mânca și a bea Trupul și Sângele lui Hristos. Prin Taina Spovedaniei se reînnoieşte această comuniune sau se redobândeşte după ce ea s-a rupt prin legătura păcatului, care se şterge prin pocăinţă şi dezlegarea primită de la Hristos. Celelalte 3 Taine (Cununie, Hirotonie, Maslu) nu sunt neapărat obligatorii pentru viaţa credincioşilor dar au un profund caracter taumaturgic sau restaurator (Sfântul Maslu) respectiv interpersonal (Cununia) sau cu misiune specială, cum este Hirotonia, care e şi Taina coeziunii[19] şi unităţii eclesiale.

            Conform Tradiţiei apostolice şi patristice, Biserica se realizează şi se manifestă în evenimentul Cincizecimii, eveniment ce se extinde în lume şi se trăieşte la fiecare synaxă euharistică, cât şi în Taine, pentru că Biserica se află întru-un dublu raport cu Duhul Sfânt, în sensul că ea îl cere în continuu şi Îl primeşte în continuu în viaţa ei şi a credincioşilor, pentru că „întreaga viaţă a credinciosului, fiecare aspect al vieţii sale este pregătire pentru participare sau fapt de participare la harismele Sfântului Duh, la naşterea din nou a vieţii”[20]. Începând din Ziua Cincizecimii când are loc Pogorârea Duhului Sfânt în lume şi până la venirea lui Hristos, noi avem parte -în lume- de o Cincizecime permanentă, de o coborâre continuă a Duhului în Biserică prin Sfintele Taine, şi chiar dacă „lucrarea Duhului în Biserică nu se împlineşte în continuare prin minuni sensibile, ca la pogorârea Lui la Rusalii, El întreţine viaţa dumnezeiască în ea; lucrarea generală a Duhului lui Hristos în Biserică se efectuează prin harul dumnezeiesc, sau ea însăşi este harul dumnezeiesc”[21]. Cincizecimea permanentă se manifestă şi se face simţită prin harul coborât asupra noastră, iar în Euharistie „asupra noastră şi asupra acestor daruri”. Coborârea continuă determinată de cererea continuă a Bisericii, poate fi numită kenoza Duhului, Care Se coboară la nivelul nostru pentru a ne ridica la nivelul de părtaşi ai lui Hristos[22]. Aşadar dacă prin coborârea Lui a luat fiinţă Biserica, prin rămânerea Lui, Biserica fiinţează neîncetat[23], fiind împrospătată prin coborârea continuă a Duhului, Care este autorul veritabil şi principal al sfinţeniei noastre, e acel Suflu nevăzut în sufletele noastre care vuieşte necontenit[24]până la sfârşitul veacurilor” (In. 14, 6).

IV. Pregustarea Împărăţiei cerurilor prin viața sacramentală

În Parabola cinei (Lc. cap. 14), putem spune că găsim descrisă ambianţa din Împărăţia cerurilor, comuniunea la care ne invită Stăpânul casei. Plecând de la textul Scrispturii, Părintele Profesor Valer Bel, face câteva precizări foarte importante cu privire la acest cadru comunional al Împărăţiei lui Dumnezeu. În primul rând, Iisus descrie Împărăţia ca pe o masă de sărbătoare, o cină festivă[25] de amploare și „cine este invitat se schimbă pentru că se bucură de ceea ce urmează; dacă este o invitaţie de cinste, cel invitat se pregăteşte din timp pentru a onora invitaţia, astfel el se schimbă în vederea participării la masă”[26], unde suntem invitaţi la comuniune, pocăinţă şi bucurie, căci o festivitate nu poate fi niciodată celebrată de unul singur, deoarece ea este un eveniment comunitar în care „Dumnezeu cheamă oamenii la comuniunea cu Sine”[27], o comuniune/masă festivă care depăşeşte obişnuitul şi cotidianul. Însuşi Hrisos-Dumnezeu Se sălăşluieşte întru/între noi şi trăieşte în mijlocul oamenilor realizând o stare de convivienţă[28] în care El oferă tuturor viaţă din belşug (In. 10, 10), iar prin prezenţa Sa face experiabilă apropierea Împărăţiei lui Dumnezeu, arătând că toate acestea sunt posibile şi îşi au izvorul în comuniunea de iubire a Persoanelor Treimice, pentru că Însuşi „Dumnezeu este iubire” (I In. 4, 16) şi „Adevărul ni se descoperă în iubire…dacă iubirea nu decurge din Adevăr este efemeră”[29]; Fiul, prin Întrupare, revelează această comuniune de iubire (koinonia agapes) şi în lume, căci „Iisus Hristos nu vrea numai confirmarea a ceea ce este, a lui status quo, ci ridicarea omului la împlinirea şi desăvârşirea în comuniunea de viaţă şi iubire cu Dumnezeu şi cu semenii”[30], astfel Împărăţia cerurilor, deşi din viitor (nu încă), este deja experiabilă. Împărăţia lui Dumnezeu se manifestă în prezent, dar trebuie precizat totodată că ea este şi o realitate care se va realiza în viitorul eshatologic, acest adevăr reiese din predica Mântuitorului, unde accentul cade pe manifestarea Împărăţiei lui Dumnezeu în prezent şi pe decizia prezentă a omului pentru această Împărăţie[31]. Urmarea lui Iisus Hristos şi apostolia pentru Hristos ne asigură tuturor viaţa veşnică[32]oile Mele ascultă glasul Meu…Eu le dau lor viaţă veşnică şi în veac nu vor muri…” (In. 10, 27-28). Părintele Ilarion Felea ne asigură că iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor are în vedere viaţa veşnică, adică dobândirea Împărăţiei sau urcarea din viaţa aceasta spre Taborul ceresc prin credinţa în Iisus Hristos şi în învăţătura şi jertfa Sa răscumpărătoare[33]; şi datorită acestora gustăm ceea ce este din viitor încă de acum, din viaţa pământească, care deşi efemeră este marcată de acel vector ascendent spre Împărăţie şi viața de comuniune a lui Dumnezeu, căci „Împărăția lui dumnezeu este viața de în comuniune cu Sfânta Treime”[34], împărtățită oamenilor prin Hristos, în Duhul Sfânt

 Tensiunea dintre deja şi nu încă determină astfel întreaga perioadă de după venirea lui Hristos, până la a doua Sa venire[35], Părintele B. Bobrinskoy spune că „Împăratul domneşte deja, iar slava Sa se reflectă asupra fiilor Împărăţiei chemaţi la moştenirea acestei Împărăţii… Împăratul a venit, Domnul Iisus, iar Împărăţia  va să vină”[36]. Tensiunea dintre prezent şi viitor marchează conţinutul Evangheliei şi aceasta pentru că, după cum am arătat şi mai sus, tema Împărăţiei este firul roşu al propovăduirii lui Iisus.

Ţinânând cont de cele expuse mai sus putem afirma că Biserica manifestă aici şi acum, Împărăţia lui Dumnezeu ca anticipare, dar niciodată nu trebuie să fie confundată Bi­serica pământească cu Împărăţia lui Dumnezeu, nici iden­tificată cu ea, căci Biserica nu este decât calea care duce la Împărăţie[37], sau antecamera Împărăției cerurilor, de aceea pe pă­mânt s-a instituit Biserica, anticipând Împărăţia lui Dumnezeu şi aşteptând a doua venire a lui Hristos.

 

Concluzii

 

 

Bibliografie:

  1. 1.      Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
  2. 2.      Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. II, Ed. EIMBOR, București, 2003.
  3. 3.      Yannaras, Christos, Abecedar al Credinței, traducere de Prof. Dr. Constantin Coman, Ed. Bizantină, București 2007.
  4. 4.      Zizioulas, Ioannis, Euharistie, Episcop, Biserică, traducere de Pr. Dr. Ioan V. Istrati și Geanina Chiriac, Ed. Basilica, București 2009.
  5. 5.      Buchiu, Pr. Ştefan, Întrupare şi unitate, Ed. Libra, Bucureşti, 1997.
  6. 6.      Pomazanski, Pr. Mihail, Teologia Dogmatică ortodoxă, trad. de Florin Caragiu, Ed. Sofia, Bucureşti, 2009.
  7. 7.      Kuraev, Andrei, Moștenirea lui Hristos, trad. de Nadejda Stahovski, Ed. Sofia, București, 2009.
  8. 8.      Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005.
  9. 9.      Romanides, Pr. Ioannis, Dogmatica patristică ortodoxă- o expunere concisă, trad. de Dragoș Dâscă și Lect. Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Ed. Ecclesiast, Sibiu, 2010.
  10. 10.  Spidlik, Tomas, Spiritualitatea Răsăritului creștin, trad. de Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005.
  11. 11.  Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. I, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca, 2004.
  12. 12.  Gondikakis, Arhim. Vasilios, Intrarea în Împărăție, trad. de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică și Protos Paisie, Ed. Deisis, Sibiu, 2007.
  13. 13.  Felea, Pr. V. Ilarion, Spre Tabor, vol. I, Ed. Crigarux, Piatra Neamţ, 2007.
  14. 14.  Go Forth in Peace. Orthodox Perspectives on Mission, compiled and edited by Ion Bria, WCC Missions Series No. 7, Geneva, 1986.
  15. 15.  Berdiaev, Nikolai, Spirit şi libertare- Încercare de filosofie creştină, trad. de Vasile Manea, Ed. Paideia, Bucureşti, 2009.
  16. 16.  Nellas, Pannayiotis, Biserica- un loc pentru a renaşte, trad. de Maria-Otilia Oprea, în rev. Credinţa ortodoxă, nr. 2, 2000.
  17. 17.  Bobrinskoy, Pr. Boris, Taina Bisericii, trad. rom. Vasile Manea, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.
  18. 18.  Bulgakov, Serghei Dogma euharistică, trad. rom. Pr. Paraschiv Angelescu, Ed. Paideia, București 2000.

 


[1] Pr. Mihail Pomazanski, Teologie Dogmatică ortodoxă, trad. rom. Florin Caragiu, Edit. Sofia, Bucureşti, 2009, p. 211.

[2]Andrei Kuraev, Moștenirea lui Hristos, trad. rom. Nadejda Stahovski, Ed. Sofia, București, 2009, p. 83.

[3] Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. rom. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Edit. IBMBOR, București, 2005, p. 198.

[4] Pr. Ioannis Romanides, Dogmatica patristică ortodoxă- o expunere concisă, trad. rom. Dragoș Dâscă și Lect. Protos. Dr. Vasile Bîrzu, Edit. Ecclesiast, Sibiu, 2010, p. 123.

[5] Ibidem, p. 121.

[6] Pannayiotis Nellas, Biserica- un loc pentru a renaşte, trad. rom. Maria-Otilia Oprea, în rev. „Credinţa ortodoxă”, nr. 2, 2000, p. 14.

[7] Pentru aprofundarea acestei idei vezi excursul făcut de Părintele Ştefan Buchiu în (Întrupare și unitate, Edit. Libra, București, 1997, pp. 173-174) care afirmă că „puterea unificatoare a Tainelor are la bază puterea unificatoare a Întrupării, a unirii ipostatice sau personale a celor două firi în Iisus Hristos”.

[8] Ibidem, p. 175.

[9] Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Simbolul credinței- o sinteză dogmatică, Edit. Renașterea, Cluj Napoca, 2008, p. 114.

[10] Pr. Ştefan Buchiu, op. cit., p. 175.

[11] Ibidem, p. 176 ş.u.

[12] Ibidem, p. 178.

[13] Etimologic vine din lb. greacă și înseamnă a mulțumi, avem și în lb. română pentru Liturghie termenul „mulțumită”.

[14] Părintele Serghei Bulgakov optează pentru termenul transpunere, deoarece -zice el- corespunde exact grecescului metabole și slavonescului prolojenie, Serghei Bulgakov, Dogma euharistică, trad. rom. Pr. Paraschiv Angelescu, Ed. Paideia, București 2000, pp. 5-7.

[15] Pentru întărirea credinței au existat în istorie câteva cazuri (Papa Grigorie I descrie unul, în sec. VII), care prin viziuni excepționale au văzut o prefacere a pâinii și a vinului în sens fizic, în carne și sânge, dar aceasta a avut loc pentru încredințarea necredincioșilor și unor astfel de viziuni nu li se poate atribui o însemnătate dogmatică.

[16] Christos Yannaras, Abecedar al Credinței, trad. rom. Prof. Dr. Constantin Coman, Edit. Bizantină, București 2007, p. 156: „mâncarea și băutura este premisa vieții omului, modul de participare la viață. Distrugerea vieții și intrarea morții în lume s-a făcut tot printr-un act de mâncare, mâncarea fructului oprit. Primul om a separat atunci luarea hranei de comuniunea și relația cu Dumnezeu. A luat hrana numai pentru sine…a vrut să realizeze viața nu ca o relație sau comuniune, ci ca o supraviețuire individuală, existență autonomă. La Cina Sfintei Euharistii Biserica realizează o abordare a vieții total contrară celei care a fost a primilor oameni. Ia hrana nu în cadrul revendicării individuale a vieții, ci pentru a realiza viața ca raportare la  Dumnezeu și comuniune cu El”.

[17] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol.II, Edit. IBMBOR, București, 2003, p. 92: „subiectul lui Hristos ca subiect al trupului și al sângelui Său, se face prin Euharistie subiect direct al trupului și sângelui nostru…iar al trupului și al sângelui Său și-a unit lucrările lor cu lucrările și simțirile noastre trupești și sangvine.

[18] Ioannis Zizioulas, Euharistie, Episcop, Biserică, trad. rom. Pr. Dr. Ioan V. Istrati și Geanina Chiriac, Edit. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2009, pp. 58-59.

[19] Pr. Ştefan Buchiu, op. cit., p. 201.

[20] Christos Yannaras, op. cit., pp. 165-166.

[21] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. II, pp. 311-312.

[22] Ibidem, p. 317.

[23] Ibidem, p. 319.

[24] Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin, trad. rom. Diac. Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005, pp. 63-64.

[25] Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, vol. I, Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca,  p. 57.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem, p. 58.

[28] Ibidem, pp. 56-57.

[29] Arhim. Vasilios Gondikakis, Intrarea în Împărăție, trad. rom. Pr. Ioan Ică și Protos. Paisie, Edit. Deisis, Sibiu,  p. 31.

[30] Pr. Prof. Dr. Valer Bel, op. cit., pp. 60-61.

[31] Ibidem, p. 96.

[32] Pr. Ilarion V. Felea, Spre Tabor, vol. I, Ed. Crigarux, Piatra Neamţ, 2007, p. 97.

[33] Ibidem, p. 96.

[34] Go Forth in Peace. Orthodox Perspectives on Mission, compiled and edited by Ion Bria, WCC Missions Series No. 7, Geneva, 1986, pp.3-4, de asemenea vezi și Pr. Prof. Dr. Valer Bel, op. cit., p. 18.

[35] H. Kűng, Die Kirche, 2. Auflage, Műnchen, 1967, p.82 apud Pr. Prof. Univ. Dr. Valer Bel, op. cit., p. 97.

[36] Pr. Boris Bobrinskoy, Taina Bisericii, trad. rom. Vasile Manea, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, p. 198.

[37] Vezi Nikolai Berdiaev, Spirit şi libertare- Încercare de filosofie creştină, trad. rom. Vasile Manea, Ed. Paideia, Bucureşti, 2009, p. 137.

Topice: Studii | Comments Off on Viața sacramentală a Bisericii sau viața în Hristos

Comentarii închise.