Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

RITUALUL NUPȚIAL. SECVENŢE ȘI SEMNIFICAȚII

de Mihaela Rotaru | Ianuarie 22, 2013

În spațiul nord-transilvănean, mai cu seama în zona Sălajului, asistăm la conturarea unui profil cu totul surprinzător al ceremonialului nupţial, în ciuda numeroaselor asemănări, în contextul mai larg al zonelor etnofolclorice; şi aici ca în altă parte, obiceiurile au în centrul atenţiei „crearea unei noi celule sociale şi urmăresc, prin intermediul actelor, al practicilor folclorice uzitate, nu numai să asigure trecerea tinerilor de la starea de feciorie la aceea de oameni maturi, gospodari, ci să şi creeze nişte premise (…) pe care să se întemeieze şi să se consolideze noua familie. Acesta este axul întregii manifestări, ideea directoare în funcţie de care e structurat ceremonialul”. (Şeuleanu, 1995: 83)

Ne permitem să reproducem o imagine-sinteză, extrem de grăitoare, capabilă să pună în lumină toată seria de fapte, în succesiunea lor înscrisă după canoane tradiţionale, obişnuite: „Nunta s-o restrâns, ţânea o săptămână [de joi până miercuri]. Nunţâle îs acuma sâmbăta după-masa sau nopte, sau duminică după-masa, după cum află loc de prezentare [rezervare la local]. Tăţ mesenii îs înt-on loc. Pă vremuri, în amândouă părţâle să ţâne, şi la mireasă cu rudile ii, şi la mire cu rudile lui, de la mire mereu după nănaşi, cu alai mare şi numa după aceea după mireasă, de acolo la cununie, apoi să băgau la masă. A mirelui cu mirele, a miresî la mnireasă. Care la care aparţâne. Aşe era p-atunci. S-o înştimbat de zâci că nici n-o fo niciodată. După ce să omineu bine, alaiu mirelui mereu iară după mireasă. Să adunau ocâţâva şi o însoţeau până la socri. Starostele însoţăşte alaiurile [pot fi doi], unu păntu fiecare. Să duc la mireasă cu zâcalăii după ii, acordeon, vioară, taragotă, cam aste. Să grăieşte la porta miresî, mirele plăteşte mireasa sau naşu, care pune bani înt-o găleată, blid, ceva. Întâieşi dată li să aduce o altă fată [sau o babă învălită], să acopere cu on lepedeu, pă mai multe fete le acopere, trăbuie să o recunoască pă mireasă. Da mireasa i-o făcut sămn că ea îi. O dat din cap între ele, s-o fo înţăleasă dinante băsamă. Pă drum să aud ptiuituri, fel de fel de bancuri, versuri să cântă,  care au on ptic de coraj să mai învârt pă su mână. Tăţ di pă drum care trec îs serviţ cu prăjitură [pancove, cozonaci] şi pălincă. Să ptiuie, alta răspunde, să cinsteu tăte dint-o sticlă, ţâguiete sus în car, fluturau câte o batistă, busuioc sau on fir de pospan. Dacă află drumu legat, îs buni de plată, care-i cu mâna largă dă, care nu, să tocmăsc pă băutură. [Legătura] îi on lanţ, funie împletită, ştreang, oprelişte să nu potă treacă. La tineri le cade şi lor câte ceva, leagă cu paie, prime, dacă nu, simplu, o sforă ţânută de o parte şi de alta. Pă mireasă o află în podu cămării, o luat scara, o urcat fără scară, c-on picior pă cadă, cu altu sus, odată o fo la ea. Mare minune o fo. Unde-s tocmniţ doi grăitori, îs şi mai multe vorbe, le mai fac şi pă loc, nu să lasă. Să învârt tăt rotă de tri ori pă după masa [din curte], cineva mai de-aprope ţâpă din blid cu grâu, să aibe noroc la prunci şi să să înmulţască cum să înmulţăşte bobu de grâu [să crească şi să rodească]. Odată azvârle blidu păstă casă. Să mai pune o oală umplută cu cenuşă la portă, «ciuha miresî». S-o dus aste obiceiuri, mai demult să făce în lipsă de alte distrări. [După luarea iertării] să mere la cununie, juca afară, o învârteau pă mireasă. Soacra o aşteaptă în portă pă mireasă cu o sticlă. Intrau la masă, pă rând, nu încăpeu tăţ odată, de vene tăt satu. Mai ales, nunta la mire să făce, părinţî lui [organizau]. Să strânjeu în două părţi. Mirele nu pe mere de jinere. Băiatu cel mic rămâne la părinţ. La cămin să ţâne, după ce s-o rădicat caminu, în comunism s-o făcut. Fecioru mere în casa socrilor, în caz că fata n-o avu a împărţî avere cu nime, sângură la părinţ, avere multă, îi nevoie de jinere care să tragă, să mai glume că «s-o dus de sclugă», «de vacă la muls», răoătăţ cum că-l folosăsc. Măcar că şi el mânca tăt de-acole. [Alt caz] de n-o fo bărbat la casă, fetile s-o măritat şi o plecat, ceie mică rămâne cu bărbatu în casa părinţâlor, moşteneşte casa şi locu. Înţălejere era să-i rămâie a ii după morte părinţâlor [pe care tot ea îi va îngriji]. [La masă erau aşezaţi] erau mese lunji, unite, cu muşama pă deasupra, pă piciore de lemn, cruciş, veselă [împrumutată, tacâmuri], coşuri de pită din plastic. Masa mirilor era cu faţă de masă albă, de pânză curată, flori pă mese, pahare, canceauă de din şi sticlă de pălincă, blide. [Nuntaşii veniţi mai de departe erau aşezaţi lângă masa mirilor, oamenii mai de vază, cu şcoală] preotu, stegaşu, fraţî de mire, surorile de mireasă, tarostele care nu pe stă jos, mirii mâncau dint-on blid [să împartă tot ce au împreună, şi binele şi răul]. Să să înveţă să tragă amândoi la acelaşi jug, nu unu cea, unu hăis. [Cinstea] să dăde [începând] cu nănaşii, părinţî, socrii, mai potride tarostele o sumă mare, [ca să înceapă bine] să provoce ca să deie lume bani mulţ [se putea întâmpla ca naşii să dea o sumă mare, din acelaşi motiv, dar să ia mai pe urmă o parte din ea], tarostele strâga darurile, amu nu să mai face strâgare, pui în plic [în căsuţă sau în coş]. [Naşii plătesc dezlegarea drumului şi furatul pantofului, când nu, plăteşte mirele]. [După nuntă, fac masă în semn de mulţumire] păntru naşi, socăciţe, rude, mai ales de departe, [fără daruri]”. (Rus Rozalia, Deleni)

Încercăm să întrezărim aici dimensiunea coerciţiei grupului asupra insului, dincolo de manifestările aparent genuine ale omului societăţii folcloric-tradiţionale. În acest punct, ne putem aminti afirmaţiile Elenei Sevastos care accentuează că, în Transilvania „colăcarul şi călăreţul nu pot intra în ogradă, poarta fiind legată cu funii sau cu lanţuri înfăşurate cu paie”. (Sevastos, 1889: 92) Autoarea aminteşte şi de „o masă aşezată dinaintea casei, flori, pâine, băutură, sare” şi de gestul miresei de a arunca cu grâu în cele patru părţi, „să se îndepărteze toate relele de către căsătoria sa, şi, precum grâul semănat foarte înmulţite fructe aduce, aşa să se înmulţească şi să sporească norocirea lor”, aşa cum a făcut şi soţia lui Iov. (Sevastos, 1889: 204)

Secvenţele, care se înlănţuie după o structură întemeiată pe tradiţie, îşi menţin contururile ferme, în pofida înnoirilor şi a „primenirilor” specifice vremurilor, de pildă, începerea pregătirilor, cu câteva zile înainte, când se procedează la sacrificarea unor păsări şi animale „ghini, porci, diţăi”, deşi există posibilitatea cumpărării cărnii. Reţinem o remarcă sugestivă în acest sens: „tăiem noi, ştim ce am crescut în curte şi cum. Mai tai şi ce mai primeşti. [Cam cu o săptămână înainte se pregătesc]. Din casă în casă cheamă pă duminică, [satul să cam aşteaptă], după strigările ce să fac tri duminici la rând în beserică. Mireasa o s-o cheme după bărbatu-său, nu cu numile de fată [nu sunt cazuri de păstrare a numelui ei de fată]. [La mireasă îi cântau mai demult nevestele] când o pregăteu de beserică şi după nuntă, când o dezvălesc [şi îi fac conciul]. Mirele să gată sângur, ce-l mai ticăzăsc fetile. [Cu spălarea rituală de după nuntă] nu era cine ştie ce. Mirii tornă apă din canceu, pă flori, la un pom, prosopu alb rămâne la nănaşi. Nănaşe îi mai mult ca o mamă”. (Ciubăncan Maria, Meseşenii de Sus)

Deşi în cadrul ceremonialului nupţial – nealterat în substanţa sa intimă, vast câmp de manifestări artistice – pot fi uşor decelabile segmente a căror repetabilitate, de la nuntă la nuntă, pare infinită, totuşi, la fiecare manifestare, ele vorbesc despre anumite aspecte şi condiţii specifice satului respectiv. Constante sunt însă peţitul, anticipat de legătura tinerilor (bazată pe sentimente reciproce de iubire şi de înţelegere, subiecţii anchetaţi au accentuat că rar se întâmplă să primeze criterii de ordin material, definitorii altădată) şi de consimţământul părinţilor. Perioada ce urmează imprimă un ritm mai alert pregătirilor pentru nuntă: strigările în biserică, stabilirea zilei logodnei, alegerea naşilor, a chemătorilor, cununia, nunta propriu-zisă, încununate de alte gesturi şi atitudini ceremoniale, încărcate de profunde înţelesuri, aşa cum reiese din materialul avut la dispoziţie. Aşa stând lucrurile, rezultă că, strâns legate de aceasta apar, aşadar, chemarea la nuntă, pregătirea steagului într-un cadru de bună dispoziţie, pregătirea bucatelor, împodobirea cununilor –secvenţe ghidate de un anumit tipic, consolidat de-a lungul vremii, cu atributul durabilităţii, supravieţuiri întârziate dintr-un fond ancestral.

Creaţia folclorică de nuntă, performată plenar în satele cu bogate tradiţii, cultivă valori perene: „tocmai pentru înaltul lui conţinut de umanitate la atitudine morală, la care adăugăm şi prospeţimea artistică a simplităţii, folclorul literar de nuntă se păstrează, se transmite şi se îmbogăţeşte de la o generaţie la alta”. (Popescu 1979: XVII) Purtând pecetea unei considerabile vechimi, folclorul literar de nuntă sălăjean se încadrează tabloului unitar al creaţiei folclorice româneşti, dar aduce şi note inedite, ce ţin de specificul şi de particularităţile locale, regionale mai noi, îmbrăcând forme inedite; ceremonia nunţii se organizează cu multă strălucire, clădindu-se pe o structură tradiţională de origine ancestrală şi cu similitudini profunde de la sat la sat, în ciuda patricularităţilor proprii, ancheta noastră rămâne pe această linie edificatoare.

Cu o notă arhaică pregnantă, manifestările folclorice, de interes spiritual şi social, şi structura generală a nunţii se conformează unor norme morale tradiţionale, cu semnificaţii etnografice şi sociale excepţionale, dar şi unor canoane şi practici religioase statornicite din bătrâni, chiar cu substrat magic – unele credinţe ce traversează secvenţele ceremoniale sunt supravieţuiri din substratul arhaic păgân, în accepţia specialiştilor. Aşa cum arată cercetările, structura s-a statornicit după experienţe tradiţionale, unele aspecte părând imuabile, în schimb, ancheta de faţă revelează slăbirea caracterului ritual şi unele tendinţe de scurtare a timpului consacrat unor segmente, care primau în vremuri trecute.

Considerăm oportun să conturăm aici perspectiva din care Ioan Augustin Goia remarcă înlănţuirea secvenţelor nupţiale: „nunta propriu-zisă urma mersului în peţit, «târgului» (înţelegerii privind zestrea) şi «strigărilor» în faţa obştii satului. În forma sa veche, pertrecerea de nuntă se desfăşura atât la casa părinţilor mirelui, cât şi cea a părinţilor miresei, la mire adunându-se rudele lui, iar acasă la mireasă, rudele acesteia. Separarea reprezentanţilor celor două familii corespundea unui raport de simbolică opoziţie între ele, datorat faptului că familia miresei pierdea un membru, în timp ce familia mirelui câştiga unul. Nunta reprezintă de fapt tocmai desprinderea miresei de propria-i familie, unirea simbolică a mirilor şi primirea miresei în familia viitorului soţ. Dacă în unele sate ale zonei, totalitatea nuntaşilor se împărţea doar în categoriile de «cuscri» (nuntaşi ai mirelui) şi «socri» (nuntaşi ai miresei), în altele apărea şi o a treia categorie, cea a tineretului, comunitate care pierdea şi ea doi membri, în urma nunţii. În satul Meseşenii de Sus, de exemplu, toţi tinerii participanţi la nuntă se numeau «cuscrii», nuntaşii miresei purtau numile de «socri», iar cei a mirelui, se numeau «chemaţi». Trei categorii existau şi în satul Buciumi («cuscri» – nuntaşi ai mirelui, «socri» – nuntaşi ai miresei, «tineret»  – din partea ambelor părţi), dar categoria tineretului se împărţea aici pe sexe, totalitatea feciorilor alcătuind subcategoria «fraţilor de mire», iar cea a fetelor, subcategoria «surorilor de mireasă»”. (Goia, 1982: 146)

În legătură cu problematica nupţială, informaţiile culese ne pot edifica satisfăcător; lor li se adaugă lucrările consemnate în bibliografia de specialitate şi care relevă fenomenul impresionantei unităţi a ceremonialului nupţial, realităţile de pe teren nu vin decât să adauge particularităţi zonale sau locale, care fac însăşi substanţa varietăţii. Fenomenul estompării dimensiunii rituale a obiceiurilor în favoarea funcţiei de spectacol, subliniată în cazul majorităţii zonelor folclorice, este pusă în lumină şi de nunta sălăjeană. Ceea ce vrem să subliniem este că documentarea de teren readuce în lumină o mentalitate care se menţine solidă, şi ca mod de manifestare, şi ca vechime, în virtutea căreia succesiunea secvenţelor ceremonialului trebuie menţinută, în ciuda stadiului evolutiv recent, mai puţin rigid, supus înnoirii. Se reliefează astfel, cu certitudine, sobrietatea cu care actanţii se raportează la un cod îndătinat, căruia stadiile actuale îi imprimă o oarecare modernitate, cu efecte notabile în economia ansamblului, în care segmentele sunt strânse într-o conexiune organică. Investigaţiile ne conduc la constatarea că, mai nou, climatul spiritual face incompatibile unele practici constitutive ale unor vechi rituri de iniţiere sau de trecere, cum ar fi ruperea colacului miresei (un singur răspuns, din satul Plesca, pomeneşte de acest obicei, din auzite şi fără alte nuanţări), imprimarea acestuia cu virtuţi sacre, prin atingerea şi preocuparea nuntaşilor de a obţine câte o bucăţică din acesta, sau proba impusă mirelui, ajuns la poarta miresei, de a „puşca ciuha” sau o oală cu cenuşă, aspecte despre care, de altfel, nici nu am primit răspunsuri relevante, capabile să ne conducă cert înspre indicii ale performării recente ale acestor obiceiuri. Despre astfel de manifestări se aduce doar vag discuţia, cu imposibilitatea obţinerii altor explicaţii sau decodări de sens. Tot aici se înscrie şi faptul că ne-au fost semnalate rare cazuri de căsătorie civilă fără ceremonie religioasă, cu atât mai mult cu cât cea din urmă este profund valorizată, bineînţeles în detrimentul celei dintâi, văzută, de cele mai multe ori, doar ca o obligaţie formală, impusă de către stat şi de legi, cu certitudinea că adevărata unire se face „în faţa lui Dumnezău, nu a oaminilor, [starea civilă] să face că trebe dat cezarului ce-i a cezarului”. (Bonţe Floare, Ban) Întregul edificiu al nunţii, cununia religioasă şi festinul ce îi urmează, întovărăşit de acte cu profund caracter ritual, arată grija cu care colectivitatea ţărănească priveşte acest mare eveniment. Festinul de care pomeneam, scenă centrală în scenariul nupţial, vine să oficializeze constituirea noului cuplu marital, celebrare cu bucurie şi cu largă participare. „Stare civilă unii o fac mai repide, la Consiliu, [prezintă analizele medicale, iniţial au depus un întreg dosar de acte] la comună, la Bănişor, sau dimineaţa, atunci sâmbătă, mărg la cununie, le cere ţertificat, apoi să bagă la masă”. (Bonţe Florica, Ban)

Căsătoria implică întreaga comunitate, depăşind „cadrul strict individual al costituenţilor ei, privind colectivitatea în ansamblul său. Sigur că «beneficiarii» direcţi ai ritului de trecere sunt tânărul şi tânara, bărbatul şi femeia care alcătuiesc noua familie, dar, pe un plan mai larg, beneficiul este al întregii colectivităţi. Starea de dezechilibru, rezultată din ieşirea unui membru al grupului din grupul căruia îi aparţinea, trebuie contracarată prin rituri şi ceremonii al căror rost este acela de a reinstaura ordinea acolo unde acesta fusese într-un fel deteriorată. Societatea funcţionează în baza unor reguli, prescripţii şi interdicţii a căror respectare asigură echilibrul intern al sistemului. Prin împrejurarea desprinderii tinerilor din rândul fetelor de măritat şi al băieţilor de însurat, prin despărţirea fetei (cel mai adesea) de familie, prin schimbarea radicală a status-ului social al celor doi, căsătoria reprezintă un moment de criză, o breşă, un dezechilibru creator de tensiune, de conflicte, pe care riturile tind să le anuleze şi să rebalanseze astfel rânduiala”. (Constantinescu, 2000: 114) Aşezarea cuplului la părinţii mirelui este explicată prin faptul că „societăţii tradiţionale româneşti îi erau proprii descendenţa patriliniară şi  reşedinţa virilocală: casa (gospodăria) era cunoscută după numele bărbatului (…) numele copilului îl include pe al tatălui, într-o relaţie de apartenenţă (…) soţia depinde, la rândul său, de soţ (…) numele bărbatului este perpetuat şi după moartea soţului (văduva lui…). Regula era ca femeia să meargă la casa bărbatului, dar sunt şi situaţii când bărbatul se aşază la locuinţa femeii, fenomen cunoscut în unele locuri sub denumirea de «măritat» sau «ginere pe curte», atrăgând după sine renunţarea la numele lui şi adoptarea numelui gospodăriei în care intră”. (Constantinescu, 2000: 118) Aici semnalăm un indiciu extrem de sugestiv, conform căruia „n-ar trăbui femeie să ieie numile bărbatului, ci invers, că de ea depinde de să stânje neamu bărbatului o mere mai departe [în funcţie de capacităţile ei reproductive]”. (Bonţe Floare, Ban) Din modul cum sunt numiţi părinţii reiese chiar şi locul pe care îl ocupă, „pe durata nunţii, părinţii mirelui, ai bărbatului deci, sunt numiţi «socrii mari», iar cei ai miresei, ai femeii deci, «socrii mici», ceea ce vorbeşte despre o ierarhizare a rolurilor în funcţie de sexul fiecăruia dintre constituenţii cuplului marital, poziţia dominantă a grupului bărbatului fiind evidentă”. (Constantinescu, 2000: 123)

Cum se exprimă autorii (care au luat în discuţie problematica ieşirii de sub tutela unui mod de gândire magic), obiceiurile au fost supuse devenirii, cu rezultatul estompării sau al pierderii funcţiilor esenţiale, ritual-magice şi al reaşezării sub semnul vădit spectacular. Rămâne constant caracterul normativ al obiceiurilor, care „datorită modelelor comportamentale pe care le propagă, ele avantajează continuitatea vieţii sociale, înainte de toate prin prevenirea oricărei perturbări care ar putea dezechilibra viaţa grupului. Principala funcţie ar rămâne deci aceea de transmisie, de prelungire în timp a experienţei colectivităţii”. (Şeuleanu, 1985: 50) Sunt vizate, desigur, şi obiceiurile din ciclul vieţii, care continuă să ofere imagini de o surprinzătoare concreteţe a felului în care este receptată de către omul societăţilor folcloric-tradiţionale, translaţia fiinţei între două stări existenţiale diferite, „spaţii incerte, aflate la confluenţa a două perioade” (Şeuleanu, 1985: 51), aspecte luate, de altfel, în obiectivul cercetării a numeroşi specialişti. Considerate „modele comportamentale, culturale”, obiceiurile receptate din perspectiva riturilor de trecere au o pondere diferită în ceea ce priveşte categoriile de rituri – în sublinierea lui Ion Şeuleanu – de integrare, la naştere, separare şi integrare la nuntă, riturile separării precumpănitoare la înmormântare. (Şeuleanu, 1985: 54) Integrată contextelor conceptuale, psihologice, axiologice, suita de obiceiuri legate de căsătorie, crede cercetătorul, ţinteşte obiectivul înlesnirii trecerii tinerilor la categoria celor căsătoriţi, moment în care se produce o perturbare în sistemul de relaţii existent, pe care riturile practicate îl vor reechilibra. (Şeuleanu, 1985: 58) În ideea trecerii conform experienţei colectivităţii, „ceremonialul nupţial a fost gândit riguros, până la ultimele implicaţii”, astfel, secvenţele îşi au locul lor bine definit „în contextul mai încăpător al obiceiului şi sub raport funcţional, un rol exact în apropierea scopului ultim, în înfăptuirea trecerii” (Şeuleanu, 1985: 59), orice abatere ar putea perturba, potrivit unei mentalităţi mitice, echilibrul întregii  colectivităţii, de aici interesul ei profund pentru această amplă manifestare folclorică.

Redăm câteva aspecte revelatoare sub unghiul semnificaţiilor: „Nuntaşii mirelui îs întâmpinaţ la poarta miresî, fac schimb de voarbe, care-i mai bun de gură, mireasa să ascunde, să prezântă o altă mireasă, [altă fată, un bărbat deghizat, un copil, o mătură învelită în cârpe], tăţ râd cătă moimuţa ceie, pun hane invers, broboadă, o feştesc, îi leagă la brâu împletitură [de ceapă, de usturoi, de ardei iute], cureauă. Să târguiesc, [naşu sau mirele pune bani] într-o găleată cu apă, taxă de intrare. Caută mireasa cea adevărată”. (Petran Nina, Popteleac) „Să înjugau boii la car, să urca zestre, mireasa ţuţuietă sus. Lume-i mai serioasă amu. Zâcalău îşi ştie datorie, dacă n-au, să găseşte o măgăoaie care să bârâie. Grăitoru întreţâne voie bună, el dă tonu când să mere [după naşi, după mire, la mireasă, la cununie], la masă când să intră, strâgă darurile, jocurile, mulţămneşte, invită să joace”. (Farcaş Pavel, Plesca) „Aşe-i voarba că un tânăr împărat, care o mărs cu oaste lui la vânat, o dat de urma unei fiare [căprioară sau, în unele variante, au dat de o floare], o mărs pă urmile ii şi o găsât-o aici. Dacă n-o dau cu buna, sar s-o ieie pă sus, cu forţa. Floare să ofileşte, trăbă mutată înt-altu loc, să-i priască, să rodească, pruncii, binecuvântarea familiei. No, aşe-i voarba, poveste în versuri, tarostele trăbă s-o ştie, mare fală la nunţâle cu taroste, amu nu-şi pe ieu [costă mult, informatoarea prezintă două cazuri de eşec în ceea ce priveşte prestaţia starostelui, de aici rezerva în atitudine], mai n-o zâs mnică, mai o tăcut, no, da de dat bani o dat, cu el, fără el, tă la fel, un unti de-a miresî [a preluat rolul starostelui, cu un pic de scandal], s-o fo cherchelită şi o întreţânut el chefu, gratis, no”. (Matei Anişoara, Dolu)

Simion Florea Marian aminteşte că acest obicei de „a asedia casa părinţilor miresei” şi de a întâmpina rezistenţă din partea acestora, se întâlneşte la toate popoarele indo-europene; importanţa deosebită acordată  colacilor, „simbol al unirii veşnice”, aminteşte de plăcinta de grâu prezentă în ritualurile de căsătorie la romani. Conform principiului că fiinţa umană este supusă trecerii de la o stare la alta, sub alte forme şi expresii, cele trei stadii esenţiale, clasice deja de la Gennep încoace, sunt (poziţia de faţă, aceea de a încerca să conchidem, ne cere să reamintim, fără teama unei repetări excesive) dezlipirea de vechea etapă, trecerea şi integrarea într-alta nouă – aceste contexte favorizează o diversitate de acte ceremoniale şi rituale, care acompaniază aceste secvenţe şi care reţin atenţia cercetătorului sub aspectul performării lor – este suficient să amintim secvenţa declamării versurilor la despărţirea miresei de părinţi, a „iertăciunilor”, care continuă să ocupe un loc fundamental. Întâlnim aici resortul unor credinţe vechi, potrivit cărora binecuvântarea şi iertarea au o funcţie augurală. De asemenea, notăm că, după obişnuinţe mai vechi, s-a statornicit ziua de sâmbătă ca fiind cea mai indicată pentru nuntă, aşa cum certifică informaţiile de pe teren, „mai fac şi vinere noapte, cum prind loc [la restaurant], nu-i bine, zâc io [e Ziua Răstignirii şi nu se cuvine să se facă distracţie]”. (Drule Florica, Ban); practicile urmează aceleaşi prescripţii ceremoniale stabile, care însă trebuie săvârşite corect, pentru a nu-şi diminua sau pierde funcţiile. „Şi după nuntă îs nişte reguli, [printre care aceea că] îs ominiţ (…) şi ciie care o contribuit cu ceva sumă [mai mare]. [Care au venit mai de departe] de durnit dorm pân vecini, trag la gazdă, n-are inde-i culca pă tăţ. Orice ai face, de muţămnit pă tătă lume nu poţî, da să hii împăcat că ai făcut tăt ce s-o putut, să hie bine, oricum îţî auzî poveşti, şi şe, şi şe”. (Pop Maria, Sălăjeni)

BIBLIOGRAFIE

CONSTANTINESCU, Nicolae –   2000 Etnologia şi folclorul relaţiilor de rudenie,Ed. Univers, Bucureşti
DURKEIM, Emile –    2002 Regulile metodei sociologice, Ed. Polirom, Iaşi
ILUŢ, Petru –   1997 Abordarea calitativă a socioumanului, Ed. Polirom, Iaşi
MARIAN, Simion Florea –   2008 Nunta la români, Ed. Saeculum Vizual, Bucureşti
MUŞLEA, Ion –   2005 Studii, memorii ale întemeierii, rapoarte de activitate, chestionare, 1930-1948, Ediţie critică, cronologie, comentarii şi bibliografie de Ion Cuceu şi Maria Cuceu, Arhiva de Folclor a Academiei Române, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca
NICOARĂ, Toader – 1997 Transilvania la începuturile timpurilor moderne (1680-1800). Societate rurală şi mentalităţi colective, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca
POPESCU, Ion Apostol –   1979 Oraţii de nuntă. Colăcării, cântece şi strigături culese de pe Valea Someşului, Ed. Minerva, Bucureşti
SEVASTOS, Elena –   1889 Nunta la români. Studiu Istorico-Etnografic comparativ, Ed Academiei Române, Bucureşti
ŞAINELIC, Sabin, ŞAINELIC, Maria –   1986 Zona etnografică Chioar, Ed. Sport-Turism, Bucureşti
ŞEULEANU, Ion –  1985 Poezia populară de nuntă, Ed. Minerva, Bucureşti

Topice: Studii | Comments Off on RITUALUL NUPȚIAL. SECVENŢE ȘI SEMNIFICAȚII

Comentarii închise.