Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

Sinodul unionist de la Ferarra-Florența (1438-1438)

de Vasile Pop: | Ianuarie 7, 2013

 Discuțiile despre Purgatoriu

Pr. Vasile Pop

   Sinodul de la Ferarra-Florența (1438-1439)

 Introducere

            Marea Schismă din 1054 a fost piatra de hotar ce a marcat poate pentru totdeauna ruptura dintre Biserica Apuseană de cea Răsăriteană, însă contextul pe care această schismă l-a creat și consecințele grave suportate de amândouă Bisericile i-a făcut pe apuseni și pe răsăriteni să recurgă la mai multe încercări de refacere a unității bisericești, mai ales în intervalul 1054-1453, încercări soldate cu eșec. Cea mai importantă cauză a eșecului a fost interesul extrabisericesc manifestat de promotorii acestor sinoade unioniste: Apusul dorea supunerea Bisericii de Răsărit scaunului papal și prin aceasta extinderea supremației juridice și peste Răsăritul creștin; iar împăratul bizantin urmărea obținerea unui ajutor financiar și militar apusean consistent pentru salvarea imperiului bizantin expus atacurilor sisitematice din partea turcilor. Bizantinii erau conștienți că atâta vreme cât Bisericile vor sta despărțite nu vor avea nici un sorț de izbândă, iar creștinii apuseni vor sta de-o parte, lăsându-i pe turci să-și desfășoare ofensiva asupra bizantinilor. La începutul sec. XV ambele părți aveau mari dificultăți: de natură religioasă în Apus și de natură politică în Răsărit, situație ce a culminat cu o nouă serie de nogocieri ce aveau ca scop reunificarea Bisericilor. Însă fiecare parte vedea unirea realizabilă în felul ei, Roma avea viziunea unei Biserici unice și universale sub conducerea scaunului papal, viziune străină celor din Răsărit, iar bizantinii aveau viziunea unei uniri formale, fără implicații practice sau schimbarea tradiției liturgice și a doctrinei, ceea ce apusenilor nu le prea convenea.

 

Situația politică a Imperiului Bizantin înainte de Sinodul florentin

            Starea falnicului Imperiu Bizantin era una deplorabilă, acutizată pe vremea împăratului Manuil al II-lea Paleologul (1391-1425), care urcând pe tron în primăvara lui 1391 a găsit totul sub influența turcilor[1] conduși de sultanul Baiazid, care l-a silit pe împărat să-și împartă ținuturile cu nepotul său, Andronic, de altfel un ajutor și aliat al sultanului. Din întinsul imperiu bizantin nu mai rămaseseră multe teritorii, în Asia nu mai stăpânea nici măcar o provincie, Thesalia era pierdută, iar restul ținuturilor le stăpânea doar din „bunăvoința” sultanului, Imperiul fiind redus practic la capitală. În iarna anilor 1393-1394, Manuil al II-lea a primit o somaţie din partea lui Baiazid, în care cel din urmă pretindea ca el şi conducătorii statelor slave din Balcani să-i aducă omagiu. Invitaţia a fost urmată de blocarea Constantinopolului, oprirea aprovizionării cu apă și alte dezastre[2]; din 1393, pe fondul lipsei de unitate dintre diferitele state creştine, turcii au reuşit să cucerească pe rând Bulgaria în 1393, apoi Serbia, mai apoi Macedonia, Thesalonicul și alte teritorii[3]. În această situație aflându-se, împăratul bizantin, profund descurajat a adresat mai multe apeluri lumii creştine: s-a adresat ruşilor, papei, veneţienilor, regilor Franţei şi Angliei; în acest demers al său a întreprins călătorii la Veneţia și Roma, unde s-a întâlnit cu papa Bonifaciu al IX-lea, ajunge și la Paris, unde se întâlneşte cu Henric al IV-lea, fără a obţine mare lucru[4]. Deși aștepta ajutoare din Vest, salvarea, sau mai bine-zis amânarea dezastrului (cucerirea Constantinopolului) vine din Est, mai precis de la conducătorul mongol Timur-Lenk sau Tamerlan, care sub pretextul supunerii de către turci a păstorilor anatolieni, musulmani, intervine în Asia Mică şi nimicește armatele otomane la Ankara pe 20 iulie 1402, Baiazid este făcut prizonier şi moare câteva luni mai târziu în captivitate. După moartea lui Baiazid, Manuel al II-lea „încetează plata tributului otoman, dărâmă moscheea din capitală ridicată la ordinul sultanului, anulează concesiunile comerciale acordate musulmanilor”[5]. În această situație, se putea specula o redresare a imperiului bizantin, dacă prin ajutor apusean se profita din plin de situația sultanatului lui Baiazid, ajuns prilej de scandal între fiii acestuia, care au dus adevărate războaie între ei pentru ca mai apoi (în 1413) să câștige puterea Mahomed I.

           În 1425 Manuel al II-lea Paleologul moare, tronul fiind preluat de fiul său, Ioan al VIII-lea (1425-1448), a cărui arie de domnie se limita practic la capitală[6]; înainte să moară Manuil i-a spus fiului său Ioan al VIII-lea: „de speriat poţi să-i sperii pe turcii cu gândul că ai să faci unirea cu latinii ,dar eu nu îţi dau deloc sfatul să faci aşa ceva pentru că nu-i văd pe ai noştri dispuşi să găsească vreo modalitate şi înţelegere cu latinii. Teamă mi-e să nu se facă schisma şi mai rea şi atunci iată ca ne-am dat de gol şi în ochii păgânilor”[7] Iată ce gândea un basileu ortodox în secolul XV, convins poate că deşi din motive politice îşi dorea unirea cu Roma, ea nu ar fii adus nici o apropiere între creştini, iar speranța ultimă era ajutorul apusean pentru combaterea ofensivei turcești.

           La fel ca și tatăl său, Ioan al VIII-lea, era conștient de situația precară a imperiului și face aceleași demersuri în Apus, având același scop, mai sus menționat. Amândoi împărații au făcut aceste demersuri disperate sperând la o unire a Bisericilor printr-un Sinod Ecumenic; nu era un secret faptul că adevăratul motiv pentru care amândoi Împăraţii au propus Papei această unire era nădejdea ca, prin mijlocirea unui Sinod, să dobândească ajutor pentru Imperiu, chiar şi turcii au ghicit planurile Împăraţilor şi s-au temut de o alianţă[8]. Astfel în faţa ascensiunii turcilor și a situației mizere a imperiului, împăratul Ioan al VIII-lea s-a decis să încerce imposibilul: unirea cu latinii, după cum vom vedea mai jos, in subpunctele ce urmează.

 

Contextul bisericesc apusean înainte de sinodul din 1438-1439

            În anul 1308 are loc mutarea scaunului papal la Avignon, fapt ce generează mari probleme și tulburări în sânul Bisericii Apusene, și care au culminat cu „marea schismă”[9] dintre anii 1378-1428, un război de 50 de ani între Papi și anti-Papi care se anatematizau și se persecutau reciproc. Văzând această criză generală din Biserică, monarhii și clerul apusean au fost tot mai conștienți de necesitatea unei reforme in Biserica de Apus, o reformă „da capo al fine” începând cu Papa și până la ultimul mădular al Bisericii, însă concluzia demnă de luat în seamă e aceea că această reformă (în opinia celor care o doreau) trebuie făcută nu de Papă, ci de un Sinod Ecumenic, astfel în 25 martie 1409 are loc Conciliul de la Pisa care impune concepţia conciliaristă potrivit căreia sinodalitatea este superioară instituţiei papale. În lipsa celor doi papi (de la Roma și Avignon) papa Grigorie al XII-lea şi Benedict al XIII-lea care nu s-au prezentat, conciliul i-a depus pe amândoi desemnând în 5 iunie 1409 pe Alexandru al V-lea ca papă. Cei doi papi demişi nu au vrut să renunţe, aşa încât s-a creat în Biserica Apuseană schisma cu trei capete[10]. La începutul sec. XV au mai avut loc câteva concilii care emiteau pretenția de Sinoade Ecumenice, dreptul de a-i judeca până și pe Papi și reformarea numeroaselor abuzuri pricinuite în Biserică de lacomia și ambițiile Papilor[11]. Dintre aceste sinoade/concilii merită amintit cel de la Konstanz (28 octombrie 1414), care și-a aplicat hotărârea[12] asupra Papei Ioan al XXIII-lea, pe care l-a depus alegând mai apoi (11 noiembrie, 1417) pe Otho Colonna, care şi-a luat numele de Martin al V-lea[13]. Spiritul reformei a predominat și după conciliul mai sus numit și s-a concretizat în conciliile de la Pavia (1423), Sienna (1424) pentru ca mai apoi în 1431 să înceapă cel de la Basel; ori tocmai acest iz reformator al conciliilor care supuneau hotărârilor și pe papi, i-a făcut pe aceștia să se teamă pentru puterea lor asupra Apusului creștin, fapt ce i-a împins să dea curs ofertelor venite din Răsărit de la împărații bizntini de a lua în considerare unirea Bisericilor „cu atât mai mult cu cât această unire părea a le fi de foarte mult folos în susţinerea puterii lor, care pe atunci se clătina. De îndată ce s-ar fi ajuns la unirea Bisericilor la un Sinod Ecumenic, ei ar fi putut prea bine să se aştepte să devină cârmuitorii supremi ai întregii lumi creştine, fiind apoi în stare să nimicească cu uşurinţă pe toţi reformatorii din Apus”[14]. Papa Martin al V-lea a dat frâu liber negocierilor dintre Roma și Constantinopol corespondând cu împăratul prin scrisori. Papa a dat o bulă prin care invita pe monarhii europeni să se alăture luptei împotriva turcilor și și-a trimis la Constantinopol pe legatul (papal) Cardinalul de San Angelo[15] pentru a trasa proiectul unui viitor sinod, cheltuielile etc, iar mai apoi pe pe nunţiul Antonio Massana spre a face câteva înţelegeri pregătitoare privitoare la locul şi timpul Sinodului şi la condiţiile în care ar putea avea loc unirea, ba mai mult Martin al V-lea le-a oferit posibilitatea și dreptul prinților bizantini de a se căsători cu prințese latine din Apus[16]. După îndelungate negocieri și corespondențe cu Răsăritul, majoritatea neconcludente, Papa Martin al V-lea a murit chiar în anul convocării Sinodului de la Basel, 1431 urmându-i în scaun Inocențiu al IV-lea, care ducând aceleași negocieri cu Răsăritul, in perspectiva organizării unui Sinod și a unirii Bisericilor, a dat enciclica  Doctoris Gentium din 18 septembrie 1437, dorind mutarea Sinodului de la Basel la Ferarra. El s-a folosit de argumentul realizării unirii bisericeşti cu bizantinii, deturnând în acest mod liberalismul deja mult prea pronunţat al sinodalilor, care nu s-au supus Papei și în 25 iunie 1439, 20 de episcopi şi peste 300 de doctori în teologie l-au declarat eretic pe Eugeniu al IV-lea[17]. Conciliul a început negocierile cu împăratul bizantin, astfel negocierile se duceau pe mai multe fronturi: între Papa Eugeniu și împărat, și între Conciliul de la Basel și împărat, care presat de amenințarea turcilor trimite o delegație la Basel cu scrisori din partea sa şi a Patriarhului, poruncindu-le delelgaților să se învoiască cu orice lucru hotărât de Conciliu, în speranța ajutoarelor din Apus, însă tactica Papei Eugeniu îl face atent pe împărat, care convins fiind și de Gheorghe de Trapezunt[18] că dacă se va duce de partea Papei va pune capăt discordiei dintre acesta și cei de la Basel, astfel împăratul Ioan alege galerele romane trimise de Papă pentru a merge în Italia.

 

Coordonatele Sinodului unionist: locația, delegația bizantină, reprezentanții latini, tematica sinodului

            Bizantinii, în discuțiile lor cu latinii, cât și cu participanții de la Basel, cereau și sperau la convocarea unui sinod în rând cu vechile sinoade ecumenice[19], însă discuțiile aprinse pline de ranchiună dintre părțile latine (basilienii și Papa) au degenerat în certuri inutile și de durată pe tema locului viitorului sinod. Basilienii au propus Basel sau Avignon, însă Papa pentru a-și impune autoritatea nu a fost de acord cu aceste orașe și pentru a pune capăt discordiilor s-a hotărât să se voteze pentru acest fapt la 7 mai 1437: „două treimi dintre participanţi votând pentru primele oraşe, iar restul pentru Florenţa sau Udine. Ambele tabere şi-au scris voturile, care s-au citit în Catedrală, iar pecetea Conciliului a fost apoi pusă pe hotărârea reieşită din majoritatea voturilor”[20]; în cele din urmă s-a ajuns ca sinodul să se țină la Ferarra, în Italia. 

            În urma invitației Papei, trimisă Împăratului la Constantinopol, acesta din urmă a ales delegația papală -după cum am afirmat mai sus- și și-a numit participanții la Sinod. Delegația bizantină era destul de numeroasă, însă merită amintite câteva personalități ce se vor remarca mai apoi la sinod și în discuțiile purtate. Astfel în fruntea delegației se afla chiar împăratul Ioan, apoi Ptriarhul Iosif plus episcopii aleși pentru participare, dintre care remarcăm:  Marcu, Mitropolitul Efesului, Antonie al Trapezuntului, Antonie al Iracliei, Mitrofan al Kizicului, Vissarion al Nikeii, Macarie al Nicomidiei, Dionisie al Sardisului, și trebuie precizat că a existat o delegație și din Moldova[21], alcătuită din Damian mitropolitul Moldovei, protopopul Constantin, logofătul Neagoe și alții. Printre alte personalități marcante mai putem aminti pe fratele împăratului, despotul Dimitrie, învățatul Ghiorghios Scholarios, filosoful Ghemistos Pletho plus călugări, suita împăratului etc, iar de la Muntele Athos au sosit doar doi călugări, ceea ce denotă faptul că cei din Athos au prevăzut consecințele sinodului căt și interesul disperat al bizantinilor după ajutorul apusean[22]. La 27 noiembrie 1437 delegația bizantină a luat drumul Italiei, ajungând în Veneția unde au fost întâmpinați de trimisul Papei Nicolo Albergati și mai apoi de Cardinalul Giuliano Cessarini. Au poposit 3 săptămâni în Veneție deoarece odată ajunși aici bizantinii se întrebau dacă să meargă la Ferrara sau să plece la Basel[23], însă într-un final s-au decis să dea curs invitației Papei.

            Sinodul și-a început lucrările (la îndemnul Papei) în 9 aprilie 1438, fără a ține cont de numărul mic de sinodali sosiți de la Basel. Reprezentanții latini au tot crescut comparativ cu numărul ședințelor, astfel de la 70 la început la circa 360 până la finalul lucrărilor, dintre aceștia s-au evidențiat: Cardinalul Giuliano Cessarini (fost legat papal), Andrei Chrysoborges, episcop latin de Rhodos, Ludovico de Forli, dominicanul Giovanni Torquemeda, Ioan de Ragusa (Dubrovnik), Ambrosie Traversari și alții[24].

Tematica Sinodului a fost stabilită de o comisie destul de restrânsă (10 persoane), care după 3 ședințe de discuții au ajuns la concluzia că principalele puncte de dispută între latini și greci sunt: adaosul Filioque, Purgatoriul, azima și primatul papal[25]; acestea au rămas posterității sub denumirea de cele 4 puncte florentine.

Deschiderea Sinodului și discuțiile private despre Purgatoriu

           

Înainte de deschiderea Sinodului împăratul Ioan și-a exprimat dorința ca la sinod și la discuții să participe nu numai episcopii apuseni, ci și monarhii și suveranii Europei, dorință ce vădește oarecum intenția împăratului și interesul numai pentru ajutorul militar, bănesc etc.

Deschiderea Sinodului a fost stabilită de către Papă pentru data de 9 aprilie 1438, în Miercurea Cenușii[26], în catedrala din Ferrara. După ce s-au făcut pregătirile și s-au așezat participanții, cu Papa în mijloc pe un scaun mai înalt și decât al împăratului; Papa a zis: „Binecuvântat fie Domnul Dumnezeul lui Israel!”, apoi s-au cântat câțiva Psalmi, s-au rostit rugăciuni și s-a citit hotărârea papală „privitoare la deschiderea unui Sinod Ecumenic la Ferrara”[27]. Îndată după Paști (13 aprilie) Papa a și cerut începerea discuțiilor private, însă din cauza participării unor suverani europeni la Sinod, conform dorinței împăratului, discuțiile dogmatice s-au amânat aproape patru luni. Trebuie să precizăm, pentru a fi clară situația, că au existat două feluri de discuții: -discuțiile private (preliminare) și discuțiile solemne (oficiale). Cele patru puncte Florentine, mai sus amintite, au fost subiectele de dispută între greci și latini atât în discuțiile private, cât și în cele solemene. Din discuțiile private a lipsit dezbaterea asupra purcederii Duhului Sfânt: „grecii amânară discutarea primului punct (purcederea Duhului Sfânt) până la deschiderea Sinodului Ecumenic, făgăduind să dea un răspuns grabnic asupra celorlalte…”[28]. Organizarea discuțiilor private era în felul următor: s-au ales câte 10 persoane de fiecare parte, pentru a se întâlni de trei ori pe săptămână și pentru a discuta asupra punctelor de neînțelegere dintre Apus și Răsărit, iar la sfârșitul fiecărei ședințe de discuții trebuia făcută o dare de seamă, un raport cu cele discutate și concluziile la care s-au ajuns. Astfel din cele patru chestiuni problematice, la sfatul împăratului și din învoirea latinilor s-a ales ca prim subiect de dezbatere: purgatoriu. Astfel în ședința din 4 iunie 1438 s-a început disputa asupra purgatoriului, reprezentanții grecilor (Marcu al Efesului și Vissarion al Niceeii) au cerut latinilor să-și expună învățătura lor despre Purgatoriu, cât și o înfățișare scrisă a acesteia: „Încă din vremea Apostolilor Biserica Romei a învăţat că sufletele ce pleacă din această lume curate şi fără nici o prihană – adică sufletele sfinţilor – se duc îndată în tărâmurile fericirii. Sufletele celor ce după botez au păcătuit, dar apoi s-au pocăit cu sinceritate şi şi-au mărturisit păcatele, însă nu au reuşit să împlinească epitimia dată lor de către părintele lor duhovnicesc ori să aducă roade de pocăinţă îndestulătoare pentru a-şi ispăşi păcatele, se curăţesc prin focul purgatoriului, unele mai grabnic, altele mai încet, după păcatele lor; iar apoi, după curăţire, pleacă spre tărâmul veşnicei fericiri. Rugăciunile preotului, liturghiile şi faptele de milostenie ajută mult la curăţirea lor. Sufletele celor răposaţi în păcat de moarte sau în păcatul strămoşesc se duc de-a dreptul întru osândă”[29]. Vis-a-vis de această concisă învățătură despre purgatoriu cei doi vorbitori bizantini au alcătuit o listă de observații care au constituit mai apoi răspunsul la învățătura latinilor. În ședința din 14 iunie a aceluiași an Vissarion de Niceea a arătat în discursul său deosebirea dintre învățătura greacă și cea latină, accentuând că latinii „admit că în vremea de acum, şi până în ziua judecăţii celei de pe urmă, sufletele răposaţilor se curăţesc prin foc, slobozindu-se astfel de păcate; deci cel ce a păcătuit cel mai mult va avea parte de un mai îndelungat răstimp de curăţire, pe când ce cu mai puţine păcate va fi dezlegat mai curând, cu ajutorul Bisericii; dar în viaţa viitoare ei admit focul veşnic, nu pe cel curăţitor”[30]. Din aceste afirmații rezultă că latinii admit atât focul veșnic, cât și pe cel vremelnic pe care l-au numit de-a lungul timpului foc curățitor sau purgatoriu. Pentru a arăta diferența substanțială dintre cele două învățături și a scoate la iveală inovația latină Vissarion de Niceea a expus succint și învățătura bizantină, evidențiind că grecii învață:

1. Argumentele latinilor pentru existența purgatoriului

Buni oratori și totodată insistenți asupra învățăturii lor, latinii au încercat să-și fundamenteze cât mai bine teoria lor despre purgatoriu aducând argumente din Sfânta Scriptură și din Părinții Bisericii (răsăriteni și apuseni):

a)      – ca prim argument au folosit textul de la II Macabei 12, 42-46: „Şi întorcându-se la rugăciuni, s-au rugat pentru păcatul ce s-a făcut, ca de tot să se şteargă. Iar viteazul Iuda a îndemnat mulţimea să se păzească fără de păcat, văzând cu ochii cele ce s-au făcut pentru păcatul celor care mai înainte au căzut. Şi strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat”;

b)      – textul de la Mt. 12, 32: „Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie”;

c)      – apărarea latinilor s-a bazat în special pe cuvintele Apostolului Pavel de la I Cor. 3, 11-15: „Căci nimeni nu poate pune altă temelie, decât cea pusă, care este Iisus Hristos. Iar de zideşte cineva pe această temelie: aur, argint, sau pietre scumpe, lemne, fân, trestie. Lucrul fiecăruia se va face cunoscut; îl va vădi ziua (Domnului). Pentru că în foc se descoperă, şi focul însuşi va lămuri ce fel este lucrul fiecăruia. Dacă lucrul cuiva, pe care l-a zidit, va rămâne, va lua plată. Dacă lucrul cuiva se va arde, el va fi păgubit; el însă se va mântui, dar aşa ca prin foc”;

d)      – citate și pasaje întregi din Sfinții: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Epifanie al Ciprului, cât și Părinți sau scriitori apuseni: Ambrozie al Milanului, Augustin, Grigorie cel Mare etc, și de asemenea au făcut apel și la autoritatea Bisericii Romei[31];

e)      – mai mult decât atât, latinii au inventat un citat al unui scriitor, pe nume Theodorit, pretinzând că este un text imbatabil;

2. Răspunsul și contra-argumentele bizantinilor

            Răspunsul grecilor nu a întârziat să apară, astfel ei au arătat că primele două argumente (II Macabei 12, 42-46 și Mt. 12, 32) nu pot fundamenta învățătura despre purgatoriu, deoarece arată numai că unele păcate se iartă după moarte, dar nu se știe dacă prin foc sau prin alte mijloace.

            Ca și contra-argument la afirmația latină fundamentată pe textul de la I Cor. 3, 11-15 bizantinii au expus tâlcuirea dată de Sfântul Ioan Gură de Aur la acest loc scripturistic arătând că: „Sfântul Ioan Gură de Aur folosește cuvântul foc în înțelesul de foc veșnic, iar nu vremelnic sau curățitor, folosind cuvintele: lemn, fân, trestie cu sensul de fapte rele; cuvântul zi se referă la ziua judecății, iar propoziția «se va mântui, însă așa ca prin foc» înseamnă păstrarea și dăinuirea existenței păcătosului în vreme ce suferă osânda”[32], iar aurul, argintul, pietrele scumpe închipuie virtuțile. Concluzia care rezultă de aici și pe care au observat-o și reprezentanții grecilor e aceea că în acest text Sfântul Apostol Pavel indică doar lucrurile care îl îndreptățesc pe om la fericirea veșnică, adică virtuțile, și păcatele care atrag după sine osânda veșnică.

Situația dialogului dintre cele două tabere era una destul de complicată, și asta mai ales în contextul în care latinii dădeau o interpretare intenționat diferită de cea a Bisericii, unor texte scripturistice încercând să-i deturneze pe greci de la învățătura lor și de-ai pune în încurcătura de a da un răspuns unanim acceptat. Realitatea era că latinii aduceau argumente care nici măcar nu aveau legătură cu subiectul în discuție, fapt ușor de sesizat dacă urmărim răspunsul grecilor. Astfel ca răspuns la citatele luate de latini din Sfinții Părinți mai sus enumerați bizantinii au tras câteva concluzii[33] ferme:

-citatele (din Părinții răsăriteni) nu dovedeau nimic în folosul Bisericii Romei;

-mărturia lui Theodorit, adusă de latini, grecii nici măcar nu au reuşit să o identifice, ceea ce denotă că existența citatului din opera lui Theodorit este incertă;

-cât despre Părinții apuseni, apărătorii ortodoxiei au afirmat că îi cunosc prea puțin pe aceștia, deoarece nu există nicio traducere grecească a lor în Răsărit, iar despre autoritatea Bisericii Romei erudiții vorbitori bizantini au considerat că nu are legătură cu subiectul în discuție;

Din acest dialog dintre cele două tabere Syropoulos remarcă faptul că: „răspunsul grecilor voia în chip vădit să arate latinilor pe de-o parte netemeinicia nou-scornitei lor învăţături, iar pe de altă parte statornicia taberei ortodoxe în credinţa predanisită lor de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi”[34]. Discuția despre purgatoriu, fără nicio concluzie comună în acel moment, a degenerat ramificându-se într-o puzderie de întrebări și alte subiecte ce aveau legătură într-o mai mică sau mai mare măsură cu subiectul în cauză. Astfel a avut loc o ramificare a dezbaterii pornită de latini[35], care puneau felurite întrebări, unele ilare de-a dreptul, de pildă: De unde și cum zboară îngerii? sau Din ce materie este făcut focul iadului?, la această a doua întrebare un dregător imperial bizantin (Iagaris) le-a răspuns latinilor: „întrebătorul va dobândi un răspuns, cât se poate de mulțumitor când va experia el însuși firea acestui foc”[36]. Pe lângă acestea au mai fost și alte subiecte atinse (despre sfinți și fericirea acestora în viața de dincolo, dacă fericirea acestora este deplină încă de acum sau numai după judecata universală etc), acestea au marcat și finalul discuțiilor private, care de altfel nu au dus la nicio îmbunătățire a relațiilor latino-bizantine, nici pe plan doctrinar, nici în ce privesc promisiunile și angajamentul financiar făcut de latini pentru întreținerea grecilor[37].

           

Purgatoriul în ședințele solemne și în decretul de unire

 

            Am putut vedea așadar că din discuțiile private, concretizate în adevărate dispute teologice, nu s-a tras nicio concluzie comună în ce privește purgatoriul[38]. Fiecare parte își apăra cu strășnicie învățătura sa, cu deosebirea că grecii apărau adevărul.

            Un fapt care s-a pus la punct în discuțiile private a fost metoda de votare, astfel s-a hotărât ca disputele -ce necesită votare pentru a fi încheiate sau pentru a se ajunge la o învățătură comună- să se soluționeze nu prin majoritatea de voturi, căci în acest caz latinii, fiind mai numeroși, s-ar impune de fiecare dată, ci prin consimțământul unanim al uneia sau alteia dintre părți[39].

            Discuțiile solemne au început cu discursul de deschidere ținut de Vissarion de Niceea și s-au continuat -cum era de așteptat- tot cu dezbaterea celor 4 puncte Florentine, începând cu cel mai problematic: filioque și dreptul Bisericii Romei de a face adăugiri la Crez, drept cotestat de apărătorii ortodocși și argumentat prin hotărârile Sinoadelor Ecumenice, completate de argumente din cei mai de seamă Părinți ai Bisericii, dintre care aș aminti pe Sfântul Ioan Damaschin, din a cărui lucrări s-a scos cel mai de seamă argument contra filioque: „Duh al Tatălui, ca unul ce purcede din Tatăl…, şi Duh al Fiului, nu ca fiind din El, ci ca unul ce prin El din Tatăl purcede. Căci numai Tatăl este cauza”[40]. Discuțiile au gravitat în jurul cuvintelor έκ și διά și după lungi discuții, poate și din pricina amenințărilor împăratului prea puțin preocupat de teologie și cu gândul la ajutorul militar/financiar latin, s-a ajuns la o formulă de compromis pentru ortodocși și favorabilă latinilor: „Noi credem că Duhul Sfânt este pururea şi în chip fiinţial de la Tatăl şi Fiul, pururea şi în chip fiinţial purcede de la Tatăl (prin) Fiul”[41], formula a fost acceptată de latini abia după ce grecii au scos cuvîntul „prin” din textul final. Însă problema care face obiectul acestei părți a lucrării este purgatoriul. Astfel, după copierea în 3 exemplare a formulei finale admisă de comun-acord atât de greci cât și de latini, s-a trecut în ședințele următoare la definitivarea disputelor legate de celelalte puncte florentine.

            În urma unei întrevederi a vorbitorilor greci (Isidor, Vissarion și alți mitropoliți) cu Papa, în 9 iunie acesta le-a spus: „Acum, prin harul lui Dumnezeu, am ajuns la o înţelegere asupra dogmei disputate (purcederea Duhului Sfânt). Ne mai rămâne să lămurim învăţătura despre purgatoriu, despre autoritatea Scaunului papal etc… Să încheiem deci aceste treburi ale noastre ce nu suferă amânare”[42]. În baza acestei cereri a Papei reprezentanții greci au dat răspuns la fiecare problemă, astfel în ce privește purgatoriul ei au concluzionat: „Noi mărturisim că sufletele celor buni primesc deplina răsplată iar cele ale păcătoşilor deplina osândă, pe când cei aflaţi într-o stare de mijloc sunt supuşi chinurilor în temniţă; dar care este pricina anume a chinurilor lor, fie că este focul, sau întunericul, sau orice altceva, nu putem spune în chip lămurit[43]. Să facem o scurtă analiză a formulei: observăm că în mare parte formula este apropiată de învățătura ortodoxă (în ce privește răsplata drepților și a păcătoșilor, și imposibilitatea de a identifica firea chinurilor veșnice), chiar dacă și acestea au fost extinse în sensul că grecii acceptă (în această mărturisire) că sufletele își primesc răsplată deplină după moarte fapt ce se știe că numai la judecata universală se va întâmpla. Pe lângă acest amănunt, mai există un element străin, și anume precizarea stării de mijloc (purgatoriul), fapt ce atrage după sine acceptarea din partea latinilor a formulei și compromiterea învățăturii Bisericii străbune. Trebuie să precizăm că în disputa dintre latini și greci pe această temă, cât și pe celelalte nu este vorba de o neputință a grecilor de a-și apăra credința și doctrina așa cum au primit-o de la Părinții Bisericii, chiar din contră -după cum am văzut în disputele private- argumentarea bizantinilor era una foarte temeinică, însă „Papa și oamenii lui erau atâta de îndărătnici… că o țineau tot pe a lor”[44]. Mai exact era vorba de insistența împăratului Ioan de a se ajunge la o finalitate și de amenințările lui: „orice împotrivire la hotărârea Sinodului este oprită, ca şi orice reînnoire a controversei, sub ameninţarea unei aspre pedepse”[45].

            În cele din urmă, după discutarea celorlalte puncte rămase (autoritatea papală, azima etc) și ajungerea la concluzii comune s-au făcut demersurile alcătuirii actului unirii și stabilirea acestor capete de dispută între latini și greci într-o mărturisire comună cu pretenții de unire între Răsăritul ortodox și Apusul latin. Astfel s-a alcătuit actul de unire ce urma să fie iscălit la data de 5 iulie 1439 în catedrala din Florența de 115 reprezentanți latini și 33 delegați bizantini[46]. Mărturisirea despre Purgatoriu dată de greci mai sus apare în actul unirii sub formă extinsă, păstrând același conținut favorabil latinilor, făcut favorabil și de traducătorii actului sinodului, căci  „grecii iscăliseră fără a citi mai înainte hotărârea. Cuprinsul ei era cunoscut doar celor ce o alcătuiseră”[47].

Învățătura despre Purgatoriu a fost fixată în actul de unire având următorul conținut: cei care se pocăiesc cu adevărat și mor în dragostea lui Dumnezeu, mai înainte de a fi săvârșit roade vrednice de pocăință pentru cele ce au păcătuit ca și pentru cele ce au omis, sufletele acestora sunt curățate după moarte prin pedepse curățitoare… iar sufletele acelora care după ce au fost botezați nu au căzut absolut de loc în întinăciunea păcatului, ca și sufletele care după ce s-au pângărit cu întinăciunea păcatului au fost curățate, fie în trupurile lor, fie după ce au ieșit din trup, după cum s-a spus mai înainte, sunt primite îndată în cer și contemplă în mod clar pe Însuși Dumnezeu unul, întreit în Persoane, așa cum este, unul mai desăvârșit totuși decât altul, potrivit cu vrednicia vieții fiecăruia. Că sufletele acelora care mor în starea de păcat de moarte actual sau numai în păcatul strămoșesc coboară îndată în iad unde vor fi pedepsite, totuși, cu pedepse neegale[48].

            Din acest fragment al actului de unire semnat și de greci reiese limpede că latinii și-au impus învățătura despre Purgatoriu. Singurul aspect pozitiv legat de aceasta a fost că, deși au acceptat purgatoriul, învățătura aceasta a rămas numai la nivelul actului semnat, grecii „nu s-au obligat s-o mărturisească și s-o introducă în normativele dogmatice ale Bisericii Răsăritene”[49].

            La data de 6 iulie 1439, în prezența Papei Eugeniu al IV-lea și a Împăratului Ioan al VIII-lea Paleologul, s-a citit în catedrala San Maria del Fiore[50] de către Cardinalul G. Cessarini (varianta latină) și de către Vissarion al Niceii (varianta greacă) a actului cu pretenția de a proclama oficial unirea celor două Biserici.

 

Câteva considerații despre unire și receptarea acesteia în Răsărit

           

            Consecințele negative ale unirii neadevătare încep să se simtă imediat în perioada următoare Sinodului Ferrara-Florența, ele au fost constatate atât de Papă cât și de împărat și mai ales -după cum vom vedea mai jos- de răsăriteni. Mulți dintre participanții greci nu au semnat actul de unire sau s-au lepădat de el imediat după plecarea din Italia[51]. Chiar și Papa a speculat că nu s-a realizat mare lucru dacă cel mai aprig apărător al ortodoxiei nu a semnat, e vorba de Mitropolitul Efesului Marcu Eugenicul, în acest context Papa Eugeniu a exclamat: „Așadar, iarăși n-am rezolvat nimic”[52]. Mulți dintre istoricii bizantini au ajuns la concluzia că „această unire era în bună parte lucrarea împăratului bizantin Ioan al VIII-lea, strâns de nevoi economice și politice”[53]. Papa și-a exprimat intenția de-al ajuta pe împărat din punct de vedere financiar la data de 7 octombrie 1439 printr-o bulă adresată întregii Creștinătăți apusene de a susține eforturile răsăritenilor împotriva turcilor, iar în 9 octombrie același an, avem mărturia că Eugeniu al IV-lea a făcut un aranjament cu bancherii familiei Medici pentru a trimite curții împeriale constantinopolitate o sumă de 12000 florini[54], însă nu avem certitudinea că banii au ajuns la Constantinopol, deoarece mai avem și o altă mărturie, cum că Papa făcea demersuri la monarhii Europei pentru a primi banii destinați acoperirii cheltuielilor pricinuite de Sinod și de găzduirea bizantinilor[55].

            Unirea de la Florența a adus mari dezbinări în sânul Bisericii Răsăritene și a creat un și mai mare resentiment față de latini, acest lucru e demonstrat de întâmplările ce au loc în Constantinopol după întoarcerea delegației bizantine. Semnatarii contra-făcutei uniri erau apostrofați ca trădători sau azimiți. Mustrările de conștiință n-au întârziat să apară, de aceea mulți dintre participanții la Sinod se lepădau de unire și regretau iscălitura dată zicând: „Ne-am vândut credinţa, am schimbat Ortodoxia cu heterodoxia şi, pierzându-ne credinţa curată de mai înainte, ne-am făcut azimiţi. Tăia-ni-s-ar mâinile ce au semnat nelegiuita hotărâre! Smulge-ni-s-ar limbile ce au rostit învoirea cu latinii!”[56].

            Patriarhii răsăriteni au respins unirea florentină printr-un sinod ținut la Ierusalim în 1443, apoi sinodul de la Constantinopol din 1483-1484 a denunțat unirea de la Florența ca falsă și străină Bisericii Răsăritului[57]. Partida atiunionistă, în frunte cu Gheorghe Scholarios a concluzionat că: „nicio nenorocire n-a fost mai rea decât aceasta; ea este mai rea decât foametea, chinurile și decât mii de morți…”[58]. Repulsia față de unirea florentină a fost mult mai efervescentă, acestea sunt doar câteva efecte care denotă  că unirea părută și dorită de Sinodul florentin și-a găsit finalitatea în verdictul dat de Papa Eugeniu: „Așadar, iarăși n-am rezolvat nimic”, fapt ce face din unire mai mult o operă politică, un joc teatral pe scena Creștinătății Apusene care nu a reacționat eficient la gestul de disperare făcut de bizantinii amenințați de inevitabila cucerire turcească.

 

În loc de concluzii…                      

            Sinodul florentin a fost ultima încercare de refacere a unității Bisericilor Apusene și Răsăritene pe calea tratativelor, deoarece după căderea Constantinopolului din 1453, stăpânirea turcească va împiedica orice formă de dialog în acest sens.

Sinodul De la Ferrara-Florența, deși a fost convocat din motive nereligioase (împăratul bizantin spera să obţină ajutoare militare pentru apărarea imperiului ameninţat de turci, iar papa dorea să-şi impună supremaţia jurisdicţională asupra Bisericii de Răsărit), putea totuşi să atingă unele coarde sensibile din viața Bisericii de atunci, cum ar fi unitatea și renunțarea la vechile invenții apusene (primatul papal și filioque) însă apusenii și-au pus problema nu din punct de vedere doctrinar, ci din prisma intereselor mascate ce se impuneau satisfăcute, bine știind că Răsăritul era un zid în calea turcilor care la vremea aceea (sec. XV) erau departe de a amenința realmente Roma.

Formularea subiectelor de discuție, favorabilă latinilor, cât și acceptarea lor din partea bizantinilor a făcut din Sinodul unionist din 1438-1439 cel mai important sinod din sec. XV pentru Biserica Apuseană, poate de aceea Biserica Romano-Catolică l-a numit al XVII-lea Conciliu general.

Decretul de unire, important la vremea aceea pentru că l-a ajutat pe Papă să-și ridice prestigiul și puterea în fața sinodalilor de la Basel, și piatră de poticnire între unionișii și antiunioniștii bizantini, a rămas în timp un simplu document de cancelarie fără mare valoare, deoarece nu a realizat nimic peren nici pentru Apus și nici pentru Răsărit.

Bibliografie

Izvoare

Cărți de specialitate

Articole și studii

 


[1] Pentru a arăta starea de grele încercări și criza în care se găsea imperiul de Răsărit, Ivan N. Ostrumov descrie o serie de fapte ce denotă influența puternică a turcilor asupra conducătorilor imperiului:  „din partea lui Baiazid a venit cererea de a se ridica o moschee şi a se rândui un cadiu (judecător) pentru turcii din oraş, cerere însoţită de ameninţări… Baiazid începu a prăda oraşele şi satele din marginea Constantinopolului, silind pe bieţii locuitori să se mute în alte locuri; în acelaşi timp oştirile sale pustiau şi nimiceau oraşele de pe ţărmul Mării Negre. Oştile Islamului tăbărâseră foarte aproape de oraş (de Constantinopol), tăindu-i importul de grâne; foametea i-a adus pe locuitori la deznădejde. Iată începutul domniei lui Manuil!…” și totodată starea jalnică a imperiului de Răsărit(Din istoria marii apostazii: Istoria Sinodului de la Florența, trad. rom. Constantin Făgețan, Ed. Scara, București, 2002, pp. 7-8).

[2] Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Aspecte ale istoriei şi spiritualităţii Bizanţului, Bucureşti, Editura Sofia, 2002, p. 98.

[3] Teritoriile bizantine și sultanatele din Asia Minor cucerite de turci le găsim enumerate de către Philip Huges, The Church in crisis: a history of Church general Councils 325-1870, Card. Francis Spellman Press, New York, 1960, pp. 251-252.

[4] Vezi Pr. Dr. Milan Șesan, Unirea florentină și papalitatea, în rev. „Mitropolia Ardealului”, an VI (1961), nr. 7-8, p. 404, și de asemenea Pr. Nicolae Chifăr, Istoria Creștinismului, vol. III, Ed. Trinitas, Iași, 2002, pp. 215-217 și Joseph Gill, The Council of Florence, Cambridge University Press, Cambridge, 1959, p. 16.

[5] Stelian Brezeanu, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti, 2005, p. 319.

[6] Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, op. cit., p. 98, despre aceast fapt dă mărturie și Warren Treadgold, O scurtă istorie a Bizanţului, trad. rom. Mirella Acsente, Ed. Artemis, Bucureşti, 2003, p. 246: „Ioan VIII… la fel ca și tatăl lui, era un domnitor competent, care nu avea prea mult peste ce domni”.

[7] Ibidem, vezi și P. Negulescu, Filosofia Renaşterii, I, Bucureşti, 1945, p. 226 apud Pr. Dr. Milan Şesan, art. cit., pp. 405-406.

[8] Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 8.

[9]Ibidem, p. 9, I. N. Ostrumov descrie această stare conflictuală dintre Papi: „Vreme de o jumătate de veac Biserica Apuseană fusese împărţită între doi Papi, dintre care unul rămăsese în Italia iar celălalt îşi avea reşedinţa în Franţa. Papii şi anti-Papii, aruncându-şi unii altora anateme, pricinuiseră mari tulburări între clerici şi mireni: poporul şi cârmuitorii săi nu mai ştiau pe cine să primească drept cârmuitori legiuiţi ai Bisericii; partida unui Papă prigonea partida celuilalt, şi ambele se foloseau de cele mai nelegiuite mijloace spre a-şi spori veniturile…”.

[10] Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Istoria creştinătăţii de la Hristos până la Reformă, Ed. Sofia, Bucureşti, 2004, p. 318.

[11] Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 10.

[12]Ibidem, p. 11: „acest Sinod Ecumenic a primit nemijlocită stăpânire de la Domnul nostru Iisus Hristos, şi fiece mădular al Bisericii, nelăsându-se în afară nici Papa, are a se supune Sinodului în toate cele ce ţin de credinţă, de încheierea schismei şi de reforma bisericească. Dacă, împotrivindu-se acestui canon, Papa sau oricine altcineva refuză a primi acesta sau orice alt Sinod Ecumenic, se va osândi cu canonisire şi, de va fi nevoie, se va supune chiar pedepsei legale”.

[13] Vezi Joseph Gill, op. cit., pp. 31, 32 ș.u.

[14] Ivan N. Ostrumov, op. cit., pp. 11-12.

[15] Ibidem, p. 12.

[16] Vezi Kenneth M. Setton, The Papacy and the Levant: 1204-1571, vol. II, The American Philosophical Society Press, Philadelphia, 1978: „Martin V granting each of the princes the right of marrying (should any choose to do so) women of the Latin faith…” (p. 40).

[17] Ibidem, pp. 52-53.

[18] Gheorghe de Trapezunt- un învățat grec, ce trăia pe atunci în Apus, și care ținea partea Papei, vezi mai detaliat conflictul dintre Papă și Conciliu la Ivan N. Ostrumov, op. cit., pp. 13-15.

[19] Vezi Pr. Dr. Milan Șesan, art. cit., p. 405.

[20] Ivan N. Ostrumov, (în op. cit., p. 14) descrie un fapt mișelesc ce a hotărât în realitate alegerea orașului pentru ținerea sinodului unionist: „tabăra cea mai slabă a recurs la o faptă cât se poate de necinstită: noaptea, au luat pecetea Conciliului şi au pus-o pe propria hotărâre.Papa, folosindu-se de toate aceste tulburări, a aprobat hotărârea taberei mai slabe, care se potrivea şi cu părerile sale (29 iunie), deşi mai apoi s-a răzgândit şi a pus Sinodul la Ferrara”, însă pe lângă relatarea lui I. N. Ostrumov mai există un argument ce a cauzat alegerea Ferrarei pentru ținerea Sinodului, argument pe care majoritatea istoricilor l-au omis și pe cale îl avem afirmat la G. Muller, în Documenti sulle relazioni delle citta toscane coll҆’Oriente cristiano e coi Turchi, Firenze, 1879, pp. 158-163 (format electronic), unde spune că orașul Ferrara făcuse promisiuni (financiare) dintre cele mai demne de luat în seamă, ba mai consitente decât Florența; la acestea s-au mai adăugat și alte considerente: Ferrara era un oraș foarte bine fortificat, prosperitatea, etc (vezi A. Vasconti, La storia dell’Universita di Ferrara 1391-1950, Bologna, 1950, pp. 12-13 apud Joseph Gill, op. cit., p. 92) și pe lângă acestea ținutul era foarte bogat: „the surrounding country-side, abounding in fruit gardens, had a rich soil, well watered by the many canals connecting with the (river) Po, that produced good crops of grain, while the meadows and woods nourished cattle and game, and the fresh waters of the rivers provided many varieties of fish, so that the city could well feed the multitude that the Council would bring” (p. 93).

[21] Vezi Ștefan Alexe, Sinodul de la Ferrara-Florența și participarea Bisericii Ortodoxe Române, în rev. „Ortodoxia”, an 1989, nr. 4, pp. 26-34, de a asemenea și Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 220.

[22] Aurora-Octavia Băițan, Sinodul de la Ferrara-Florența, Ed. IRCO Script, Drobeta-Turnu-Severin, 2009, p. 25.

[23] Ibidem, p. 28, vezi și Ivan N. Ostrumov, op. cit., pp. 14-16.

[24] Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 220.

[25] Aurora-Octavia Băițan, op. cit., p. 33.

[26] Miercurea Cenușii semnifică pentru latini începerea Postului Mare, zi în care credincioșii catolici vin la biserică pentru a primi cenușa, un însemn de cenușă pe frunte sub forma Crucii.

[27] Aurora-Octavia Băițan, op. cit., p. 31.

[28] Ibidem, p. 33, vezi și Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 19.

[29] Ibidem, pp. 32-33.

[30] Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 21, vezi și Joseph Gill, op. cit., pp. 57-59.

[31] Expunerea argumentelor este absolut necesară, deoarece nu putem expune răspunsul bizantinilor fără să știm la ce au făcut apel latinii în apărarea purgatoriului, a se vedea Aurora-Octavia Băițan, op. cit., p. 35.

[32] Ibidem, p. 36.

[33] Vezi Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 21.

[34] S. Syropoulos, Απομνημονευματα, Ed. Hagae Comit, 1660, in folio, apud Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 21.

[35] Poate și intenționată de către latini, în scopul de a da o replică la răspunsul temeinic al bizantinilor (Aurora-Octavia Băițan, op. cit., pp. 39-41).

[36] Ibidem, p. 39.

[37] Ibidem, p. 41, Aurora O. Băițan mărturisește că „grecii sufereau de tot felul de lipsuri, începură să fie tot mai posomorâți și să le pară rău că își părăsiseră căminele”.

[38] Acest fapt a fost observat și consemnat de mai mulți istorici din Occident: Louis Petit, Georg Hofmann (De purgatorio disputationes in concilio Florentinum habitae, Ed. by J. Gill, Rome, 1969, pp. 237-239) care mărturisesc: „the doctrine of purgatory was debated in private meetings… without reaching a satisfactory settlement of opposing views…”; cât și de Fantino Vallaresso (Libellus de ordine generalium conciliorum et unione Florentina, ed. Bernard Schultze, Rome, 1944, p. 20 ș. u. -ediție electronică-) și de asemenea  Kenneth M. Setton, op. cit., p. 59.

[39] Aurora-Octavia Băițan, op. cit., p. 43.

[40] Sfântul Ioan Damaschin, De fide Orthodoxa, c. I, XII, p. 148 apud Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 46.

[41] S. Gener. Florentina Synodus, pp. 621-624 apud Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 50.

[42] Ibidem, p. 51.

[43] Ibidem, vezi și Joseph Gill, op. cit., pp. 272-274.

[44] Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 53.

[45] Ibidem, p. 50.

[46] Vezi Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 228, se știe că mulți dintre ei au semnat de frica împăratului și „ca rezultat al compromisului și al presiunilor morale, al traficului de influență și al situației politice dezastroase în care se găsea Împeriul Bizantin…” (p. 225).

[47] S. Syropoulos, op. cit., X, 19 apud Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 55.

[48] Textul este după traducerea lui Ștefan Alexe, (art. cit., pp. 27-28).

[49] Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 225.

[50] Kenneth M. Setton, op. cit., p. 61.

 

[51] Joseph Gill, op. cit., pp. 289-292.

[52] Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 229.

[53] Petre S. Năsturel, Câteva însemnări despre Sinodul de la Florența, în rev. „Mitropolia Olteniei”, an XI (1959), nr. 9-12, p. 645.

[54] Raymond de Roover, The Rise and the Decline of the Medici Bank 1397-1494, New York, 1966, pp. 212-213, 219.

[55] Cf. Georg Hofmann, Epistolae pontificiae ad Concilium Florentinum spectantes, pars. I, Rome, 1940, p. 49 apud Petre S. Năsturel, art. cit., p. 648. G. Hofmann face și el referire la bula din 7 octombrie 1439 și menționează că Papa a „înșiruit felurite popoare ortodoxe care au iscălit (prin reprezentanții lor), fără a uita să menționeze și pe «Vallachorum oratores»” (op. cit., p. 51)

[56] Dukas, Istoria bizantină, c. XXXI, P.G. 107 apud Ivan N. Ostrumov, op. cit., p. 59.

[57] Pr. Nicolae Chifăr, op. cit., p. 232.

[58] Gheorghe Scholarios, Primul tratat despre purcederea Sfântului Duh, ed. de Petit-Diderides-Jugie, în „Opere”, tom. II, Paris, 1929, p. 260 apud Ioan Rămureanu, Ghenadie II Scholarius, primul Patriarh ecumenic sub turci, în rev. „Ortodoxia”, an (1956), nr. 1, pp. 80-81.

Topice: Studii | Comments Off on Sinodul unionist de la Ferarra-Florența (1438-1438)

Comentarii închise.