Articole recente

Arhive

Categorii

Instrumente


« | Principal | »

ARCANE ALCHIMICE ÎN POEMUL „MITOLOGICALE”

de Adrian Botez | Februarie 5, 2013

ARCANE ALCHIMICE ÎN POEMUL „MITOLOGICALE”, de MIHAI EMINESCU[1]

 

            Eminescu este obligat, prin misiunea sa de Spiritus Rector al NEAMULUI ROMÂNESC, să întindă, periodic, capcane iniţiatice, pentru a verifica gradul de virilitate spirituală al Neamului pe care-l ocroteşte. Cea mai cunoscută capcană a poetului Eminescu se numeşte MEMENTO MORI – panorama deşertăciunilor.

            Una dintre cele mai puţin cunoscute capcane iniţiatice eminesciene este poemul MITOLOGICALE. Însuşi titlul, prin sufixarea cuvântului „mitologic”, avertizând asupra unei funcţii de împlinit în plan sacral – cu sufixul „-ale” – trimite la semnificaţia derizoriului, ilariantului (de tip zaharicale – sau, la Creangă: puricale…).

            Numai în două cazuri, omenirea reacţionează astfel, faţă de sacru:

            1- când mitul a fost uitat şi s-a degradat, formal, până la forma-funcţie de divertisment (dar orice mit poate reînvia oricând, autoenergetizându-se – pentru că el pre-există, din vecie spre vecie, în GRĂDINA ARHEILOR…);

            2-  când mitul trebuie protejat, cu orice preţ (chiar cu preţul aparenţei derizorii), de către iniţiaţi, în faţa valului agresiv-profan ( a se vedea măştile de tot felul – cele mai cunoscute fiind cele de carnaval…   –  dar semnificaţia esoterică a acestor măşti s-a pierdut, uneori aproape total… – puţini ştiu, de exemplu, că Arlechino are funcţie funebru-infernală…).

            Textul eminescian oferă un traseu iniţiatic dintre cele mai interesante.

            Aparent, pentru un lector plictisit şi neavizat – poemul este o parodie autohton-românească, de gust îndoielnic, a scenelor mitice olimpiene – având drept protagonişti, solitari şi bufoni, perechea mitică URAGAN-SOARE. Aparent fără rost, nejustificabil în economia unei scenete mitice riguroase, capătă relevanţă, spre final, o perecheuman-alchimică, împinsă de poet spre forma derizorie: MARGARETA nu e MARGARETA lui Goethe – ci o proastă frumoasă, care-şi aşteaptă un amant extrem de terestru(în aparenţă) – nu FAUST-întineritul prin magie mefistofelică – ci „scriitor la subprefectură”. Scriitor-Creator – trecut sub „zodia” derizoriului administraţiei pur terestre.

            Mai mult de atât, şi mai rău – se înregistrează derapaje semantice inutile (şi neaşteptate, jenant-surprinzătoare), dinspre zona limbajului poetic consacrat – spre sintagme neologice-parodice, preţioase şi pretenţioase (cu funcţie de măşti lingvistice groteşti), de tipul:

            a-(cf. p. 325) „Ah! Moşneagul beţiv e-n stare-ntr-o zi să ruineze/Toate societăţile de-asigurare (s.n.)din ţară”, sau

            b-(cf. p. 325) „Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de astăzi”(s.n.), sau

            c-(cf. 326)”Vai! Nu făcuse şosea cumsecade pe câmpii albaştri”(s.n.).

            Prima reacţie, pentru cei neiniţiaţi în Eminescu, ar fi închiderea cărţii, cu „sastiseală”…A doua reacţie, din partea celor minim avizaţi, în ce priveşte dinamica planului sacral-mitologic – este să-şi pună întrebări, cu privire la anumite puncte de tensiune simbolică majoră, ale textului:

            a-în primul rând, relevanţa insistentă a culorilor roşu-verde-albastru – ce e cu ea? Şi de ce apare ALBASTRUL fetei-MARGARETA OCULTATĂ – convergent direct la AURUL LUNAR?

            b-Insistenţa pe elementul AUR – trecut prin stadiile-spaţii de transfigurare: chimir, căuş de vatră(cuptorul), saci de-ntuneric – saci în care aurul este uscat în rubine. De ce? Este o operaţiune bizară – care poate să trimită, cu o oarecare rigoare, la practici oculte.

            c-LUNA-CLOŞCĂ, generatrice, prin mers sacral (pendular: stânga-dreapta), a stelelor – apare, ca relevanţă în text, după cuplul (căzut, sau ascuns în derizoriu – ca Cenuşotcă)  MARGARETA-FAUST-CEL-CU-PIPA. În ce scop a fost creată această relaţie mitică?

            d-De ce URAGANUL-MOŞNEAG nu mai are căciulă (ăn finalul poemului) – când se spune clar, în textul anterior acestei secvenţe, că nici nu avusese căciulă – ci coroană?

            Şi aşa mai departe. Întrebările iscate sunt suficiente pentru a cere, imperativ, o nouă ordonare a percepţiilor semantice, din partea noastră –  o ordonare de tip mitologic, alchimic etc.   –   după cum va fi cerută ea de o relevanţă simbolică mai insistentă sau de alta.Oricum, totul este mult prea „iraţional”, în text, pentru ca să nu reclame o tentativă de reordonare, în mintea noastră, a secvenţelor mitice disparate(mai exact, o reordonare a „obişnuinţelor” noastre mitice, a prejudecăţilor noastre mitice).

            Ce va fi vrând să facă oare, prin spunere   –   MITICUL EMINESCU?

            Dată fiind relevanţa culorilor alchimice (negru, roşu, verde, albastru)   –   mai abundente şi mai relevante decât în multe poezii eminesciene   –   se pare că avem de-a face cu OPERA ALCHIMICĂ-MAGNUM OPUS. În ce constă ea? Ca orice operă alchimică, demersul urmează finalitatea numită ”obţinerea pietrei filozofale” (cf. Vasile Lovinescu, Jurnal alchimic, Ed. Institutul European, Iaşi, 1994, p.65): „(Piatra filozofală) e piatra aruncată, pe care Christos o răscumpără şi o preface în pâine superesenţială şi o pune în vârful unghiului, căci gestul Lui, în momentul frângerii, e prototipul secţiunii longitudinale, a tuturor bisericilor creştinătăţii”.

            Dar, cum spune prefaţatorul operei lui Fulcanelli, Dan Alexe (cf. Fulcanelli, Misterul Catedralelor   –   şi interpretarea esoterică a simbolurilor hermetice ale Marii Opere, Nemira, Buc.,1997, p.9):”Textele alchimice sunt, în primul rând, reţete magice, şi, în al doilea rând, texte poetice” (s.n.).

            Prin alchimia textului eminescian, deci, către LEUL VERDE, SCUIPATUL DE LUNĂ sau SĂMÂNŢA METALICĂ   –   adică spre cea mai adâncă stare poetică:cea alchimic-creatoare.

            „Alchimia poate fi accesibilă numai prin stăpânirea unui joc, criptat, cu limba”   –   şi Eminescu este stapânul absolut al acestui joc.

            Cf. Titus Burckhardt, Alchimia – semnificaţia ei şi imaginea despre lume, Humanitas, Buc.,1998:”Din punct de vedere creştin, alchimia era un fel de oglindă naturală, oferite adevărurilor revelate:piatra filoyofală care transformă metalele obişnuite în argint sau în aur este un simbol al lui Christos, iar producerea acestei pietre din <<focul fără flacără>> al sufletului şi din <<apa permanentă>>  a mercurului este asemănătoare naşterii lui Christos-Emmanuel”.

            De aceea, în textul eminescian vom căuta PIATRA ARUNCATĂ, care este rescumpărată şi prefacută în pâine superesenţială, demiurgic-reconstructivă a lumii.Unde este capătul de jos al osiei lumii? În PROSTIE-IGNORANŢĂ şi în PUTREFACŢIA NEAGRĂ şi FUM AL INCERTITUDINII.

            Piatra aruncată va fi, aici   –   FEMEIA : MARGARETA MAGIEI ( MARIA MÂNTUIRII   –   din MARIA MAGDALENA). Cu ea vom trece prin cele trei etape alchimice   –   PURIFICARE, ELIXIR   –   ajungând la REVELAŢIA SUPREMĂ A PIETREI FILOZOFALE.

            Margareta Magiei se întemeiază pe fumul pipei-lulelei sublunare (scrierea-fum de la subprefectură, scrierea subjugată Materiei-Prakrti)   –   şi tot ea se va-nălţa, ca axă a lumii spirituale, din OUĂLE LUNARE (CLOŞCA LUNARĂ va umple cosmosul de urmele fertile ale stelelor   –   căci cloşca este imaginea simbolică alternativă a insuşi PEŞTELUI-CHRISTOS, care-şi lasă icrele sacre, transfiguratoare, în vatra cosmică a FOCULUI NEVĂZUT-ALBASTRU: „Luna, o cloşcă (…), merge pe-a celui aer moale şi- albastru”).

            „Albastrul şi Albul, culori ale Sfintei Fecioare, exprimă detaşarea faţă de valorile acestei lumi şi înalţarea sufletului eliberat către Dumnezeu, adică spre aurul care va întâmpina albul virginal , în timpul ascensiunii sale spre albastrul ceresc (…). Albastrul este cea mai imaterială dintre culori (…). Lipsit de materialitate în sine, albastrul dematerializează tot ce pătrunde în el. Albastrul este un drum al infinitului, în care realul se transformă în imaginar” (Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I, Artemis, Buc., 1997).

            De aceea, pentru a păstra imaterialitatea divină a rezultatului operei alchimice   –   OUĂLE ALBASTRE, IUBIREA ALBASTRĂ   –   Moşneagul Dinamicii şi al Razvrătirilor Cosmice   –   URAGANUL   –   se lasă despuiat de atributele sale autarhice-divine (în primul rând de COROANĂ   –   dar şi de COJOC şi CIUBOTE):el rămâne sub protecţia PIEII RENAŞTERII (CĂMAŞA), desculţ   –   ca Revelare a Puterii şi Bărbăţiei, dar şi ca „primul mugur al fătului din pântece” (cf. Zahan Dominique, Societé d’ initiation Bambara, Paris-Haga, 1960).

            Apoi, fără căciulă ( de fapt, în primul rând, fără COROANĂ)   –   adică având parul neordonat-neocrotit de cască ( Jean Chevalier/ Alain Gheerbrant, op.cit.):”Casca este un simbol al invizibilităţii, al invulnerabilităţii, al puterii”. Deci, Moşneagul-Uragan e la fel de fragil şi vulnerabil, dar la fel de curat şi gata pentru un nou început-operă – cât şi un prunc. El se predă total Maestrului Alchimist – celui care, între timp, a devenit ANDROGINUL – PRIN NUNTA ALCHIMICĂ SECRETĂ –  Soare-Lună: „Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/Şi se scarpină-n cap somnoros  –  uitându-se-n soare”. Stând în pântecul prefacerii alchimice, Moşneagul-Uragan (forţă cosmică dinamică brută, nu ocultă – ucenic, iar nu Maestru) – a rămas în urmă cu o măsură a percepţiei asupra operei alchimice: el crede că se mai uită în Soare – când, de fapt, el priveşte (încă neînţelegând) OPERA ALCHIMICĂ ÎNFĂPTUITĂ.

            Scărpinarea în nas – supunerea la fulgerele Revelaţiei. Somnoros (de fapt, supus anamnezei) – Uraganul-Ucenic se uită/se predă spiritual, pentru a fi iarăşi utilizat, circular – pe Axa Munte(Rarău)-Soare(de fapt, Androginul Paradisiac).

            Da. Soarele a operat alchimic, prin intermediul forţelor brute, dinamic-cosmice, ale Moşneagului-Uragan (Ucenicul Alchimic) – transmutarea în ALBASTRU – trecând de la nigrido, prin albedo – la rubedo – iar, apoi, la PIATRA FILOZOFALĂ: STAREA DE ALBASTRU.

            Şi acum, să urmărim ce ne lasă Eminescu să întrevedem – din operaţia alchimică, prin care s-a ajuns la faza SULFULUI-IUBIRE (PURIFICATIO: „Devoţiune fierbinte faţă de divinitate” – cf. Rudolf Steiner, Creştinismul esoteric, Univers Enciclopedic, Buc., 1997):

            I-CARUL, ca simbol al lumii (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit.) – este mânat de Uraganul-Ucenic al Maestrului-SOARE – ieşind „din porţile mândre de munte” (MUNTELE – simbol al Centrului Spiritual al Cosmosului).

            Ieşirea din Centru a CARULUI RĂZVRĂTIRII (REVOLUŢIONĂRII SPIRITUALE)  – se face sub semnul pozitivităţii, al divinului ALB, diurn: adverbul DA, primul cuvânt al poemului, marchează nu o afirmaţie continuatoare a altui context, necunoscut de noi – ci explozia iniţială a voinţei centrifuge, nou-creatoare.

            II-Apanajul Bătrânului Uragan din Carul Lumii îl formează CAII-FULGERE (Revelaţia) şi FUGA-TUNET (tunetul este socotit, în mitologia lumii, tatăl fulgerelor):”Caii fulgerători şi carul ce-n fuga lui tună”.

            III-Suportul de deplasare sunt NORII – „Pe lungi umeri de nouri/Caii fulgerători” etc.

            NORUL este:

            a-instrumentul apoteozelor şi al epifaniilor, dar, în acest moment al operei alchimice, e mai curând

            b-starea de principiu (islamicul „al’ama”), ce nu poate fi cunoscută, a lui Allah.

            Pe umeri de nouri – adică prin susţinerea ocultă, se dezvoltă dinamismul primar al acţiunii URAGANULUI (acţiune programată, comandată şi stimulată de Maestrul-SOARE). Aparent doar, această acţiune este disjunctă faţă de intenţiile SOARELUI-MOŞNEAGULUI ETERN AL LUMII – în realitate, fără această fază dionysiacă, shivaită (nigrido, în limbajul alchimic) nu e posibilă realizarea fazelor ulterioare ale MICII şi, apoi, ale MARII OPERE ALCHIMICE-MAGNUM OPUS.

În zona semantică a norilor susţinători, a norilor-principiu divin voalat, în vederea suportabilităţii revelaţiei către umanitate – se înscriu, treptat, şi munţii, codrii bătrâni, paltenii nalţi, bătrânii stejari, şi brazii cei vecinici.Căci nucleul spermatic al LUMINII NOII OPERE-LUME (LUMEA CA PROIECT)   –   este reprezentat de HOHOTUL DE RÂS al Uraganului. Râsul este izotopic semantic, în mitologia celtică, cu Văzul Divin (cf.Charbonneau-Lassay, Le Bestiaire du Christ, Bruges, 1940).

            IV – SALUTUL munţilor şi codrilor (exprimaţi ca scară-rugăciune vegetală:palteni-stejari-brazi) semnifică adeziunea de spirit a forţelor chtoniene la OPERA NOVA   –   opera pornită prin dinamismul spiritual, ca impuls primar (primo movens…), din partea BEŢIVULUI URAGAN.

            V – Evident, beţia este starea de extaz mistic, în care URAGANUL trebuie să-şi transpună fiinţa de forţă   –  spre a realiza prima fază a Înaltei Opere, întru divinitatea diurnă (exclusiv, deocamdată).

            ORGIA („Numai marea-albastră murmură-n contra orgiei…”), deci, este starea de graţie ţi, în acelaşi timp, hybris-ul-vehemenţă dinamică, necesar Noii Creaţii.

            VI – MAREA ALBASTRĂ ar trebui, conform atributului albastră   –    să semnifice transcendenţa absolută. Nu. Marea, la Eminescu, dincolo de simbol al infinitului vieţii şi morţii   –   este simbolul inerţiei şi al inconştienţei dintre reîncarnări (starea de kamaloka   –  pauza dintre reîncarnări)   –   în contrast cu dinamismul universal.Dar originea ocultă al întregului dinamism universal stă tot în kamaloka-marea.Marea este oglinda ce reflectă firea. Deci, reflectă, aparent total placidă, ceea ce ESTE / EXISTĂ (fenomenal). În faţa dinamismului revoluţionar-spiritual, MAREA răspunde pe potrivă   –   adică, refuză evidenţa(manifestarea) reflectării vizuale   –   şi se manifesta mult mai ocult-orfic, ca murmur: MAREA îşi simte în pericol propria natură (disimularea ocultă). De aceea, îşi transformă funcţional albastrul:din finalitate divină   –   în inconştienţă (ca disimulare), refuz al angajării făţişe, în „opera operatoare” a URAGANULUI.

            Se produce, în felul acesta, uşor, confruntarea şi conversia-convertirea albastrului final (expresie a stării de absolut divin)   –   în negru incipient (nigrido alchimic, izotopic semantic cu putrefacţia care precede reînvierea): armia neagră a URAGANULUI, prin intermediul halo-ului norilor   –   este mânată „contra mării”   –   şi, de fapt, contopită (secret) cu natura intimă a mării.

            „El mân-oştiri de nori contra mării…ş-armia-i neagră” etc   –   în locul acelor puncte de suspensie trebuie să punem, probabil, întregul secret al convertirii reciproce a URAGANULUI (dinamism cosmic evident) în MARE (dinamismul ocult, rădăcină al tuturor dinamismelor fenomenale-expresive). Orice negru-nigrido (putrefactio) promite, în învăluirea sa, izbucnirea luminii secrete, potenţială acum  –   dar oricând gata să se autoexprime.

            Constatăm, însă, că operaţiunea nu este începută de forţele evident-active, răzvrătite (haotic, dacă i s-ar fi permis să-şi exprime întocmai propria natură…)   –   ale URAGANULUI BĂTRÂN.Mai BĂTRÂN (experimentat-puternic spiritual, ca autoritate executivă şi, în primul rând, plănuitoare şi coordonatoare) ca URAGANUL, dar stând sub semnul Roşului Etern (dând iluzia artificialului, tocmai cu cât este mai organic, mai spiritual-roşu: „Pare-mi că dai pe obraz cu roş după moda de azi”   –   ricanează ucenicul, semiprofanul, „instrumentul” alchimic al Soarelui   –   URAGANUL)   –   stapânind autoritar demersul operei alchimice: este SOARELE.

            De fapt, beţia extatică a Moşneagului-Uragan a fost pregătită, ritualistic, de către SOARE. Căci Soarele a convertit apa placidă a Mării   –   în norii păhare cu apele mării adânci  –   „păhare boite cu roşă lumină”. De observat, iarăşi, disimularea sacralului autentic, sub măştile artificialului, ale deghizamentului şi butaforiei de carnaval (sau de societate umană profană): paharele sunt „boite” cu „roşă lumină”   –   cu cât ele sunt, sau devin, mai autentice Potire Graaluri.

            Soarele, deci, a produs Oceanele Purpurii, ale mitologiei greceşti: ele reprezintă pântecul în care viaţa şi moartea se transformă una în cealaltă.

            În felul acesta, aparent, Marea şi Cerul divorţeaza semantic: lumina roşie a Soarelui se reflectă în Mare, ca fază superioară a operei alchimice (albedo=ţelul operei mici, iar rubedo=ţelul operei mari alchimice). Iar Cerul se diferenţiaza cromatic (implicit, şi simbolic): cerul cel verde   –   Cer care preia funcţiile activ-sacrale ale Apei (eminamente verde).

            (Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op. cit.):”Verdele intră cu roşul într-un joc simbolic de alternanţe. Trandafirul infloreşte printre frunzele verzi (…).Echdistant între albastrul ceresc şi roşul infernal, două culori absolute şi inaccesibile, verdele mediator este o culoare (…) umană (…). Verdele este culoarea apei (…). În tradiţie orfică, verde este lumina spiritului care a fecundat apele primordiale (s.n.).Alchimiştii socotesc că lumina smaraldului este aceea care pătrunde cele mai mari taine(…). Raza verde este dătătoare de viaţă şi de moarte (…). Rozicrucienii înfăţişează Graalul verde şi pe Christos-Trandafir Roşu, pe Cruce Verde”.

            In concluzie, păharele nourilor sunt metonimia Graalului, iar acţiunea de a bea băutura amară a Oceanului Pacific (jumătate…): ”Groaznic s-a îmbătat bătrânul   –   soarele zice/Nu-i minune   –   a băut jumătate d-Oceanul Pacific,/Rău îi mai îmblă prin pântece-acum băutura amară”   –  

            ei bine, această acţiune de a bea băutura amară, înseamnă integrarea forţelor dinamice din cosmos   –   în starea de GRAAL-CHRISTOS( integrare în lumina Spiritului Etern, dar şi revelaţia Luminii Spiritului: EVOLUŢIA PE TREAPTA IUBIRII ABSOLUTE CRISTICE).

            Oceanul Pacific, şi nu alt ocean (mai…european)   –   trimite la ideea de pax eterna.

            Iată ce spune un text alchimic: ”Cei doi şerpi, fiind puşi laolaltă în Recipientul Mormântului(care este recipientul interior, orice operaţiune trebuind să se facă în recipientul alchimic bine închis,din cauza naturii volatile a Mercurului care, avid ca şi Mercurul obişnuit, aderă la orice obiect al dorinţei, şi din cauza expansivităţii şi inflamabilităţii Sulfului), se muşcă unul pe altul cu cruzime, iar cu puternica lor otravă şi în mânia lor dezlănţuită, nu-şi mai dau drumul din momentul în care se apucă unul pe altul   –   dacă frigul nu îi împiedică   –   şi până când amândoi, cu balele lor de venin şi răniţi de moarte, nu şi-au însângerat toate părţile corpului(influenţele şi forţele lor reciproce manifestandu-se, în domeniul <<naturii neîmblânzite>>, ca un venin, adică distructiv, şi, pâna când, în cele din urmă, nu se ucid reciproc, sufocându-se cu propriul lor venin, care îi preschimbă după moarte în apă vie şi permanentă   –   prin unirea lor într-o realitate superioară)   –   înainte însă pierzându-şi în stricăciune şi putrefacţie primele lor forme naturale, pentru a recăpăta după aceea una nouă, mai nobilă şi mai bună”.

            Pacea,împăcarea sub semnul nobilului şi absolut bunului Hristos.           

            După violenţa-hybris a beţiei (şi,implicit, a bătăliei dintre şerpii Mercurului şi ai Sulfului)   –   urmează împăcarea secretă, total ocultă, întru AXA-PIPA-LULEA.

            (Jean Chevalier / Alain Gheerbrant, op.cit.): „Calumetul-pipă reprezintă OMUL PRIMORDIAL în picioare în CENTRUL LUMII, pe chiar AXUL LUMII   –   şi înfăptuind prin intermediul rugăciunii materializate prin fumul de tutun (sufletul) unirea dintre puterile chtoniene şi ZEUL SUPREM URANIAN, spre care se înalţă ruga lui”.

            Acesta este simbolul „Tânărului plin de speranţe” (n.n.:căci e plin de fumul-spirit divin) „venind cu luleaua în gură”. Ivirea sa este concomitentă cu retragerea roşie (apusul) a Soarelui: Tânărul-Omul Primordial, contopit cu AXUL LUMII   –   este ipostaza vicarială-alchimică a Soarelui. După cum FATA ALBASTRĂ (transfigurarea Mariei Magdalena-nigrido   –   în Maria Fecioara-albedo) este ipostaza vicarial-alchimică a Lunii. Păstrătoarea stării de OU ALBASTRU   –   în raport cu lumea profană, disparentă în starea nigrido.

            Amară şi dulce este băutura-Christos   –   căci presupune moartea iniţiatică(„Părinte,de voieşti, să treacă paharul acesta de la Mine”   –   cf. Evanghelia lui Luca, p.1194   –   cf. ”Avva, Părinte, la Tine-s toate cu putinţă   –   treacă paharul acesta de la mine”   –   cf.Evanghelia lui Marcu, p.1156   –   „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”   –   cf. Evanghelia lui Matei, p.1132)   –   şi viaţa spirituală eternă, dobândită prin beţia mistic-euharistică a iniţierii.

            Capul prin nori („Soarele-şi băgă capul prin nori”) reprezintă:

            a – străpungerea necunoscutului,

            b – aureolarea capului, sacralizat prin lumina noii lumi (revelaţia Soarelui către Uragan este exprimată ca gâdilare-înţepare repetată a bărbii=tumultul haotic al sufletului-corp eteric, cu O RAZĂ=suliţa revelaţiei Sinei Spirituale). Dar această suliţă încă nu ajunge la Nucleul Spiritual al Ucenicului-Forţă Brutală a Cosmosului. De ce spunem aceasta? Pentru că Uraganul vede, în acţiunea solară , încă un joc, al Iluzionistului-PEPELEA: „Hehe, zice bătrânul râzând, ce faci tu, Pepeleo?” Soarele-Taumaturg a depăşit, cu mult, stadiul jocului steril: el înfăptuieşte, prin autosacrificiul pe care-l va presupune hierogamia, nunta alchimică – MAREA OPERĂ DE CREAŢIE COSMICĂ.

            Nu este exclusă (dar are, totuşi, prea multe şibrezeli de argumentaţie) o ipoteză conform căreia cei doi bătrâni ai lumii, Soarele şi Uraganul, ar fi Gottheit-ul, respectiv Gott-ul eckhartiaeni (dumnezeirea pasivă, nonexprimată – şi Dumnezeul activ, exprimat în lume). Că ar fi două aspecte ale aceleiaşi divinităţi atotfăuritoare (şi atotplănuitoare).

            „Moşnege făr’ de-obraz” nu poate însemna insultarea Uraganului-Ucenic, din moment ce acesta s-a conformat întocmai planurilor oculte-creatoare ale Soarelui. E vorba, mai curând, de pierderea obrazului-faţă expresivă  –  în decursul operei de obiectivare alchimică. Dinamismul-faţă expresivă (Gott) se retrage, pentru a reveni la starea ante-proiectantă.

            Ucenicul începe el însuşi un aparent joc(simbolizat de shivaismul mişcării, numită când „mocăneasca”, când „morişcă”, efectuată asupra unei părţi expresive a Uraganului:”El norii frământă jucând mocăneasca/Şi pe-un vânt l-apucă de cap, făcându-i morişcă”). Darea peste cap este, şi ea, semn al transfigurării: ”Se tăvălea peste cap” ( de observat dubla rotaţie: o rotaţie în jurul propriei axe fiinţiale – şi o a doua rotaţie, în jurul unui centru ocult, care dirijează „jocul” vieţii şi morţii, transfigurările prin parcurgerea CERCULUI-SPIRALĂ a LUMILOR POSIBILE/IMPOSIBILE/TRANSCENSE etc.).

            Coroana pe-o ureche – se traduce prin COROANA ORFICĂ ( coroana care produce Revelaţia, la nivelul urechii-labirint al fiinţei, hieroglifă a fiinţei).

            Răsturnarea carului – este simbol clar al naşterii-renaşterii: răsturnarea lumii (a se vedea şi expresia, profund metaforică, a românului, când vrea să numească expulzarea iminentă a fătului, ca naştere: ”Când răstoarnă (cutare femeie) carul?”): ”Se răstoarnă carul şi rău se-nglodează bătrânul” – Uraganul nu percepe, încă, naşterea sa spirituală, ca pe o renaştere – ci ca pe o înglodare – o sporire a gradului de afundare în materie. Vom vedea imediat că percepţia bătrânului este una provizorie şi, deocamdată, iluzorie.

            De ce? Pentru că Ucenicul Uragan ştie că, întâi, trebuie să te scufunzi – să cazi cât mai jos!!! – pentru a putea să accezi, merituos, la cea mai avântată înălţare. Trebuie, deci, să regresezi până la stadiul saturnian (căci porcul care se „scărpina de păduri ca de-un gard de răchită” stă sub semnul PLUMBULUI-SATURN). Numai că zidul dintre lumi este împletit, iar nu compact: printre/prin ochiurile „împletiturii” metafizice se poate întrevedea, totuşi, esenţa ocultei lumi.

            După shivaismul mişcării („mocăneasca”, „morişca” distrugerii şi reînvierii cosmice/TRANSFIGURĂRII)  – „norii roşesc de ruşine”. Din nou, convertirea valorii negative şi negatoare a înroşirii ( la obraz…) – în valoare pozitiv-iniţiatică: convertirea inefabilului profan al apei – în inefabilul sacral: SÂNGELE CRISTIC DIN GRAALUL VERDE. Esenţa Luminii.

            1- Axul lumii noi primeşte COROANA („El îşi ia coroana din cap şi în cui o atârnă”) – frumoasă şi roşă – ambele, ambele, atribute ale divinităţii autosacrificate întru demiurgie.

            2- „Cojocul l-anină/El de cuptor” – COJOCUL dublează athanorul alchimic – se sugerează intrarea în faza a doua: albedo. Din întâmplare sau nu – pronumele care-l „denumeşte” pe URAGAN, prin anjambamentul versului – devine pronume al divinităţii (prin ortografierea cu majusculă).

            3- „Ciubote descalţă” – rămânând virilitatea pură a operatorului aşchimic, de până la junta alchimică.

            4- „Negrele-obiele/Cât două lanuri arate le-ntinde la focul Gheenei”. O transfigurare miraculoasă: negrele legături împiedecătoare (obiele) devin avântul spiritual suprem luminos: lanul dublu arat trimite la mistica cristică a GRÂULUI – iar astfel, Focul Gheenei, prin Hristos care a poposit în lanul obielelor – se transfigurează, din imagine a labirintului „sec”/steril –  în FOCUL CELEST AL MÂNTUIRII ALCHIMICE: hierogamia Soare-Lună.

            5- „Chimirul descinge şi varsă dintr-însul/Galbeni aprinşi într-un vechi căuş afumat de pe vatră”. Matricea-chimir, matricea-căuş al vetrei – nasc AURUL APRINS (faza albedo).

            Pentru faza albedo, Eminescu oferă o metaforă cu totul inedită: GERUL BĂTRÂN ŞI AVAR.  „Vezi un ger bătrân şi avar cu faţa mâhnită/Cărăbănind al zorilor aur în saci de-ntuneric/Ca să-l usuce-n rubine”.

            Bătrâneţea GERULUI îl face pe Ger „contemporan” spiritual-funcţional cu Uraganul şi, mai ales( dat fiind că Gerul este treaz şi activ, lucid, chiar hiperlucid, într-o muncă complet ocultă) cu SOARELE. Extremele, mai ales în alchimie, se ating, „nuntesc”. Starea de avariţie este starea de departajare faţă de lumea profană şi faţă de tranzacţiile zadarnice, tocmai pentru că sunt profane – ale lumii: avarul mistic îşi prezervă energia şi şi-o sporeşte. Apoi, să numim operaţia alchimică, efectuată prin gerul avar din întuneric (paradoxal, el este CEL FIERBINTE SPIRITUAL – care, acţionând în întuneric, pregăteşte esenţa Luminii): el comprimă lumina aurului-zori (aurul spiritual, lumina noii lumi) – în RUBIN (cf. Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, op. cit.: „Piatra îndrăgostiţilor, care îmbată şi exaltă, fără să existe vreun contact. Emblema fericirii – izgoneşte Răul”).

            Prin Gerul-albedo cu flori de aur, concentrat în rubine (rubedo) – s-a ajuns la stadiul GRĂDINA PARADISULUI:”Soarele(…) pe grădini se mai uită, pe-alei de vişini în floare[2]/ Şi de cireşi încărcaţi, de salcâmi cu mirosul dulce” (florile de cireşi/vişini îngână-contopesc albul cu roşul – „usucă aurul în rubine”… – iar florile de salcâm sunt, ca şi cele de tei – „de aur” al IUBIRII CELESTE).

            Aici se-ntâlnesc FATA ALBASTRĂ (boboc= comprimare a focului, a lui Hristos cel Roşu, ascuns între braţele Crucii Verzi) cu amantul ei: „scriitor la prefectură,/Tânăr plin de speranţe, venind cu luleaua în gură”. Speranţa, ştim din teologie, dar ne-o confirmă şi alchimia – este virtute fundamental-spirituală, fără de care nu se poate porni nicio lucrare sacral-spirituală.

            Se-ntâlnesc două prostii, oare? „Ah! Boboc…amabilă eşti…frumoasă şi proastă/Când aştepţi pe amant…” Nu se poate. Zadarnic să fi lucrat, pe deasupra şi pe dedesubt de spiritualitate istoric-umană, Spiritele Mitului Etern, Uraganul-Soarele-Luna-Marea(Maria…)-Gerul….?! NU!!!

            ALBASTRUL şi AURUL – alchimia, mai ales, care dă semnificaţie sublimă ALBASTRULUI şi AURULUI – trebuie să învingă (reconvertind, întru Paradis, istoria umanizată…) – să învingă PE DEPLIN ŞI REAL (Realul Esenţial!!!) – căci sacralul este singura realitate.

            Ea e proastă când aşteaptă iubirea, când îşi aşteaptă amantul?  Nu  –  ea este SUPREMA INOCENTĂ (inocenţa i-a fost pregătită/trudită alchimic de stihiile Mitului Etern!). Ea este iedera verde-albastră, care se înalţă, răsucindu-se pe axa lumii – „scriitorul” (stăpânul hieroglifei lumii) cu PIPA-LULEA. AXA SPIRITULUI.

            Astfel este recuperată (prin muncă dublă de transfigurare: în registrul cosmic-stihinic şi în registrul istorico-mitologic uman … – conlucrare sinergică a Regnurilor şi Arheilor, aşa ca-n Ieslea Bethlehemică, pentru NAŞTERE DE DUMNEZEU…)  – IMAGINEA SACRĂ A ANDROGINULUI. ANDROGINUL ADAM.

***

 

            Soarele apune. Adică se scufundă, pentru nunta (ocultă şi ocultată ochilor profani) cu Cloşca-Lună. Sau, pentru a fi inclus în Ouăle ouate de Cloşca-Lună: stele-urme de aur („Urmele de-aur a labelor ei [Lunii] strălucinde ca stele”). Principiul masculine al AURULUI este inclus în urmele-forme spirituale ale noii lumi-stele. Pe scurt, este contopit, prin hierogamie, în OUĂLE COSMICE.

            Da, de fapt, Soarele “apune” (se ocultează în starea mistic-celebră de “noapte bogată”, din Sara pe deal – sau de SOARE NEGRU, ca-n Luceafărul…) – în favoarea stării criptice absolute a OULUI LUMII (în care ARGINTUL LUNAR nunteşte cu AURUL SOLAR).

            Forţele dinamice “brute” (stihinic-mitologice) se retrag (după ce au transfigurat rădăcinile lumii, adică au pregătit, “subversive”, germenii Arheilor Eterni, în plină istorie… – prin aceasta, ISTORIA SE VA RESORBI, CÂT DE CURÂND, în Rădăcina-Mit…) – se retrag la capătul de jos  al Axei Lumii-Rarăul (MUNTE): “Iar de a doua zi (n.n.: a doua naştere, cea spirituală) se scoală bătrânul şi urcă Rarăul/ Numai în cămeşoi, desculţ şi fără căciulă/ Şi se scarpină-n cap – somnoros – uitându-se-n soare”. Doar slabe scăpărări-scărpinări (scăpărările Revelaţiei!) au mai rămas din VÂRTEJUL REVOLUŢIONATOR DE SPIRIT ŞI DE LUME. Somnul persistă (este vehiculul către starea Visului, ca Regăsire a Grădinii Arheilor…) – pentru a putea cuprinde, cât mai total şi sintetic, ANAMNEZELE – trăirea recapitulativă a stărilor alchimice în care a fost implicat (fie şi ca ucenic) Uraganul (Transfigurator… – ca orice furtună!). Privirea spre Soare (“uitarea” nu amnezică, ci anamnezică –  în Soare…) poate fi, de fapt, spre Lună (sau uitare de sine în Lună… – Luna este, la Eminescu – nuvela Sărmanul Dionis, simbolul lumii paradisiace, sau, ca în folclor şi în Făt-Frumos din lacrimă –  tărâmul celălalt…). Sau, ca să anticipăm Adevărul-Revelaţie, de care va fi cotropit cât de curând (sau: pe cât de curată i-a fost inima lui de ucenic, în timpul lucrării alchimice) descojitul de voinţă proprie-URAGAN: PRIVIREA este îndreptată spre hierogamia SOARE-LUNĂ. Hierogamie împlinită.

            Operă alchimică împlinită – din care proasta  (PIATRA ARUNCATĂ!!!) a fost transcensă la nivelul CLOŞCĂ LUNARĂ, stăpână a potenţialului sacru al Marii Opere Alchimice-Magice (MAGNUM OPUS). Piatra aruncată s-a (RE)convertit în PIATRA FILOZOFALĂ.

            Aşa se întâmplă mereu…

***

                                                                     

 



[1] -Trimiterile pentru versuri se vor face la ediţia Petru Creţia (Poezii. Proză).

[2]Floarea de cireş/vişin: este Sakura japoneză –  floarea extazului celest şi a onoarei cavalereşti…

Topice: Studii | Comments Off on ARCANE ALCHIMICE ÎN POEMUL „MITOLOGICALE”

Comentarii închise.