Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Din istoria marii apostazii: Sinodul de la Ferrara – Florența

de Radu Botiş | Noiembrie 3, 2012

Ivan N. Ostrumov, Din istoria marii apostazii: Sinodul de la Ferrara – Florența, traducere Constantin Făgețean, Editura Scara, București, 2002, 189 p (+XXII, ale prefeței) .

 Recenzie de Iuliu-Marius, Morariu

 

            Un eveniment deosebit de important în istoria bisericească și în cea a încercărilor de unire între Răsărit și Apus îl constituie cu siguranță și Sinodul de la Ferara – Florența. Importanța lui rezidă în faptul că el se regăsește și astăzi între subiectele dezbătute cu ardoare de către reprezentanții celor două biserici, fie în cadru particular, fie în cadrul unor întâlniri cu caracter ecumenic. Pe lângă dezbateri, subiectului i s-au alocat, de-a lungul vremii, o mulțime de pagini în lucrările unor mari istorici începând cu participanții la eveniment și contginuând până astăzi. O operă, aș îndrăzni să spun, deosebit de importantă care abordează acest subiect, (1) aparținând unui autor apropiat nouă ca perioadă cronologică este și cea a lui Ivan Ostrumov.

Lucrarea debutează cu cu o așa-zisă prefață, intitulată ,,Prologul unui Sfânt”. Încă din primele cuvinte, extrase de altfel dintr-un articol al Sfântului Iustin Popovici: ,,În istoria neamului omenesc există trei căderi principale: a lui Adam, a lui Iuda și a papei” (p. I) se arată caracterul confesional al lucrării (2). Caracterul anti-ecumenist al studiului introductiv, prefigurativ altminteri pentru conținutul propriu-zis al lucrării, reiese și din definiția ecumenismului: ,,numele de obște pentru pseudo-creștinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene” (p. XIII) .

După această prefață, debutează lucrarea propriu-zisă, cu o prezentarea izvoarelor istoriografice ale evenimentului (,,Istoria” lui Siropulos, cea a lui Dorotei al Mitilenei,  analele rusești și hotărârile sinodului). Izvoarele sunt analizate critic, avându-se în vedere atât informația adusă de ele, cât și persoana celui care le scrie și orientarea pro sau anti-unionistă a autorilor.

După acest demers istoriografic, absolut necesar unei cercetări profesioniste, autorul prezintă în linii generale starea Imperiului Bizantin și a Bisericii Apusene în perioada desfășurării evenimentului (3). Autorul remarcă încă dintru început faptul că, în perioada de început a negocierilor, Imperiul se găsea într-o stare jalnică (p. 9) și acest lucru, datorită amenințării otomane, tot mai puternică și mai înfiorătoare. Pentru reliefarea situației, sunt prezentate o parte din acțiunile otomane anti-bizantine (și unele compromisuri ale celor din urmă, de exemplu: ,,Ioan al VII-lea Paleologul plătea  sultanului Murad al II-lea 100000 de aspri” – p. 10).

Pe de altă parte, autorul nu omite nici prezentarea situației papalității, nici ea la fel de roză la acea vreme, întrucât și această instituție trecea printr-o perioadă de decredibilizare, astfel că, pentru ei, propunerea imperială de unire, a constituit o adevărată binecuvântare (p. 13).

După o scurtă introducere, suficient însă de concisă pentru a-l ajuta pe cititor să-și facă o părere despre cei doi protagoniști ai evenimentului, Roma și Bizanțul, autorul intră direct în problemă, analizând încercările de unire, începând cu cele dintre Manuel Pleologul și papa Martin al V-lea(1415 , p. 15, 4). Deși lucrările păreau a începe bine, entuziasmul monarhului va avea în curând de suferit, pe de-o parte datorită faptului  că delegații săi ajung la Roma doar spre a fi de față la moartea lui Martin (p. 19), iar pe de altă parte, pentru că urmașul său, Eughenie al IV-lea, deși se învoiește la convocarea unui sinod, nu va acorda foarte mult interes cauzei acestuia (p. 19). Ulterior, el va fi însă forțat de conciliarii de la Basel să acorde mai multă atenție acestei probleme.

Cel de-al treilea capitol al lucrării descrie călătoria delegaților bizantini, și peripețiile acestora în drum spre Florența. Ostrumov prezintă aici și componența delegației răsăritene, având grijă să evidențieze prezența în cadrul ei a unor personalități de marcă precum Marcu al Efesului, care vor influența și evoluția ulterioară a lucrărilor (5). Pe de altă parte, el un uită să menționeze, în câteva pagini, pregătirile care se desfășurau în pus pentru primirea răsăritenilor.

Capitolul următor, după cum ne arată și titlul, se ocupă cu descrierea sinodului, și, în mod special, a discuțiilor asupra purgatoriului. Încă din debutul său, este prezentată dezbaterea generată de orânduirea scaunelor oaspeților și a casnicilor în funcție de rang ( p. 39). Urmează apoi descrierea unor probleme organizatorice și administrative (pp. 39-40), după care autorul trece la prezentarea evenimentului. Sunt descrise aici ședințele care au avut loc și rezultatul lor (sau, mai precis, lipsa lui), capitolul încheindu-se  cu evidențierea atitudinii șovăielnice a mitropolitului Moscovei, Isidor (p. 56). 

Capitolul următor continuă descrierea ședințelor sinodului, focalizându-se asupra disputelor privitoare la adaosul ,,filioque” în simbolul niceo-constantinopolitan, în timp ce, capitolul VI prezintă mutarea sinodului la Florența, și motivele acesteia (pe de-o parte administrativ, întrucât bizantinii  nu primiseră despăgubirea cheltuielilor făcute, iar papa a propus mutarea întrucât cetățenii Florenței îi promiseseră un împrumut de 40000 de galbeni, iar pe de altă parte pentru că se temeau de epidemia de ciumă – p. 81). Ulterior, el continuă prezentarea discuțiilor despre ,,filioque”, care, nici de această dată, nu se finalizează cu succes.

Cel de-al șaptelea capitol descrie atitudniea duplicitară a împăratului bizantin, care, pe de-o parte, dorea să treacă drept un monarh imparțial, care nu se amestecă în dispută, iar, pe de altă parte, simpatiza cu latinii și încerca să influențeze desfășurarea evenimentelor (6). Cu ajutorul lui și a altor interese ce se vor intersecta aici, se va reuși în cele din urmă impunerea adaosului latin în Crez (7).

Următorul capitol descrie soluționarea celorlalte divergențe latino-răsăritene, respectiv ,,azima”( soluționată, dacă se poate spune așa, prin acceptarea ambelor variante), purgatoriul și primatul papal. De asemenea, este prezentată moartea patriarhului și părerile legate de ea și de legătura ei cu eventuala semnare sau nesemnare a documentelor unirii. Capitolul se încheie cu descrierea ,,proclamării solemne a unirii de la 6 iulie (pp. 140-147).

Penultimul capitol descrie întoarcerea grecilor și respingerea de către bizantini a hotărârilor sinodului unionist. Urmează apoi un capitol intitulat ,,câteva cuvinte despre sinod”, care, de fapt, rezumă evenimentele descrise de-a lungul volumului și trasează câteva concluzii, rezultate din analiza lor. Redăm aici doar concluzia finală:

,,Iată deci că unirea Bisericilor proclamată la Florența a fost (a) înfăptuită fără ca grecii să fi fost încredințați de îndreptățirea învățăturii latine, (b) a fost aprobată în chip nelegiuit și (c) lepădată cu totul legiuit” (p. 170).

            Observăm așadar frumusețea relatării și bogăția ei în informații bine fundamentate istoric. Datorită acestui fapt, lucrarea constituie un material bogat și prețios în analiza sinodului unionist de la Ferrara-Florența, pe care, orice cercetător care se respectă va trebui să îl aibă în vedere în abordarea subiectului (8).

 

 

 

 

 

 

 

Note:

 

  1. Dacă exceptăm dimensiunea subiectivă și confseională a ei și percepția pe alocuri subiectivă, deși argumentată aproape întotdeauna. A nu se înțelege însă că a trata din punct de vedere confesional este un lucru rău; dimpotrivă, un argument în contra acestei ipoteze este chiar lucrarea de față (n.n.).
  2. Lucru care se vede în mod explicit și aici, dar mai ales în rândurile următoare, când cea din urmă cădere este explicitată: ,,Căderea papei: voința de a-L înlocui pe Dumnezeu-Omul cu omul” (p. I).
  3. De remarcat aici, conjunctura politică ce a determinat întrunirea sinodului unionist și nu cea dogmatică sau canonică. Acesta este motivul pentru care nu sunt prezentate situațiile celor două Biserici, ci doar a uneia dintre ele și a unui Imperiu. Autorul remarcă aici, pe de-o parte implicarea politicului în treburile religioase în Bizanț, iar pe de altă parte, statutul de monarh al papei, spre deosebire de patriarhul răsăritean.
  4. Cererea avea o conotație strict politică, explicabil fiind în acest sens faptul că, la primirea ei: ,,Martin  a dat la iveală o Bulă, poftind pe toți monarhii europeni să se alăture stârpirii turcilor…” pp. 15-16.
  5. Tot aici, la pagina 33, el îi face un portret prea puțin măgulitor patriarhului Iosif, încercând să-i scuze totuși lipsa unor ccalități ărin vârsta înaintată.
  6. Cu toate acestea, în repetate rânduri, el este forțat, de majoritatea ortodoxă, să apere partea ei. Iată, de pildă, cum prezintă Ostrumov un astfel de moment: ,,Dar partea ortodoxă era mai puternică decât potrivnicii ei. Iată de ce împăratul, în Vinerea Mare, trimise vorbă papei că grecii nu mai vor să continue discuțiile și nu pot afla mijloace de împăcare”;  p. 113.
  7. Iată hotărârea: ,,Noi credem că Duhul Sfânt este pururi și în chip ființial de la Tatăl și Fiul, pururi în chip ființial purcede de la Tatăl prin Fiul”;  p. 128.
  8. Ar mai fi desigur și unele imperfecțiuni, cu privire la subiectivitatea confesională, la anumite erori ale aparatului critic, însă, întrucât acestea sunt minuscule în comparație cu frumusețea lucrării și cu valoarea ei în ansamblu, am socotit că nu estre potrivit să le inserez în text (n.n.).

Topice: Recenzii | Comments Off on Din istoria marii apostazii: Sinodul de la Ferrara – Florența

Comentarii închise.