Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

CERUL PĂMÂNTULUI TRACIC ŞI CALOIANUL

de Adrian Botez | Noiembrie 14, 2012

 Cum tratau TRACII (şi, după ei, românii!) naşterea şi existenţa Pământului/MUMA GAIA?

În primul rând, se observă că ORIZONTALA Terestră ia naştere din VERTICALĂ Celestă (Verticala fiind CELEST ARBORICOLĂAXIS MUNDI – marcată prin Brad sau prin Par – iar Orizontala fiind ACVATICĂ, deci reflectând TOT Cerul – originea Apei şi Cerului este comună, chiar şi în Biblie – Ziua a DOUA a Creaţiei, când Dumnezeu secţionează COLOANA VERTICALĂ UNICĂ:şi părţii de jos i-a spus apă, şi părţii de sus i-a spus cer” ! – iar „animalele” sacre co-demiurgice sunt ALBINA, ARICIUL, BROASCA – cf. iola-intrelegendasiadevar.blogspot.com/…/albina-in-mitologie-mituri– sau: cf. Cristea Sandu TimocPoveşti populare româneşti, Ed. Minerva, Buc., 1988 – şi: Poveşti, snoave şi legende, EARSR, Buc., 1967, ediţie îngrijită de I.C. Chiţimia etc.): „Prima legendă care a prezentat interes deosebit (…) a fost aceea în care se relata cum deasupra noianului de ape primordiale s-a înălţat Arborele Cosmic – Bradul – având între rădăcinile lui pământ (n.n.: adică, reflex celest, în nadir!). Sau: În apele primordiale era un par. Îi spune Fărtatul: Ia du-te, Nefărtatule, p-alături cu parul – şi n-a ajuns la rădăcină, şi s-a dat a doua oară şi a luat cu ghearele de jos şi a ieşit la Fărtat, care era în capul Parului: Ia uite, mă, în ce şade Parul ăsta. Şi s-au apucat amândoi şi au întins pământul pe capul Parului şi aşa s-a făcut pământul” (cf. Romulus Vulcănescu, MITOLOGIE ROMÂNĂ, EARSR, Buc., 1987, p. 439).

PĂMÂNTUL APARE MAI CURÂND CA O ANAMNEZĂ/RE-ACTUALIZARE (conformă cu amintirea unui TIPAR COSMIC!) A CERULUI (după un ciclu existenţial epuizat)!

În al doilea rând, se observă că Pământul nu înseamnă ÎNCHIDERE ÎN BEZNĂ – ci DESCHIDERE spre lumi superioare, celest-luminoase –  şi SCĂPARE/EVADARE DIN SOARTĂ:

a-fie „ostroavele de la capătul pământului”, fie „plaiul şi poiana – mădulare ale pământului românesc”, cu imens potenţial de transcendere către Rai-„gura de rai” (Romulus Vulcănescu, idem, p. 453),

b-fie „lumea albă”/”ostroavele dalbe”, care este „lumea cealaltă/tărâmul celălalt” – dar şi „suprapământurile”, învecinate funcţional cu  „cerurile suprapuse”: „pământurile cereşti şi Raiul” (cf. Romulus Vulcănescu, idem, p. 440).

Iadul/”lumea neagră” este doar nadirul logico-deductibil (dar şi o anexă, un apendice, o derivaţie!) al unei construcţii cu „GURA” (ORIENTAREA/CĂLĂUZIREA ONTICĂ) pururi îndreptată spre sus – O REPLICĂ SIMETRICĂ, ÎN/CU PURURE RAPORTARE LA RAI, dar şi cu ÎNDEMN DE LA FĂRTAT: „Două legende îşi dispută zidirea Iadului, ca o cetate invincibilă: una în care relatează că a fost construită de Nefărtat ÎN PARALEL CU RAIUL – şi că atunci Iadul era o replică negativă a Raiului. CONSTRUCŢIA IADULUI S-A FĂCUT DIN ÎNDEMNUL FĂRTATULUI (…) A doua legendă stabileşte zidirea Iadului după căderea îngerilor din cer. Odată oprită căderea îngerilor, Nefărtatul s-a recules şi a început grăbit să construiască Iadul în fundul pământului, unde să nu poată pătrunde fulgerele cerului şi să nu se audă bubuitul lor. Apoi reorganizează oastea lui măcinată, în cete de îngeri negri” (cf. Romulus Vulcănescu, idem, p. 456). Deci, Iadul nu este nici o iniţiativă existenţială, nici nu are autonomie fiinţială: Iadul există ca o CONSTRUCŢIE LOGICĂ, iar nu fiinţial-funcţională – ESTE O REPLICĂ „ÎN JOS”, REPETÂND, MECANIC ŞI „PRIN REVERS”, COMPONENŢA ŞI „IERARHIILE SUSULUI/”AVERSULUI”!

c-fie însăşi CASA: fereastra „servea în dese RITURI DE ÎMPIEDICARE A UNEI PREDESTINĂRI – e vorba de vânzarea pe fereastră, a unui copil abia născut, după mai multe naşteri anterioare, soldate cu moartea” – cf. Romulus Vulcănescu, idem, p. 450.

Se observă, la TRACI (şi aceasta nu e, neapărat, exclusiv şi specific lor!), cum Cultul Pământului (al „Mumei Pământ/GAIA”):

1-pe de o parte, cum este şi firesc, se identifică, precis, cu acela al Femeii;

2-pe de altă parte (şi acesta ESTE specific TRACILOR!), Cultul Pământului este, permanent, nu doar interferat, ci chiar transcens, de/întru cel al Cerului: „pământurile sacre” (spre exemplu, „moşia satului”, „locul de îngropăciune”/”cimitirul”, ca PĂMÂNT SFINŢIT, DE UNDE SE ÎNVIE!, zalmoxian şi creştin, concomitent!!! – „peşterile sacre”/matricele, „munţii mirifici”-Axe de Transcendere şi Expresii ale Efortului/Iniţierii Spiritual/e de Transcendere, „moşii”, care sunt cu origine celestă:”Zeul MOŞ – la origine un bătrân cioban mirific – îşi avea reşedinţa la o stână cocoţată pe crestele înnegurate ale Carpaţilor CEREŞTI” – cf. Romulus Vulcănescu, idem, p. 216  etc.) se interferează (într-o neoprită spirală demiurgică, avântată!) cu zonele „unde  au descins şi călătorit, pe pământ, Fărtatul şi Nefărtatul, PENTRU A CREA, ÎN CONTINUARE, pentru a-i controla pe oameni” – cf. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Categoriile cugetării mitice, EARSR, Buc., 1987, subcap. 2: Spaţiul mitic, p. 17.

De observat că ”descântecele de ploaie”, de tipul Scaloianului/Caloianului:

Caloiene, iene,/Caloiene, iene,/Du-te-n Ceriu şi cere/Să deschiză porţile,/Să sloboadă ploile,

Să curgă ca gârlele,/Zilele/Şi nopţile,/Ca să crească grânele,/Caloiene, iene,/Caloiene, iene,

Cum ne curg lăcrămile,/Să curgă şi ploile,/Zilele/Şi nopţile,/Şi umple şanţurile,/Să crească legumele/Şi toate ierburile” (cf. Marcel Olinescu, Mitologie românească, Ed. Saeculum Vizual, 2004, Gh. Dem. Teodorescu, Poezii populare române, 1885,  şi Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român, Ed. Saeculum I.O., 2007)

 

chiar dacă folosesc „Păpuşa Pământului” (ca imagine iconică, încununată/încinsă de FLORI/ÎNFLORIRI CELESTE/PARADISIACE, a Tânărului/Orfeului-Rifeului!), ele se referă la Zeitatea Celestă, la CEL JERTFIT: NUMAI prin Cer/ZONA CELESTĂ/A DUHULUI – se va re-sfinţi Pământul, întru viaţă!

 Pământul capătă, astfel, atributul Misterului Suprem Cosmic, dar numai pe filiera mitică (cu efect de Sus în Jos!) a „Domnului Nopţii CELESTE”/Kogaionul (cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă, Arhetip, p. 14: „Kog-A-Ion înseamnă <<Capul Magnificului>>”). „Magnificul”/”Domn al Nopţii” este Orfeu-Rifeu: „Cetatea natală a lui Orfeu era D-ION – „A(l) lui Ion; A(l) Magnificului”.

A se observa că PORŢILE RE-CREAŢIEI Lumii, prin care vin, „slobozite”, re-sfinţind Pământul: „ploile”, „gârlele” – sunt aceeaşi Poartă Cosmică, prin care vin şi „zilele” şi „nopţile” – adică, este eliberată forţa divină a GEMENILOR PRIBEGI, cele două Feţe Funcţionale ale lui Zalmoxis: APOLLON-cel-SOLAR şi ARTEMIS-cea-LUNARĂ! Deci, originea Pământului şi Cerului (celor de jos şi celor de sus) este una comună – EXCLUSIV CELESTĂ/VERTICALĂ/DE EFORT SPIRITUAL ASCENSIONAL/DUH CARE-ŞI REGĂSEŞTE CASA DIN CER!

PLOILE-RÂURILE care curg, dinspre Cer, sunt poduri de re-sacralizare, sunt dovada Originii Comune (PUR SPIRITUALE, întru Ideea Absolută platoniciană!) a tuturor celor fiinţătoare, întru Armonia Magnificului!

Iar Armonia este sinonimă, la TRACI, cu Învierea (în creştinism: „Pascală”, cu „ouă roşii”!) a „MagnificuluiORFEU/CALOIANUL/”FRUMOSUL: „Fetele pun Caloianul într-un sicriu mic, bine încleiat – ca să plutească pe apă – sau pe o scândură, îl înconjoară cu coji de ouă roşii, păstrate de la Paşte, precum şi fel de fel de flori, printre care predomină busuiocul, apoi îl îngroapă pe câmp, printre bucate, prin bozii sau mărăcini, pe malul vreunei ape ori într-alt loc ascuns. Înainte de înmormântare, una dintre fete se face preot – Mainadele/menadele dionysiace erau preotesele Soarelui! – alta, dascăl, a treia duce steagul, adică o trestie cu o batistă albă în vârf, înaintea popii, şi iarăşi una sau două fete duc sicriul ori scândura cu Caloianul. În urma cortegiului vin celelalte fete, cu lumânări aprinse, bocind:

„Caloiene, iene,/Cum ne curg lacrimile,/Să curgă şi ploile,/Zilele şi nopţile,/Să umple şanţurile,/Să crească legumile/Şi toate ierburile”.

 

(…) După înmormântare, Caloianului i se face pomană, timp în care e bocit din nou:

„Iene, Scaloiene!/Tinerel te-am îngropat,/De pomană că ţi-am dat,/Apă multă şi vin mult

Să dea Domnul ca un sfânt,/Apă multă să ne ude,/Să ne facă poame multe!”

 

(…) Fetele îl duc în sat şi îl aruncă într-o fântână (n.n.: Calea spre Tărâmul Celălalt, al Învierii!). (…) Pe vremuri, în unele sate se făceau două păpuşi, care se numeau Tatăl Ploii şi Măicuţa Soarelui. Nu se ştie când aceste denumiri s-au prefăcut în Tatăl Soarelui şi Măicuţa Ploii.

Iniţiat în misterele orfice ale strămoşilor, Ioniţă, marele ţar al românilor, şi-a adăugat supranumele de CALOIAN.

Ca Domn al Nopţii, ORFEU era considerat şi cel ce aduce visele (cf. M-ORPHEOS, zeul viselor), semizeul Somnului.Acest Ion-IANA, sub numele de Moş Ene, aduce şi acum somnul copiilor români. Tot de la ION „Magnificul” provine şi titlul voievozilor români, ajuns într-o epocă mai târzie IO” (cf. Adrian Bucurescu, idem, p. 20).

…Moş (I)ENE/CALOIENE!!!

PĂMÂNTUL TRACILOR ERA CERUL!

Iar ORFEU/”FRUMOSUL”/CALOIANUL este echivalentul tracic al lui HRISTOS MÂNTUITORUL (cel care condiţionează „urcarea” purificatoare/mântuitoare, sau „căderea”/întunecătoare întru „van”-ul „amar” şi întru „demultul” istoric! –  a lumilor etern potenţiale „sure văi de haos”! – „– DE PĂSTRAREA SUBLIMITĂŢII ARMONICE A DUHULUI!). De aceea, în Memento mori, creştinul ortodox, DAR, CONCOMITENT, ŞI INIŢIATUL ÎNTRU ZALMOXIANISM (prin N. Densuşianu!) Mihai Eminescu avertizează că existenţa Lumii-Cosmos depinde, exclusiv şi mistic, de Armonie, deci de „Magnificul”/ORFEUL-RIFEUL/”FRUMOSUL”/PERFECTUL ÎNTRU DUH DEMIURGIC (…fireşte, demiurgie CICLICĂ/SPIRALATĂ!):

„Iar pe piatra prăvălită, lângă marea-ntunecată/Stă Orfeu ­ cotul în razim pe-a lui arfă sfărâmată…/Ochiu-ntunecos și-ntoarce și-l aruncă aiurind/Când la stelele eterne, când la jocul blând al mării./Glasu-i, ce-nviase stânca, stins de-aripa disperărei,/Asculta cum vântu-nșală și cum undele îl mint.//De-ar fi aruncat în haos arfa-i de cântări îmflată,/Toată lumea după dânsa, de-al ei sunet atârnată,/Ar fi curs în văi eterne, lin și-ncet ar fi căzut…/Caravane de sori regii, cârduri lungi de blonde lune/Și popoarele de stele, universu-n rugăciune,/În migrație eternă de demult s-ar fi pierdut.//Și în urmă-le-o vecie din nălțimi abia-văzute/Și din sure văi de haos colonii de lumi pierdute/Ar fi izvorât în râuri într-un spaț despopulat;/Dar și ele-atrase tainic ca de-o magică durere/Cu-a lor roiuri luminoase dup-o lume în cădere/S-ar fi dus. Nimic în urmă ­ nici un atom luminat.//Dar el o zvârli în mare… Și d-eterna-i murmuire/O urmă ademenită toat-a Greciei gândire,/Împlând halele oceanici cu cântările-i de amar./De-atunci marea-nfiorată de sublima ei durere,/În imagini de talazuri, cânt-a Greciei cădere/Și cu-albastrele ei brațe țărmii-i mângâie-n zădar…//Dar mai știi?… N-auzim noaptea armonia din pleiade?/Știm de nu trăim pe-o lume, ce pe nesimțite cade?/Oceanele-nfinirei o cântare-mi par c-ascult./Nu simțim lumea pătrunsă de-o durere lungă, vană?/Poate-urmează-a arfe’-antice suspinare-aeriană,/Poate că în văi de haos ne-am pierdut demult… demult”.

                                                                                

 

 

 

***

 

Topice: Descrieri | Comments Off on CERUL PĂMÂNTULUI TRACIC ŞI CALOIANUL

Comentarii închise.